FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Despre păcatul originar
Text postat de Cristian Vasiliu
Restitui câteva pagini din Cioran (un Cioran încă tânăr și încă român), în care este tratata problema păcatului originar (dintr-un alt punct de vedere):

"Ne-am obișnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieții, să ne îngrozim și să alegăm și mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice de trupul ce se obosește și se descompune în această alegare turbată, dacă ne-am opri și dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaș, am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie înțeleasă. Dulăul negru lăsat să curețe pământul ar deveni cerberul credincios al unei lucidități capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate depăși paradoxul învingerii morții prin renunțarea la viață; și nici el pentru totdeauna.

Ce gânduri poți pescui în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-și cu un deget tâmpla, s-ar întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morții/ când hoitu-i lepădat?”... Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieții ce precede moartea, plină de așteptarea morții. Pentru conștiință, moartea – ce o suprimă și pe ea însăși, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă; nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este tragic și inutil; el însuși, cu întregul său cortegiu dezolant de negării, elegii și zbateri – se adaugă suferinței certitudinii morții. Răspândim mirosul de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâți în mormânt și cu orice încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim.

Doar omul poate transformă acești pași morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferința îngroașă aerul ce îl înconjoară și îi crește portanța; dar dacă toate sufletele capătă potențialitatea zborului prin suferință, singurul sufletul care a reușit să îl învețe cu adevărat este sufletului creștin. Mă consterneaz㠖 și mă înduioșează totodat㠖 genială strategie a conștiinței – a sufletului – creștin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creștinii au găsit modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea și revolta provocată de o sentință nemeritată. Nu prin mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieți în ceruri, ci prin înlăturarea nevinovăției. Dacă pedeapsa morții este implacabilă și oricând posibilă, a fost inventată vinovăția care să atragă după sine pedeapsa: păcatul originar – pandemia transmisibilă prin însuși actul nașterii. Și pentru că era nevoie de un judecător în față căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că și moartea este anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru conștiințe. Viață omului vinovat – ce își recunoaște păcatul și se căiește! – este dreapt㠖 pentru că ispășește un păcat – și are un scop – mântuirea. Moartea, ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire a destinului, iar viață poate fi trăită pentru că își găsește remediul: speranța. Viață învie în omul credincios, liberul arbitru nu este anulat și nu numai răul extern, conștient, ci și hazardul pot fi înglobate în economia existenței. Dar ca să înțelegi asta trebuie să fi coborât deja printre viermi și flăcări și să fi anulat orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors și să fi privit moartea în față. Ce oglindă onestă este moartea!

… Și ce pierdere! Ceea ce altă dată ne-a salvat, acum ne amețește, ne epuizează și ne dislocă. Rațiunea ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate, chiar dacă se râde gros de păcatul originar și de autoritatea divină ca de niște mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării – în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus rămâne reflexul creștin al vinovăției pe care nu îl mai înțelegem. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – el însuși poate - l-a calomniat și care merge la un proces al cărui inevitabil sfârșit este condamnarea și execuția. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia antică. Iar dacă de tragedie – cu lecția lui Oedip (în timpul grecilor) ai a lui Isus (în timpurile premoderne) - ne-am vindecat asumându-ne – și plătind - greșeală și luându-ne astfel în stăpânire destinul, din absurdul modernității nu există scăpare. Pentru că noi lucrăm cu hărnicie la întreținerea lui.

Cioran

Paris, Marti - 2 august 1938"

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Am remarcat că încearcă să dărâme axioma păcatului originar, tocmai de aceea am comentat și am încercat să arăt că se înșeală. Totuși, dacă citiți cu atenție, veți vedea că nu era vorba doar de o simplă reafirmare a acestei axiome, ci chiar am venit cu o precizare în plus, anume c㠔păcatul originar este acel moment când, pentru prima oară, omul a luat o decizie bazată pe intuiție și nu pe judecată”. Că Adam a mușcat dintr-un măr, păr, prun sau din nimic prea puțin contează, păcatul a constat în faptul că a judecat după înfățișare și nu după esență. Și tot ce păcătuiește omul în ziua de azi (prin păcat înțelegându-se orice duce în final la boală, suferință și moarte), păcătuiește din aceeași cauză, că judecă la suprafață, superficial, fără a lua în calcul toate variantele și fără a respecta toate regulile unei judecăți corecte. De aceea, deci, se și numește acest păcat ”originar”, pentru că stă la originea tuturor păcatelor, nu pentru că l-ar fi făcut Adam, primul om, pentru prima oară.
Sper că, de data aceasta, m-am făcut înțeles, cu observația că a fost și este o plăcere să discut acest subiect cu domnia voastră.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-05 13:10:39
         
 
  Comentariul ma nedumereste... Cioran - sa ii spunem astfel alter-egoului meu - incearca sa darame tocmai axioma pacatului. Reafirmarea acestei axiomei nu aduce nici o precizare in plus si nici nu afecteaza argumentatia...

Totusi, multumesc pentru citire!...

Cristi
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2016-08-04 22:20:56
         
 
  Totuși, păcatul originar, păcatul care este rădăcina și sămânța tuturor păcatelor, există în fiecare dintre noi. Și, întradevăr, dacă primul om nu ar fi mâncat din el, nici noi nu l-am purta acum în noi. Dar ce este păcatul, până la urmă? Este tot ceea ce duce la moarte. Spre deosebire, însă, de animale, omul moare din momentul când i-a murit rațiunea. Un nebun nu mai este el însuși, este doar un nebun ca oricare altul. Ce este, deci, păcatul originar? Acel moment când, pentru prima oară, omul a luat o decizie bazată pe ”intuiție” și nu pe judecată. Adevărat, intuiția ne poate duce și la lucruri bune dar, urmând-o necontenit, mai devreme sau mai târziu ne va ucide. Cum l-a ucis și pe Adam.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-03 10:33:59
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23923
Comentarii: 120160
Useri: 1423
 
 
  ADMINISTRARE