FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Sînt o babă pesedistă (4)
Text postat de Gheorghe Rechesan
4.
Fiică-mea avea dreptate, venise vremea să îmi văd de ale mele, viața își urma cursul firesc, indiferent de cine era la putere, iar eu trebuia să-mi găsesc un rost. Mi-era tare greu să mă descurc fără ajutorul partidului, numai cu un salariu amărît de secretară dar nu puteam să las baltă slujba de la primărie, chiar dacă Tănăsescu migrase spre cei aflați la putere ca să-și scape pielea de pîrnaie. Cu toate dificultățile care-mi stăteau în cale, eram nevoită să găsesc o cale de ieșire din impas. Mamaia mea avea o vorbă. Ori de cîte ori, în copilărie făceam o boacănă sau mi se întîmpla ceva neplăcut, ea zicea așa: „lasă, maică, că tăt rău’ îi spre bine!” Și mare dreptate avea mamaie, pînă la urmă după rău mi-a ieșit binele în cale, fiindcă am cunoscut un bărbat special care mi-a schimbat cursul existenței.
După alegeri, am rămas pe post, chiar dacă începuse degringolada schimbărilor și migrația spre partidele aflate la putere. Mă ocupam cu treburile obișnuite unei secretare, trimiteam și recepționam corespondența și, pe deasupra, fiindcă nimeni nu dorea să facă o muncă în plus, mă ocupam și cu rezolvarea reclamațiilor primite de la cetățeni. Într-o dimineață, chiar înainte de Florii, în biroul meu a năvălit un bărbat, nu prea înalt dar vînjos, îmbrăcat într-un suman sur din aba, cu părul cărunt și vîlvoi ca o creastă de cocoș pe cap, care mi-a trîntit un dosar pe birou zicînd:
„ Ia și citește, cucoană, și lămurește-te la ce abuzuri și nemernicii se dedau ticăloșii cu care-s vecin, gard în gard!”
Așa l-am cunoscut eu pe Ion Pleavă, un om dintr-o bucată, impulsiv și clonțos, căruia greu îi puteai ține piept. Am răsfoit dosarul, am citit repede cele cîteva foi și i-am spus:
„Înțeleg că sunteți nemulțumit fiindcă vecinii dumneavostră vă tulbură liniștea!”
A sărit ca ars înroșindu-se la obraz ca gușa unui curcan:
„Niște jigodii ca toți tuciurii de pe la noi...toată ziua cîntă manele, beau, se bat între ei, fac larmă pînă și puradeii de țîță zbiară de-ți vine să-ți iei cîmpii...vede-i-aș pe toți spînzurați cu capul în jos și afumați cu șfară de ardei iute!”
Am vrut să-mi dovedesc calitățile diplomatice încercînd să-l calmez:
„Haide, nu mai fiți atît de intransigent! Sunt sigură că putem găsi împreună o soluție!”
El s-a strîmbat de parcă ar fi mestecat un ou clocit:
„Pe ce lume trăiești, cucoană? Ia-n să te văd io, pe dumneata, ce-ai face dacă ți-ar urla muzica aia de degenerați toată noaptea, la ureche și n-ai putea să pui geană pe geană! Da, ar fi o soluție:să-i strîngă pe toți, grămadă și să-i exporte în Indii, că de-acolo li s-a prăsit sămînța blestemată, mama lor de cocălari!”
Curioasă să aflu cu ce se îndeletnicea, l-am iscodit pe îndelete și am aflat că fusese electrician de forță la uzina de utilaj greu, făcuse apoi postliceala la seral desîvîrșindu-și studiile și muncise pe brînci confruntîndu-se cu numeroase dificultăți, iar după 89 fiindcă era citit și rău de gură intrase în branșa ziariștilor. Scosese singur un ziar, se numea „Glasul Teleormanului” dar, fiindcă lovea fără fereală în toate partidele, în dreapta și-n stînga spectrului politic, dăduse faliment. Acum locuia singur cuc, pe un teren în extravilan, unde își ridicase o casă și se îndeletnicea cu fabricarea ambalajelor, confecționînd cu mîna lui tot soiul de lădițe din șipci și cutii din carton. După propria lui mărturisire își cîștiga în mod cinstit pîinea, și-și croise propriul său drum prin viață, fără să aștepte nimic de la alții. Ce mai încolo și-ncoace, îmi plăcea omul și, profitînd de situația creată i-am propus să-i fac o vizită acasă ca să evaluăm la fața locului problema reclamației. El a fost de acord și, în ziua următoare, m-am trezit cu el la primărie. Purta acum o pufoaică decolorată, o pereche de cizme de cauciuc în picioare, o căciulă îmblănită, cu urechi pe cap și ținea în mînă un bici cu codirișca împodobită cu panglici tricolore. M-a măsurat de sus pînă jos, eu îmi îmbrăcasem taiorul cel mai bun din stofșoară bleumarin cu dungulițe albe și încălțasem o pereche de ghetuțe maro din antilopă noi-nouțe și a mormăit:
„Gata de drum, cucoană? Păi, atunci, hai să-i dăm bice!”
Credeam că folosea o figură de stil, ca să zic așa, dar Ion Pleavă m-a condus la un vehicul ciudat, de fapt o șaretă vopsită în verde, cu două roți mari din cauciuc trasă de un asin. După ce m-a ajutat să urc, a plesnit din bici strigînd:,, diii, mă Platon, diii afurisitule” și atelajul s-a urnit din loc. Nu prea mă simțeam în largul meu să defilez pe ulițe sub privirile ironice ale locuitorilor din Mogoșoaia într-o cotirigă trasă de un măgar, însă, după ce am ieșit pe cîmp, aerul proaspăt și curat, mirosind a iarbă încolțită m-a înviorat. Contemplînd peisajul subcolinar primăvăratic i-am spus tovarășului meu de drum:
„Ce frumoasă și pură este natura în starea ei nealterată!”
Se pare că vorbele mele i-au deșteptat sensibilitatea fiindcă a început să recite cu mult patos:
„ Suflă adînc o boare caldă / Toți cireșii-au înflorit / Și în rouă iar se scaldă / Ghiocelu-nmugurit / Gîze roșii ca mărgeanul / Se adună-n iarba deasă / Cucu-și cîntă rar aleanul / De natură cui îi pasă?”
N-am vrut să-i las impresia că sunt o îngrămădită incultă și l-am întrebat:
„ Minunat! De cine-s versurile: de Alecsandri, de Eminescu sau de Arghezi?”
El a rîs cu poftă, apoi m-a lămurit:
„Eu le-am scris...cîteodată, mai ales noaptea cînd nu pot s-adorm, îmi revărs amarul pe hîrtie...scriu, așa cum alții respiră, din preaplinul inimii mele de om obidit...n-am pretenții că-s mare literat însă, fără falsă modestie, aș putea să dau lecții tuturor amețiților ălora cu caș la gură și urdori la ochi, niște bezmetici fără minte ce-și zic poeți și bălmăjesc tot felul de boscorodeli și scorneli numai, așa, ca să se audă parlînd!”
Din vorbă în vorbă am ajuns în dreptul unei case măricele, din bolțari de beton, cu ferestre mari și acoperită cu șindrilă din tablă zincată. În vîrful acoperișului flutura un steag tricolor, iar intrarea era încadrată de o boltă mare din viță-de-vie. Pleavă m-a ajutat să cobor din brișcă, a deshămat măgarul priponindu-l lîngă o grămadă de coceni și m-a invitat în casă. Trebuie să mărturisesc că am fost impresionată de interiorul locuinței. Încăperile erau spațioase și luminoase, peste tot mirosea a var și a binale proaspăt geluite, iar podelele luceau de curățenie. Mobilă avea puțină, o canapea și două fotolii vechi, însă pe toți pereții camerei de zi atîrnau rafturi și etajere pline doldora cu cărți. Nu văzusem în viața mea atîtea cărți și am exclamat:
„ Dumneata posezi mai multe volume decît în toate bibliotecile din Alexandria, Videle sau Roșiori la un loc!”
El a fost măgulit de aprecierea mea și m-a lămurit:
„ Sunt peste cinci mii..le-am strîns cu destulă caznă, renunțînd la multe din plăcerile vieții...aici, în stînga am lucrările tuturor marilor filosofi ai lumii de la Platon și Aristotel pînă la Descartes și Heideger...în dreapta îs așezate chestiile pozitive și existențiale: agronomia, botanica, zoologia, zootehnia, psihologia, chimia îngrășămintelor, geofizica și taofizica, iar pe mijloc poezia...am opt metri de volume de poezie și le-am parcurs pe toate, cu multă atenție!”
N-am putut să-mi ascund admirația și l-am întrebat:
„Nemaipomenit! Și le-ai citit pe toate?”
A oftat și și-a trecut mîinile prin părul cărunt și înfoiat ca o creastă de cocoș:
„Din scoarță în scoarță, unele chiar de trei-patru ori...cine se hrănește din înțelepciunea literelor este scutit de dezamăgirea vieții urîte care-l înconjoară!”
Pleavă nu era doar un mare devorator de cărți dar și un amfitrion excelent. M-a servit cu un păhărel de țuică de corcodușe preparată în alambicul propriu și niște țîri sărați prinși cu mîna lui în bălțile Colentinei. După ce a băut trei-patru țoiuri de „corcodușat㔠a devenit melancolic și a început din nou să-mi recite:
„ M-am luat la trîntă cu ispita și fost-am biruit / Din sînu-ți dalb ca cașul făcut-am un potir / Și sucul dulce al cărnii cu poftă l-am sorbit / De-a ta desăvîrșire mă-mbucur ca un zbir / În vreme ce-n pădure cerboaicele-și plîng dorul / Eu te pătrund amarnic de gînduri pustiit / Ce mai rămîne-n urmă cînd dat-am cu piciorul/ Iubirii făr’de seamăn...un suflet chinuit?
Am fost adînc impresionată de poezia lui. El se înroșise la obraz și-i luceau ochii în cap ca jarul dar, las'! că și eu mă încălzisem bine, îmi ardeau obrajii, chit că soba din încăpere era rece. Mi-am scos taiorul și mi-am descheiat doi nasturi de la bluză fiindcă simțeam că mă înăbuș atît de năvalnic îmi curgea sîngele în vene. El a observat tulburarea mea și s-a tras mai aproape pe canapea zicînd:
„ Sorano, tu ești o muiere pe gustul meu...fără ifose și izmeneli femeiești deșarte...de aia, înainte de a ne cunoaște mai bine în sens biblic, trebuie să te avertizez: nu aștepta de la mine mai mult decît îți pot oferi...viața îi prea scurtă, hai să ne bucurăm, dară, de ea, pînă n-ajungem țărînă în țintirim!”
Trec cu pudoare peste amănuntele intime ale primelor ore petrecute cu Ion Pleavă dar, din onestitate, fiindcă și el fusese atît de direct și sincer cu mine, trebuie să precizez că nu era un amant prea grozav. Prea era nerăbdător să termine cît mai repede, poate că virilitatea lui fusese iremediabil afectată de condițiile de muncă sub tensiune, alea șepte mii de volți îi atacaseră într-un fel bărbăția și nici prea tandru nu s-a arătat, căci nu m-a ținut în brațe nicin minut după ce i-a sleit vlaga. Simțeam totuși că ținea la mine și, pe viitor puteam să mă bazez oricînd pe un umăr puternic de bărbat adevărat.
La plecare a făcut un gest neașteptat de generos. A luat din rafturile bibliotecii un volum cartonat și mi l-a întins:
„Poezii de Adrian Păunescu, un om și-un artist pe care-l apreciez enorm...ți-l împrumut să-l citești dar ai grijă de el, e un exemplar rarisim, cu autograful autorului!”
Poezia nu era punctul meu forte, aș fi preferat un buchețel de brebenei, că tocmai ce înfloriseră pe pajiștea din dosul casei, dar i-am mulțumit în timp ce el murmura cu mîna mea între mîinile lui bătătorite de muncă:
„Nădăjduiesc că am să te mai văd, cît de curînd...ești o femeie desăvîrșită, ferice de cel cu care te vei însoți!”
Mi-a năvălit iar tot sîngele în obraji și-mi stătea pe limbă să-i spun: „ de ce nu ai fi tu acela, Ioane!?” dar m-am oprit la timp. Aveam destulă experiență de viață ca să știu că pe bărbați nu-i bine să-i îmboldești prea tare ca să facă un pas important, ci trebuie duși, ușurel, cu zăhărelul, pe calea aleasă de femeie, sugerîndu-le că, de fapt, e hotărîrea lor.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23936
Comentarii: 120070
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE