FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Bărbatul care a spus: Nu! (partea a IV-a)
Text postat de Cristian Vasiliu






IV


Grig s-a dezmeticit mult mai târziu. Era încă noapte, însă undeva prin apropiere dimineața stătea la pândă. Ziua în care Ana ar fi trebuit să fie a lui își aștepta epilogul meschin. Schimbase cipsurile în bani și îl conducea pe Artur acasă. Aerul se înmuiase și îi răcorea obrazul transpirat în timp ce îl trăgea după el pe străzile amorțite ale orașului pe tânărul beat. Singurele zgomote erau făcute de primele tramvaie ce treceau grăbite prin preajmă, de pașii lor ezitanți și de Artur ce nu mai contenea cu mulțumirile lui incoerente. După ce au intrat printr-un gang îngust și au străbătut o alee umbrită de o vița de vie s-au oprit. Blocul înalt și gri din fața lor era tăcut și aveau toți  ochii închiși. În jurul formelor lui  cubiste se materializa încet o aura alb-albastră, iar Grig ridicându-și privirea către etajul cinci a oftat. Nu îi aștepta nimeni.


A fost nevoit să sune de câteva ori la interfon până când Ana le-a deschis ușa blocului și în tot acest răstimp și-a închipuit cum va decurge întâlnirea dintre ei. În oglinda liftului a putut să își vadă chipul obosit cu ochii roșii și cu pielea obrajilor palidă și umedă atârnând pe pomeți. Și-a aranjat totuși cravata căutând inutil să își compună o mină demnă. Adevăratul Grig – îmbătrânit și pervertit – ieșea la iveală din spatele măștii și costumației descompuse.


Din pricina zbuciumului cuștii de metal – și poate și din pricina fricii de confruntarea cu soția sa – Artur s-a aplecat în față și s-a sprijinit de el icnind. Voma s-a împrăștiat pe podea, iar câțiva stropi verzi au aterizat pe pantalonii lui Grig… Te simți bine?...  Poți să stai în picioare?... Nu-i nevoie să-ți ceri scuze!... Ana nu o să zică nimic, stai liniștit!...


Într-adevăr, Ana nu a zis nimic. Cel puțin nu înainte de a-l dezbrăca pe Artur, de a-l duce în baie pentru a-l spăla și de a-l culca mai apoi în sufragerie. De cum a deschis ușa fără zgomot și i-a zărit în prag  – două siluete antropomorfe susținându-se reciproc – a înțeles situația și a făcut totul fără gesturi inutile, cu o grimasă de scârbă și de dezamăgire întipărită pe chip. Dacă mai era furioasă, își strunea furia foarte bine. Grig a ajutat-o și el în tăcere, vădit jenat de stranietatea situației și de apropierea ei. Era îmbrăcată cu un capot subțire de  mătase gri cu margini dantelate și, din când în când, la vreo mișcare mai bruscă Grig a putut surprinde linia fină a pulpelor interioare ce se termina sub un furou roșu. Tânjise îndelung după această priveliște și totuși acum, când Ana i-o oferea involuntar mișcându-se prin casă, nu a găsit în ea decât același neutru simț al datoriei și aceeași eficienta pe care Ana le avea în fiecare zi la serviciu.


„Oamenii au întotdeauna două fețe complet diferite”, susținea Florin. „Fața de acasă și fața de la serviciu. Ai să vezi tipi fără șira spinării ce în intimitate sunt niște tirani obsedați de control și ai să vezi șefi cu pumnul de fier, ce sug tocul soției sau merg la ședințe de masochism pentru a fi biciuiți la poponeț”.


Când Artur a reușit să adoarmă pe canapea cu mâna dreaptă atârnând pe parchet, zorii se năpustiseră deja în apartament prin ferestrele orientate spre sud. Ana a stins becurile din camere și de pe hol, a închis ușa și  a revenit în bucătărie unde Grig se așezase pe un scaun în așteptarea confruntării. Pe chipul ei, peste dezgust și amărăciune i se așternuse și o tușă de oboseală. S-a așezat și ea pe un scaun și și-a împreunat mâinile acuzator peste piept. O vreme s-au tatonat cu privirea și au lăsat tăcerea să crească între ei până când a devenit o povară. A fost singurul moment de slăbiciune în care Grig a simțit dorința impetuoasă de a o cuprsinde și de a o poseda chiar acolo pe colțul mesei, fără să țină seama că soțul ei dormea în camera alăturată și sforăitul său ritmic ajungea până la ei.  Și-a imaginat scena cu toate amănuntele ei  grotești și excitante tocmai pentru a nu fi tentat să se ridice de pe scaun: Ana întoarsă cu spatele și aplecată peste masa din bucătărie, capotul și furoul ridicate peste mijloc, chilotul coborât sub genunchi și întins între picioarele desfăcute, fundul cu carnea albă îndreptat către el, spatele cambrat, carnea rozalie a sexului ei gata să îl primească. S-a felicitat în minte pentru ideea de a trece, în seara precedentă, pe la salonul de masaj erotic.


…A trebuit să îl aduc pe Artur acasă!... Era o afirmație neutră, aproape o justificare. A căutat să nu facă nicio referire la ei doi în speranța că lucrurile vor rămâne doar la suprafața și ca la un moment dat va putea pleca nevătămat. Dar Ana părea hotărâtă să afle ce se întâmplase, ce legătura mai exista între ei și să lupte sau să îl pedepsească. Fără cuvinte. Dintr-o dată Grig a devenit conștient de prezența ei, ca și cum până atunci ea nu ar fi fost decât o idee, o dorință ce se jucase cu mintea și cu trupul său și de-abia acum prin voință și acțiune s-ar fi materializat.


Ana era o femeie blondă, înaltă și bine proporționată, cu o frumusețe conservatoare și cu o vitalitate oscilantă. Uneori cădea pradă melancoliei, avea umerii căzuți și un zâmbet cald de acceptare a destinului, alteori, mai ales în incinta instituției, deborda de energie și părea angajată de una singură într-o confruntare decisivă cu universul. Doar ochii ei exprimau cu sinceritate starea de spirit; în rest, poate și pentru a se apăra, trăsăturile feței sale erau ipocrite. Avea întotdeauna pe sub machiajul discret de zi sau pe sub cel provocator de seară, o a doua mască, iar măștile sale includeau tot spectrul sentimentelor umane: de la  compasiune la silă și de la dispreț la dragoste. Era tot timpul într-o stare de alertă, iar sexualitatea și-o trata ca pe o pedeapsă a destinului și un călcâi al lui Ahile. Și totuși amalgamul de neîncredere, șiretenie și inocență, de pasivitate și de hărnicie, de calm și de nerăbdare avea în el ceva atât fermecător încât Grig se bloca în preajma ei.


Ana l-a luat de mâna și l-a tras după ea cu o intenția vinovată și clară spre dormitor. Avea palmele umede și încărcate cu electricitate. Era caldă și tremura insesizabil ca o condamnată. Poate că, citind dorința furibundă din ochii lui Grig, ceva se declanșase și în interiorul ei. Pentru prima dată, Grig a încercat să-i amintească de faptul că Artur -  soțul! – exista în carne și oase ridicând mana cu palma în sus în direcția sufrageriei. Ana i-a răspuns tot printr-un gest; printr-un gest ce dădea de înțeles că nu îi pasă deloc și că între ea și Artur nu mai există nimic.


„Grig, știu de ce se divorțează oamenii!”, îl anunțase Florin într-o zi. „Cei ce ajung în fața ofițerului stării civile văd căsătoria ca pe ultimul – și cel mai de seamă – pas în relația lor. Ceea ce nu merge între doi oameni, cât timp sunt încă prieteni, poate fi reparat. Cu un pic de efort cei doi pot să își închipuie că lucrurile vor fi mai bune când se vor căsători – chiar dacă nu plănuiesc să o facă – și atunci sunt dispuși să se ierte și să facă compromisuri. După căsătorie în schimb, atunci când au ajuns la apogeu și lucrurile s-au stabilizat în mod formal, dacă ceva scârțâie, aceeași doi oameni vor considera că nu mai există nicio cale, că toate certurile nu sunt altceva decât semne ale fiascoului. Iată deci secretul: o relație trebuie să crească într-o perpetuă stare de nesiguranță. Precaritatea, Grig, este mama iubirii și  a familiei!”


Ana și Artur formau și ei o familie. O familie în care existau orgolii și spaime, o familie stabilită pe o traiectorie descendentă cu puține șanse de redresare, dar totuși – o familie.  Abia în intimitatea căminului acestei familii stricate, Grig a înțeles cât de asemănători erau amândoi – Ana și Artur. L-a încercat o milă profundă și nesuferită pentru ei și o lehamite față de el însuși. Ar fi putut fi călăul acelei familii. I-a venit să vomite. Dacă dimineața l-ar fi surprins în patul Anei, golit de lichide și de dorința și ar fi fost nevoit să se îmbrace în grabă ca să evite întâlnirea cu Artur, Grig ar fi știut să-și alunge lehamitea. Și-ar fi alimentat disprețul pentru umanitatea fără scopuri, redusa la simpla și josnica copulație, din care și el făcea parte. Acum avea șansa să schimbe – măcar în sine însuși – chipul ei.


Dormitorul conjugal era exact așa cum și-l imaginase: un pat enorm cu așternuturi moi și proaspete; noptierele doldora de obiecte inocente – fotografii, sticluțe și cărți; culori ce dovedeau o lipsă înduioșătoare de curaj și de imaginație; și un miros insinuant și dulceag – probabil parfumul Anei ce se descompusese în nuanțe din ce în ce mai inofensive și se răspândise prin fiecare colțișor. Și-a umplut plămânii până la refuz și si-a lipit coloana de ușa dulapului în încercarea de a se feri de atingerea Anei. Nu. S-a dovedit mult mai greu să articuleze, decât să o tasteze, silaba negației. Din nou erecția – acea erecție durabilă și enervantă ce însoțește uneori oboseala cronică – nu i-a dat pace.


Nu a abdicat de la încăpățânarea refuzului, deși s-a lăsat condus în dormitor și i s-a oferit triumful cărnii. A rămas în picioare în timp ce Ana s-a întins pe pat, sprijinită pe coate și cu picioarele încă atingând podeaua. Faldurile halatului erau date neglijent la o parte ca buzele vălurite ale unei  scoici, iar mătasea furoului eliberat luase forma sexului și sânilor. O poziție studiată și falsă pe care Ana o împrumutase – poate inconștient – din vreo revista ce lupta pe frontul emancipării feminine. Perdelele maro și grele erau trase până la capăt, împiedicând soarele indiscret al dimineții să o expună și să râdă de neîndemânarea ei. Grig s-a mulțumit să privească în tăcere, deși ochii săi obosiți străpungeau cu greu semiîntunericul dormitorului. Culoarea și formele dezgolite ale pulpelor, ale brațelor și al pântecului ei – știa prea bine! – erau pe jumătate doar o plăsmuire a propriei minții încă tributare unei obsesii.


Grig a fost primul care a întrerupt ciudatul spectacol... Și acum?... Am spus: Nu!... Cred ca nici nu este nevoie de explicatii!… iar Ana s-a enervat pe vulnerabilitatea ei și pe cel care se încăpățâna să nu profite de ea, lăsând-o pradă ridicolului.


Scena avea o  în ea o urâțenie fără echivoc. Nimic din tandrețea fostei relații dintre ei nu rezista în fața realității dezgolite. Nici un sărut, nicio îmbrățișare, nicio promisiune. Nicio fericire omenească nu se putea construi astfel. Era o minciună pe care iubirea nu o putea legitima. Amândoi știau asta, însă nu erau amândoi dispuși să o accepte.  Ana s-a repezit la el, l-a înjurat și l-a pălmuit, iar Grig, pentru a-și îndulci tristețea și oboseala, a gândit că nici în noua zi ea nu avea să fie a lui… Ai dreptate: sunt un porc, un imbecil și un obsedat! Stai liniștită! Plec!... A fost rândul lui să închidă ușa ușor ca o cortină în urma sa și, în timp ce cobora scările – pentru a nu fi nevoit să se întâlnească din nou cu el însuși în lift! – s-a gândit cu duioșie la Luiza.




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE