FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Teoriile relativității ale lui Einstein anticipate în poezia eminesciană
Text postat de Mihail Buricea
Teoriile relativității ale lui Einstein anticipate în poezia eminesciană

Autor Prof. Doctor Ing. Mihail Buricea

In teoria relativității restrânse a lui Einstein, timpii și distanțele, legate de un anumit eveniment, măsurate de doi observatori aflați în referențiale inerțiale diferite, nu mai sunt constante, așa cum postula mecanica clasică a lui Newton, ci variază în funcție de viteza relativă a celor două sisteme de referință. Valorile timpilor și distanțelor de mișcare sunt date de formulele matematice, cunoscute sub numele de transformările Einstein-Lorentz. Conform acestor relații, obiectele aflate în miscare relativistă își măresc masele de repaus și densitățile, iar timpii măsurați de un ceasornic, solidar cu obiectul în mișcare, sunt mai mici, adică timpul se scurge mai încet, se dilată.
În poezia Luceafărul, surprinzător pentru momentul în care a fost compusă, drumul parcurs de Luceafăr până la Creator, este ca o mișcare relativistă. Modificarea masei și timpului de deplasare ale luceafărului sunt consecința transformărilor Einstein-Lorentz la viteze mari, apropiate de viteza luminii:
Porni luceafărul
Creșteau în cer a lui aripe - marirea masei de repaus la viteze relativiste
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe - dilatarea timpului, scurgerea sa lenta la viteze relativiste

Întrucât, de la marea explozie, Big Bang, universul a fost într-o continuă expansiune, cucerind spre marginile sale, noi spații si timpuri, starea acestuia, la frontiera cu "nimicul", păstrează imaginea primei sutimi de secundă dupa creație, dupa Big-Bang. În primele minute ale universului timpuriu, acesta era un ocean de lumină (electroni, pozitroni, neutroni, fotoni, etc). Acestea sunt ilustrate de geniul pustiu in versurile:
Si din a chaosului vai
Jur împrejur de sine
Vedea ca-n ziua cea dintâi
Când izvorau lumine - generarea explozivă a particulelor elementare

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor - deplasarea cu viteza gândului, a luminii
Pân' piere, totul, totul - atingerea si depășirea frontierei spațiale și temporale.

Intuitiv, are loc trecerea în zona "nimicului", în locuri fără clipe și-n clipe fără locuri:

Căci unde-ajunge nu-i hotar, - intuirea infinității spațiului
Nici ochi sprea a cunoaște - lipsa oricăror evenimente cognoscibile
Și vremea-ncearcă în zadar – absența totală a timpului
Din goluri a se naște - absenta totala a materiei

Din câte se cunoaște, luceafărul este o poezie inspirată dintr-o legendă, dintr-un basm, a carui origine se pierde în negura vremii. Ideea creației universului timpuriu și perceptele relativității să fi fost induse, din afara pământului, de ființe superinteligente, de extratereștrii, și păstrate în memoria omenirii sub forma basmelor si legendelor?
Acest raționament ne duce și la contextul basmului "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Ne amintim de cutremurătoarea întoarcere a fiului de împărat, după ce călătorise, se pare, într-un sistem relativist, în care timpul s-a scurs incet, în sistemul de referință inițial, unde trecuseră mii de ani și nimeni nu-și mai amintea de fosta împărăție a tatălui său. Coborârea, din neatenție, în valea plângerii, înseamnă de fapt trecerea fiului de împărat din sistemul referențial relativist în sistemul referențial nerelativist. Basmele sunt pline te treceri dintr-un sistem de referință inerțial în altul ca: trecerea pe tărâmul celălalt sau calătorii în timpuri trecute sau viitoare. Ce enigme miraculoase se mai ascund în această stranie materie?
Poezia lui Eminescu "La steaua" nu conține referiri relativiste, ci mai de grabă elemente cosmogonice compatibile cu teoria mecanicii clasice. La frontierele universului actual se găsesc, practic memorate, evenimentele din perioada universului timpuriu, petrecute în primele minute de la marea explozie, Big Bang. Ca atare, metagalaxiile, galaxiile și sistemele stelare de la "marginea" universului, emit continuu lumină. Plecând de la natura corpusculară a luminii, aceasta, ca orice obiect aflat în mișcare, se mișcă în toate direcțiile, cu viteza constantă de 300.000 km/s, indiferent prin ce sistem referențial și inerțial trece. Parcurgera distanțelor cosmogonice, de mii de ani lumină, chiar cu viteza cea mai mare din univers, necesită scurgere mare de vreme. De aceea, cu siguranță, că lumina pe care o recepționăm de la surse luminoase aflate la frontierea dintre real și ireal, ajunge la noi sub forma imaginilor acestor surse. Ca atare, noi recepționăm imaginile unor surse de lumină (metagalaxii, galaxii, stele), fără ca acestea să mai existe, consumându-se sau distrugându-se între timp.
La steaua care-a răsărit - imaginea unei stele în câmpul nostru vizual
E o cale atât de lungă - sursa luminoasă aflată la marginile universului
Că mii de ani i-au trebuit - timpul = distanța / viteza luminii
Luminii să ne-ajungă - parcurgerea distanței de la sursă la receptor (ochi)

Poate demult s-a stins în drum - consumarea sau distrugerea sursei
În depărtări albastre - la distanțe de mii de ani lumină
Și raza ei abia acum - sosirea cuantelor de lumină pe retina ochilor
Luci vederii noastre – recepționarea imaginii în creierele noastre

Sunt convins, că tema acestei poezii, cu referiri cosmogonice, vine din perioada când studia filozofia care, pentru credibilitate, făcea dese trimiteri la cunoștiințele de fizică, de care Eminescu nu era deloc străin.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Domnule profesor,domnule Ghejan, de foarte multă vreme nu a mai fost pe Europeea o discuție atăt de interesantă, la obiect, la cele mai înalte standarde, despre literatură și artă.

Stimă și considerație!
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2016-01-05 19:10:10
         
 
  Aveti perfecta dreptate, toata dizertatiunea era doar o extrapolare (precizata) din planul fizic a relativitatii si totul raportat la perceptii prin impactul ei in acest context tranzitional, categoric subiectiv si pe care nu numai ca il putem admite, dar chiar se intampla (v. ziua micsorata , cf ipotezei ca intreaga galaxie se indreapta catre o gaura neagra). Chiar daca putin fortata, intrevad o logica a extintiei, macar ca argument:) Mi-a placut mult eseul dvs.  
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2016-01-05 18:01:35
         
 
  In tot ceea ce ati expus intr-un mod stralucit se refera la relativitatea subiectiva a oamenilor si in special a artistilor... Eminescu ca un intuitiv precursor al lui Einstein nu cred ca se refera la relativitatea de care asa de frumos narati. Einstein, in schimb, se refera la relativitatea fizica a timpului si spatiului ca functii dependente de vitezele sistemelor inertiale, viteze comparative cu viteza luminii, care, dupa cum cred ca stiti, are aceeasi valoare stranie de 300.000 km/s indipendenta de vistezele sistemelor inertiala prin care strabate...
 
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2016-01-05 16:56:36
         
 
  Eminescu a fost un om nefericit.
Există o grămadă de variabile aleatorii în viața omului. Deși sunt unii care susțin că nimic nu este întâmplător, eliminânând, sau reducând la maxim ideea de hazard, punând astfel majoritar o anumită derulare secvențială pe seama destinului sau divinității, ca pondere, statistic, sau cum doriți dumneavoastră, se pare totuși că relativitatea (privită generalizat și prin extrapolare) acestor, să le zicem "parametri secvențiali", este suficient de "vizibilă", ca atribut, în spațialitatea congruentă fiecăruia. Fiind vorba de o succesiune de evenimente, acestea se desfășoară categoric în timp, deci, am putea asimila "motorul" acestui generator de întâmplări, cu efectele aferente, unui sequencer. Dintre toți factorii de influență, determinanți, variabila "timp" devine, în opinia mea, decisivă, astfel reapărând în "decor" noțiunea de relativitate, privită ca efect, mai ales dacă introducem în datele problemei ipotetice o altă variabilă, de data asta nealeatorie, dar diferită de la individ la individ: percepția. Obținem astfel o "funcție" destul de fragilă la prima vedere, un fel de: f(t)=t + delta t, în care t, evident nu poate avea și valori negative, însă delta t, da. Voi argumenta:
Vom pleca de la banala v = S/t, în care v = viteza, S = spațiul (considerat liniar), iar t = timpul. Cred că sunteți în asentimentul meu că viteza, conform definiției, este o consecință directă a factorului timp, presupunând spațiul același. Privind prin prisma percepției, ca variabilă independentă de la om la om, vom constata cu stupoare că timpul pe alocuri se dilată, sau se comprimă funcție de natura evenimentelor din viața fiecăruia. Un exemplu simplu: percepția durerii este mult dilatată, acel "nu se mai termină", comparativ cu comprimarea celor "câteva clipe" de fericire, care au trecut "inuman" de repede, sau orice alt exemplu generator de iluzoriu, pentru că în realitate secunda este aceeași. Aparent: deoarece noi trăim după percepții, ori în acest context, DELTA t devine cât se poate de motivat în ecuație, în ambele sensuri: și pozitiv (dilatare), și negativ (comprimare), fiind la rândul lui o funcție dependentă de percepție. Făcând substituțiile necesare, fără să vrem, apare în speculație o consecință: viața trece pe nebăgate de seamă pentru cei lipsiți de griji și responsabilități, în contrast cu cei truditori, necăjiți, sau poate bolnavi, pentru care fiecare clipă are o altă semnificație, iar semnele și umilința adânc săpate în sufletele lor fac dovada vie că această relativitate există. Relativitatea că într-un alt spațiu, funcție și de conjunctură, același suflet poate avea un cu totul alt cumul de percepții, în același interval, sau intervale paralele de timp, fac de asemenea obiectul altor speculații, iar literatura SF abundă de scenarii care mai de care mai inventive și potențial posibile din punct de vedere logic-secvențial. Ca o remarcă suplimentară, balanța a înclinat permanent către marea familie a "dilataților", ceea ce conferă, paradoxal, superioritate binelui și divinității, privită ca un compensatoriu de echilibru natural în alt plan, după tradiție numit: spiritual, un "Sfântul Duh" neconvențional, încă controversat, dar în cele din urmă la fel de autentic precum și, surprinzător, relativitatea.
În fine, să nu-i uităm pe cei veșnic fericiți: la ei ecuația se schimbă: lim(Duh) -> 0, iar pentru asta apelam la spusele lui Constantin Brâncuși :
“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”“




Privim o lucrare a unui artist, d. e. : „Masa tăcerii. Aceeași relativitate o găsim și aici. Avem voie să facem afirmația că s-au epuizat toate interpretările celebrei sculpturi? Îndrăznesc să infirm un potențial răspuns pozitiv. Motivul?
Nu există clișee, nu există emoții standard: gradientul de temperatură, unghiul figurativ de privire, percepția, etc., sunt tot atâtea generatoare interne de imagine, intuitiv, sau (de ce nu?) concluzii absolut personale. Nu trebuie neapărat să le mai împărtășească, sau agreeze cineva. Lungimea de undă a transmiterii poate să difere sensibil de la un individ, la altul, funcție de multe criterii, incluzându-le chiar și pe cele de interferență cu starea de moment, capacitivul, rafinamentul, sau imaginația fiecăruia. Poate una din trăsăturile de mare complexitate și finețe a unei stări transmise prin intermediul produsului artistic este însăși capacitatea subiectului de a evalua ”n” diferit aceeași lucrare a unui artist, indiferent cât de direct se vrea a fi mesajul inițial. Tocmai asta e frumusețea: emoții multiple și tocmai din această cauză, absolut oricine poate fi un critic de artă în felul lui, chiar dacă percepția personală poate părea pentru altul (alții) aberantă, sau naivă.
Lipsit de influențe, sau nu, educat sau absolut ne-avizat, trezirea în fond a unui sentiment compatibil cu starea de bine, deci emoția în sine, tensiunea estetică, îi conferă acestuia dreptul la opinie, chiar dacă în p.p.m. insignifiantă (altfel decât ca sens).
Curentul de opinie cel puțin favorabilă, fluxul matriceal pozitiv, surclasându-l net pe cel negativ, fac o lucrare să fie cotată valoroasă, atâta timp cât numitorul comun este obiectivitatea. Alinierea la obiectivitate se face de la sine și în timp, excluzându-se minimele și maximele sinusoidei de păreri. Altfel spus, valoarea se impune de la sine și automat transmiterea are caracter etern.
Revin la Masa tăcerii. Încerc să mă delimitez de curentul de opinie, de influențe, de interpretări și fac abstracție de faptul că este opera unui mare artist. O privesc în gol de la înălțimea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou văd clepsidre în cele douăsprezece ceasuri, înlănțuind feciorelnic hora nesfârșită a timpului. Mi-aduc aminte că sunt aproape bătrân, un orologiu ruginit și uitat, dar brusc ceva mă hrănește dintr-o dată cu tinerețe. Parcă plutesc. Simt nevoia instinctivă să o privesc de sus și mi-o imaginez în fața ochilor din plan vertical. Fixez, fără să vreau, exact centrul mesei, orbindu-mă cu alb. Extraordinar! Cele douăsprezece explozii solare echidistante în jurul fixației mele încep să pulseze: apar și dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-și forma, gravitând angelic în jurul purității albe. Am revelația sufletului fără vârstă cu credința în Dumnezeu și mă simt tânăr. Sunt fericit.
In ceea ce-l privește pe Brâncuși, pictorul român regândește, reconstruiește și relansează la apă vasul artei nemuritoare în formă reînnoită. Revoluțiile separate, einsteiniană, și brâncușiană sunt armonizate într-o viziune unificatoare, pe un fundal tradițional al pământului care l-a hranit și pe el și a cărui forță creatoare dorește să o facă cunoscută publicului de azi. Tot atâtea argumente că relativitatea se întâlnește și în artă, iar Eminescu și Brâncuși sunt exponenți de seamă privit din această perspectivă.
In 1931, niște arheologi au descoperit un fragment de piatră reprezentând o mână, pe care erau inscripționate diferite semne. Ulterior, s-a demonstrat că ținând această piatră (actualmente aflată într-o colectie particulară în New-York) în palmă, induce clarviziuni. A fost asimilată ca fiind "The stone hand of RA". Reprezentând mâna stângă, gravat în palma de piatră există un semn reprezentând un ochi. Printr-o speculație, proiectând umbra acestei mâini, obținem mâna dreaptă. Raportat la o dimensiune pe care nu o percepem, lumea umbrelor, printr-o răsucire a planului vertical cu 180 grade, obținem (și puteți încerca răsucind o foaie de hârtie de la mijloc) modulul de bază a coloanei infinitului lui Brâncuși, asemănător cu o clepsidră, sau ca o spirală în spațiu precum structura ADN-ului. Coincidență?...
Când mâna lui RA a fost transportată din Egipt spre Londra, vasul a fost bombardat de un submarin nazist, iar acest obiect din piatră în ciuda greutății lui a fost văzut plutind pe apă, fiind recuperat ulterior de niște marinari care au reușit să se salveze. Folosind metodologia egipteană veche de citire în palmă, clarvăzătorii emit, în baza semnelor aflate în această piatră, predicții. Așa precum noi, din lumină, vedem umbra, prin extrapolare, "de dincolo" s-ar putea să existe aceeași percepție, deci informațiile "transmise" s-ar putea la fel de bine să fie eronate (sau greșit interpretate) prin distorsiunea spațiului. Deci, revenind cu picioarele pe pământ, când materia azi e, mâine nu e, cea mai sigură cale spre adevăr este, până una alta, să alegem lumina, ce va fi în lumea umbrelor... deocamdată numai Dumnezeu știe...
Toate astea au inspirat și poemul care urmează, intitulat sugestiv “Impresie rătăcită”, în traducere “Lost Impression”, unde regăsim viziunea menționată:
Behind the mirror's mirror there's the abstract shadow...
In the stone hand, which floats on the water,
Lays down Ra's eye watching the show,
The right hand it is... but we think as the left one
And in the left one we're guessing... that's all we know.

We want to see what Brâncuși saw:
The bronze clepsydra and the hidden signs in rocks
We dance in 3 a barbarian wals,
We dance... and we don't event think of
The song was wrote in 4.

The rounding spiral like an ADN carousel
Is shaking between the cortex and the dreams
We wish to see all through the mirror
Which strikes it back right in our head.
Preview is sad... there's just the shadow.

So I ask... like a lost impress:
- ”What's the point of the world?... just for guess?”
If E=mc2 is true, and seems to me that's it: a perfect fit,
And givin' a cold thought, that m could be or not...
You may take the “E”, I will always take the “c”.
Copyright©2005 Ghejan Andrei
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2016-01-05 15:31:10
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE