FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Vis
Text postat de Andrei Ghejan
Se făcea că trăiam într-o seră, ca un acvariu întors. Cu toate că eram destul de izolați, sera ne proteja pe deasupra de toate relele. Nici măcar virușii ăia pe care îi aruncau periodic nu puteau să ne ajungă. Aveam de toate, chiar și roșii de-alea bune pe care le culegeam ca pe mere. Riscând să ne plictisim de-atâta bine și astfel să devenim sedentari, ne-am gândit să înotăm puțin în mare, cu seră cu tot. Părea o idee bună, un mod de mișcare inedit să ne mențină în formă. Rechinii din Marea Neagră nu sunt periculoși, așa că ne-am permis să ne avântăm, fără nicio grijă că am putea deveni în calitate de turiști micul dejun pentru ei. Relaxați, ne-am oprit să contemplăm. Eram entuziasmați. Uitându-ne în jur, chiar ne-am mirat de căt de mult înotasem. Ne simțeam în formă, liberi. Orizont cât cuprinde. Poate chiar prea mult, țărmul devenise doar o panglică tăiată de valuri. Brusc am simțit un fior pe șira spinării. Am realizat că natural, pe nesimțite, curentul ne trăsese în larg și probabil încă o făcea, așa că nu mai era timp de priveliști admirative. Instinctiv am început să înotăm înapoi spre țărmul nostru cenușiu. Adrenalina am simțit-o cu adevărat abia în momentul când după o cursă relativ în forță, oprindu-ne un pic să ne tragem sufletul, am constatat că nu avansasem mai deloc, ba mai mult, ni se părea că țărmul abia se mai vedea. Parcă se micșorase și mai mult. Ne-am dat seama că sera ne îngreuna și clar n-o să ieșim niciodată din mare cu ea în spinare. De disperare, panicați, complet expuși de data asta la toți virușii de deasupra de care nu numai că nici măcar nu auzisem, dar nici măcar nu-i puteam vedea, am abandonat sera în derivă. Eliberați de povară, ”am lopătat” către mal cu toate forțele. Epuizați, câțiva mai puternici, înotători cu oarecare experiență, au reușit cumva să atingă malul și să simtă nisipul sub picioare. Câteva momente chiar am crezut că am învins curentul care ne trăgea spre pierzanie. Nu mai recunoșteam însă țărmul, totul era schimbat. Cineva chiar sugerase ideea că poate suntem pe Insula Șerpilor. Contrariat, nu se vedea niciun șarpe, decât un cotor de măr aruncat, într-un acces de isterie că scăpasem, am avut un impuls să râd de afirmație. Am reușit să scot doar un gâjâit, ca un scâncet sinistru amestecat cu un început de tuse seacă. Cu ultimele puteri, m-am târât spre ceea ce părea un post de prim ajutor, sau o farmacie. Am recunoscut-o mai mult după crucea aia verde, dar roșie, că scria în altă limbă, apusă. Era deschis - ca o casă albă. A fost un efort inutil însă și pentru mine și pentru amabilitatea involutivă a halatului alb. Toți bănuții mei rămăseseră în sera aia nenorocită, îngrășând acum fundul mării. Lipit de pământ și întins pe spate, cu ochii încă pe crucea aia luminată distorsionat care începuse să semene cu o sondă răsturnată, m-am jurat că o să-mi schimb zodia de apă cu una mai puțin complicată.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Da, observatii corecte. M-am ingrozit ce de bari de repetitie inutile pusesem:). Sper ca d'al segno e mai acceptabil acum. Multumiri  
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2016-05-14 10:40:19
         
 
  Da, este relativ ușor de văzut la alții. Mai greu la tine. Iar scrisul în casetă nu te ajută. Așa se explică faptul că, în aceeași frază, am folosit de două ori expresia "mai devreme ori mai târziu,"! Ignorați, ad libitum, una!  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-05-14 08:05:13
         
 
  Exercițiu de lectură

Visul ca trăire aspirațională

Text bun. Contextul visului îi permite autorului să facă trimiterile subsecvente necesare. Adică, acelea care îl frământă. „Sera” ca spațiu al bunăstării, un fel de „Rai oniric” deși asigură, principial, totul, mai devreme ori mai târziu, prin lipsa problemelor de rezolvat, repetabilitate și nonacțiune, mai devreme ori mai târziu conduc la plictiseală. De aceea, nevoia de altceva, de aventură, de curiozitate și de abandonare a binelui etern. În favoarea necunoscutului, a nevoii de schimbare, a acelui altceva care să aducă adrenalina necesară plăcerii și bucuriei de a trăi. În care, cum spuneam altădată, fericirea nu poate fi percepută decât antitetic și cuantificat. Tipic trestiei gânditoare, tipic nevoii manifestare a spiritului iscoditor și creativității. Și care generează entuziasmul ca bucurie a noului a frumosului și a binelui ca expresie a aspirațiilor eterne ale eului inflamat de nevoia schimbării. Un fel de etern „mai bine” în defavoarea „binelui” care înlătură plictiseala, stimulează aventura cunoașterii și, de multe ori poate aduce chiar răul. Astfel încât, numai așa poate fi validată percepția binelui. Halatul alb și bănuții, toți, lăsați în „sera aia” adică în spațiul visului sugerează dihotomia aspirațională vis-realitate. În care omul este ori devine personajul principal, complicat, al propriei sale deveniri. În psihanaliză, visul poate fi un fel de anamneză existențială.

PS. Cele câteva neglijențe stilistice, repetițiile, fără valențe artistice, aia, ăia, un pic, un pic pot fi ușor corectate.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-05-14 08:00:37
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23932
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE