FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Binele și Frumosul
Text postat de Cristian Vasiliu
După Socrate – în mod axiomatic – există o legătură biunivocă între Frumos și Bine (adică între etică și estetică) în sfera gândirii afective. În Banchetul (201c) – o lucrare esențială despre iubire - Socrate întreabă (pe jumătate retoric): „Oare cele bune nu-ți par a fi și frumoase?” stabilind că Bunul este Frumos, iar mai apoi, în aceeași lucrare (în 206a și 206e) conchide că și inversul afirmației (Frumosul este Bun) este de asemenea valabil: „amorul [] umblă după [] creație în Frumos” și „Eros este dorul de a stăpâni de-a pururi Binele”. Timp de mai bine de 2000 de ani acest lucru – echivalența dintre bine și frumos - nu a fost contestat, ba mai mult, odată cu apariția creștinismului, el a trecut din metafizică în teologie (cu ajutorul gândiri mistice de data aceasta) și mai departe în suflete prin credință. Sfântul Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei!” (și într-un alt loc completează: „omul bun este liber, chiar dacă este sclav”) pentru a fundamenta cu justificările credinței faptul că acolo unde există iubire, binele înseamnă libertate. Iar iubirea – tot Sfântul Augustin o spune – este „frumusețea sufletului”.

Sensibilitatea romanticilor, stimulată paradoxal tocmai de o exacerbare a rațiunii – proprie secolului XIX – desface pentru prima dată legătură dintre Frumos și Bine, fie prin promovarea unei estetici a urâtului (Ch. Baudelaire), fie prin crearea unei pleiade de îngeri frumoși, contestatari ai Binelui (vezi spre exemplu: Demonul de Lermontov sau Luceafărul de M. Eminescu). Atât Urâtul putea fi Bine, cât și Frumosul putea fi Rău. În ecuație intr㠖 înc㠖 trăirile afective, ba chiar cu supra de măsură; revolta nu este - înc㠖 îndreptată Creației, ci împotriva monopolului divin asupra Binelui, cu ajutorul și justificarea Creației.

Omul însă nu se oprește aici; el dorește cu orice preț să își ia în stăpânire Binele, (chiar și fără discernământ) și să își construiască o morală nouă, deasupra esteticii și teologiei, (chiar și împotrivindu-se lui Dumnezeu, când înțelege că această este singura cale). Tot la Socrate găsim și sâmburele revoltei împotriva lui Dumnezeu. În Eutifron (10a și 10d) Socrate întreabă și își îndeamnă urmașii să se întrebe la rândul lor: „Ceea ce este legiuit este oare și iubit de zei fiindcă-i legiuit sau invers: fiindcă-i iubit este și legiuit?” Dacă în loc de zei ne gândim la Dumnezeu și în loc de legiuit punem nu numai cuvântul evlavios/pios, ci și cuvântul Bine, ne aflăm în anticamera procesului lui Dumnezeu, încheiat cu deicidul lui Nietzsche: „Gott ist tot!” – „Dumnezeu e mort!”. Camus are dreptate când afirmă c㠄din clipa în care omul îl supune pe Dumnezeu judecății morale, Îl ucide în el însuși” (Omul revoltat).

După ce Dumnezeu cade – din Cer și din suflete, nimic nu mai oprește ca și legătura dintre Bine și Frumos să se destrame. După Frumos vine rândul relativizării Binelui. În lipsa sufletului gândirea afectivă și cea mistică își pierd subiectul; rațiunea pur㠖 ce are ca subiect corpul biologic sau corpul social – nu mai poate găsi nicio definiție sau justificare absolută și transcendență pentru Bine. Binele nu mai este cu necesitate nici general și frumos și – în consecinț㠖 nici dezirabil. Discursurile moderne despre Bine nu sunt altceva decât reflexe demagogice; Binele devine sinonim cu Interesul personal sau de grup și nu numai că nu constituie o opreliște în calea crimei, ci ajunge să o și justifice. Secolul XX este secolul crimei în numele Binelui, secolul în care Binele devine Urât.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  De fapt articolul nu tratează despre bine și frumos în sine, ci despre evoluția ideii de bine și frumos, plecând de la ”legătura biunivocă dintre bine și frumos”, prezentă la filozofii antici, până la destrămarea totală a acestei legături, în gândirea filozofilor contemporani. Evoluție cu care sunt și nu sunt de acord pentru că, în mod sigur, au existat și în antichitate oameni care au considerat că nu este nici o legătură între bine și frumos, după cum sigur există și în prezent oameni care consideră că binele și frumosul sunt legate intrinsec. Și atunci articolul nu mai prezintă o evoluție, ci este o simplă prezentare a diferitelor legături posibile între bine și frumos. Deci, ce-i extraordinar aici, în afară de cultură autorului și față de care mă înclin și eu? Dar, la acest nivel de cultură, sunt sigur că ar putea scoate ceva mult mai interesant, mai bine și mai mult gândit. Chiar sunt curios să aflu care este perioada de concepere a articolului: ani, luni, zile, ore sau minute?  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-11 11:34:13
         
 
  Toata lauda pentru text, e un efort intelectual valoros, cinste autorului! In fond, omul vrea totdeauna binele si frumosul, dar sfarseste prin a le pierde pe amandoua, nestiind sa le caute.
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-11 10:54:12
         
 
  Singurul lucru cu adevarat absolut din univers ar fi creatorul a tot si a toate, buninteles, daca ati cabulipsi sa-i admiteti existentza, voi, cei care va considerati absoluti in desteptaciune, buricul pamantului, miezul din gogoasa, cel mai tare din parcare, minte ca el nimeni n-are etc. Frumosul, ca si binele, se stie, sunt relative ca toate celelalte notiuni omenesti, si asta pentru ca oamenii au in loc de calculator, in cap, un creier, care functioneaza in logica difuza, sau "fuzzy logic", ca sa nu mai spun de suflet. Poate, de pilda, careva din dvs, oricine, sa precizeze cam cate fire de par tre sa piarza un tembel ca sa devina chel? E ceva absolut aici?  
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-11 10:51:33
         
 
  Subiectul poate fi văzut și așa, distinse MTL. Eventual din zona cu nisipar, trambulină, tobogan etc.

Aici nimeni nu și-a propus o tratare exhaustiv științifică a conceptelor "bine și frumos". Ci, iată, s-a propus o viziune subiectivă, descriptivist-istorică și, mai ales, coerent interpretativă a abordărilor. Într-o diacronie selectivă, proprie autorului, care poate fi receptată ca un regal intelectual. Un fel de poem filosofic având ca temă "binele și răul" De la maieutica socratică până la demagogia postmodernă. Și este departe de a fi copilărie și este departe de a fi joc. Este o esențializare tematică, un excurs euristic o viziune critică despre bine și rău. Fără pretenția epuizării subiectului și, în special, fără orgoliul rezultatelor definitive. De fapt, imposibile în acest domeniu, știut fiind că filosofia se apropie asimptotic de concepte și realități.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-11 02:13:42
         
 
  Eu aș numi această încercare ”un subiect serios tratat în mod copilăresc de niște oameni serioși”. Cum oare să pornești o discuție despre bine și frumos, câtă vreme nu dai mai întâi o definiție clară și unanim acceptată a lor?! Iar dacă o astfel de definiție nu există, ce mai contează că există sau nu există un bine sau un frumos absolut? Ca și cum ai încerca să măsori un teren cu un metru pe care fiecare îl construiește după capul lui, fără un etalon, apoi se miră că de ce le-au ieșit suprafețe diferite!
În final, consider că a ieșit o joacă de-a filozofia.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-10 23:25:16
         
 
  Din nefericire, un "bine absolut" nu există. Încă din antichitate "binele" a fost relativizat. Fie și dacă amintim de războiul troian și înțelegem că binele aheilor era răul inamicilor lor. Mai târziu "binele" cruciaților era "răul" musulmanilor șamd.

Deși și acest concept poate fi pus în discuție, avansez ideea că "binele" definit exclusiv ca un concept care aparține umanității ar putea fi înțeles ca tot ceea ce vine în slujba vieții iar răul tot ce este împotriva vieții.(în domeniul vegetal și animal, darwinismul nu disociază între bine și rău. Numai prin prisma umanului se poate face apel la aceste concepte) Sigur, cu anumite limite.

Cât privește frumosul, ei bine, problema pare să fi fost tranșată prin subiectivizarea ei. Celebrul "de gustibus et coloribus" sau mai puțin celebrul "nu-i frumos ce e frumos ci e frumos ce-mi place mie" ar putea fi soluția.

Și totuși, parcă, acea "armonie fără finalitate dintre inteligență și rațiune" poate fi o frumoasă și utilă definiție.

Textul colegului nostru reprezintă un frumos și incitant excurs istoric. Bine argumentat și, mai ales, cu observații și concluzii care sintetizează problematica domeniului.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-10 21:10:46
         
 
  "(...) secolul în care binele devine urât" și la propriu, și la figurat. Adică și "urât" în sensul de "a urî". De unde și expresia "a ți se urî cu binele".
Citit, plăcut.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-10 19:37:23
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE