PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Saxofonul mort sau opera neterminată şi mărturia propriei fidelităţi întru credinţă Text postat de Elena Stefan Studiu de caz Opera, orice operă, presupune talent şi, de multe ori, de cele mai multe ori, sacrificiu. Mitul sacrificial al creaţiei are puternice rădăcini în creaţia noastră. Fie şi dacă ne rezumăm la Meşterul Manole şi afirmaţia este demonstrată. Poezia, marea poezie nu se află într-un raport biunivoc autor – lector. Receptarea unei poezii reprezintă un fenómen complex în care interelaţionează un ansamblu de concepţii auctoriale, materializate într-un text, cu toate denotaţiile, conotaţiile, trimiterile, subiacenţele şi întreg haloul poetic imaginat de către autor, cu universul informaţional lectorial, ca ansamblu sinergetic al acumulărilor formative şi informative care au condus la structurarea unui eu-lector la un moment dat. Iar această interrelaţionare se face într-un context, de asemenea, dat, dat, de cele mai multe ori, dinamic şi, poate, subiectiv, volátil. Prin urmare, receptarea unui text poetic poate conduce la atâtea variante interpretative câţi lectori sunt. Ba, la limită, aş putea afirma triumful lecturii asupra textului, textul fiind, în fapt, un dat, aşadar, un conţinut static. Dinamica textuală intră mai mult în competenţa lectorială decât în cea auctorială. Chiar şi atunci când autorul a inclus în text hintuirle necesare reconstrucţiei unei dinamici a textului. Pentru că, textul, odată publicat, este asemenea unei piese arheologice care “visează” să fie descoperită, înţeleasă şi interpretată. Trecând la textul butterfly chill aut putem observa că autorul face trimitere la "ceva". Un "ceva" clar, precis, explicit. Dar un "ceva" simbolic. O creaţie. Şi anume, un saxofon. Aceasta este creaţia pe care o invocă autorul textului: saxofonul sau un saxofon. Ca reprezentare simbolică a unei alte creaţii. A creaţiei princeps, am putea spune. Creaţie care, în fond, face obiectul poemului. Saxofonul din metal. Însă, un saxofon mort. Adică, o creaţie care a sucombat. Şi, mai mult, o sucombare de care autorul ei, se pare, fie nu este conştient ori conştientizat, fie nu a luat, el însuşi, cunoştinţă. Pentru că, „bătrânul”, aşa este denominat autorul creaţiei din poem de către autorul poemului, ca reprezentare simbolică a creaţiei princeps, ”bătrânul”, spuneam, suflă. Suflă încă. Ori mai suflă încă. Adică „utilizează” ori crede că utilizează sau se încăpăţânează să utilizeze o creaţie care, iată, acum, tace. Pe care el, „bătrânul”, o crede sau continuă să o creadă „vie” adică utilizabilă. Dar, din păcate, ea, creaţia este moartă. Sau „murită”. Prin urmare, zadarnică suflare, zadarnică zbatere. Metalul, adică, saxofonul, tace. Şi nu o tăcere accidentală, reversibilă, circumstanţială sau, să spunem, motivat-temporară. Ci o tăcere definitivă. Ireversibilă. Eternă. O tăcere absolută. „ saxofonul e mort” spune mai jos „un fluture gras „ ieşit chiar din „pâlnia saxofonului” adică din creaţia însăsşi! Din creaţia „bătrânului” ori utilizată de către „bătrân”. Ca operă ori creaţie de tip aspiraţional. În fapt o aspiraţie. Acesta ar fi „libretul” textului. O creaţie proiectată a fi „o mare creaţie” şi care ar trebui să ia o formă concretă, palpabilă, este ori se „naşte” moartă. Adică, rămâne, poate, o simplă amăgire. Conştientizarea acestui aspect este făcută de chiar „vocea creaţiei”, care se personifică. Şi devine „un fluture gras”. Cu toate acestea, autorul creaţiei nu realizează faptul şi continuă să utilizeze ori să creadă că utilizează creaţia, respectiv, saxofonul, ca simbol al creaţiei princeps. Iar vocea, „fluturele gras”, deşi nu îşi explică şi nici nu încearcă să-şi explice, deşi nu înţelege şi nici nu încearcă să înţeleagă, odată ieşit din creaţie, din marea creaţie proiectată, devine pragmatic şi sentenţios: „maestre, saxofonul e mort. îngroapă-l.” Deşi, aşa cum am spus, acest „fluture gras” această voce pragmatică şi imperativă nu are explicaţii asupra morţii şi nu o înţelege ori nu are motivaţia să o înţeleagă: „nu mă întreba de ce. eu unul, când se petrec lucruri de neînţeles, îngrop.” Această „voce” nu-şi face prea multe probleme. Nu are frământări lăuntrice, angoase şi altele de acest fel. Ea, „vocea”, are o soluţie simplă şi practică. Şi o aplică ineluctabil: „când se petrec lucruri de neînţeles, îngrop.” Adică, uit, mă despart, ignor. Ce mai tura-vura! Fără sentimente ori resentimente, fără scuze ori acuze, fără regrete. Îngrop, pur şi simplu. Având conotaţia evidentă: aşa să faci şi tu, „bătrânule” cu creaţia ta moartă. Sau care a murit. Un fel de mioritică spunere: „asta e”! Adică, fatalitate! Însă, cu toată detaşarea şi cu tot pragmatismul soluţiei finale „îngrop” cum spune „vocea” ea ,”vocea”, se reconstruieşte, se resensibilizează se umanizează. Sub impulsul „glasului omenesc”. Un fel de rapel la propria conştiinţă. Când constată că sufletul îi este tulburat şi, totuşi, poate, ca urmare a acestei recompuneri, reevaluează şi dă o şansă. Creaţiei princeps. „Am descoperit o poartă” spune „vocea”. Adică o posibilitate de intrare-ieşire. Adică o şansă. Odată reconstruită, „vocea” capătă caracteristicile unui eu uman dintre care moralitatea se detaşează încă de la început. Şi, poate, conştientizându-şi parcă gestul imperativului îndemn la îngropare, ca un fel de aruncat cu piatra, apare frământarea dichotomică: trădarea „bătrânului” ori propria credinţă. Respectiv, propria fidelitate: „te las. din perspectivă morală, trădând acum şi nu mai târziu, stau mărturie credinţei mele.” Acum ori mai târziu. Oricum „trădare” este. Sau va fi! Finalul poemului potenţează inexplicabilul, neînţelesul. Acel neînţeles care conduce la soluţia „îngrop” „te las. în felul ăsta, sfârşitul devine la fel de obscur ca începutul." Şi aduce începutul şi sfârşitul în acelaşi plan adică în planul obscurului. Sau cum ar spune Omar Khayam „ce rost avu venirea şi-acum ce sens plecarea?” Cu referire la nematerializata „operă (creaţie) amăgire” Simbolizată prin „saxofonul mort” Să mai remarc faptul că „avant sa mort” saxofonul a reprezentat o vrajă, o amăgire, o speranţă. Care, iată, acum s-a rupt. Consecinţele? Mari dezamăgiri. Care schimbă patternul comportamental al adepţilor şi chiar al contextului. „vraja s-a rupt. valurile se sparg mai departe, ritmul e altul. o vioară încărunţeşte, felinarele albesc. la mese murdare, îndrăgostiţii plătesc şi pleacă.” Lecturând, din afară, acest poem la o astfel de cheie de lectură poate ajunge cineva interesat şi cu aplecare spre poezie. Sau tinzând, asimptotic, spre o astfel de cheie. Oricum, validă. Şi, chiar, confirmată într-un fel de către autorul poemului. Aşadar, poemul, în sine, are propria sa autonomie, propriul său statut poematic. Însă, în plus, pentru lectorul europeic atent, decriptarea integrală a acestui, repet, ingenios poem, mai presupune şi contextualizarea în acest spaţiu. Care presupune lectura şi înţelegerea a cel puţin alte două texte. Ori replici. Replici-arc peste text. Las cititorilor plăcerea de a le descoperi. Prin urmare, vă invit la clipa când se prind fluturi. PS. Despre suferinţele stilistice ale textului am vorbit. Aşa că nu mai dezvolt. Textul original butterfly chill out zadarnic suflă bătrânul, metalul tace. vraja nopţii s-a rupt. valurile se sparg mai departe de ţărm, dar ritmul e altul. o vioară falsează, felinarele se sting. la mesele murdare, îndrăgostiţii plătesc şi pleacă. după câteva clipe, din pâlnia saxofonului iese un fluture gras, care spune: maestre, saxofonul e mort. îngroapă-l. nu mă întreba de ce. eu unul, când se petrec lucruri de neînţeles, îngrop. adineauri m-a trezit un glas omenesc, sufletul meu e tulburat. am descoperit că pâlnia e o poartă. te las. din perspectivă morală, trădând acum şi nu mai târziu, stau mărturie credinţei mele. te las. în felul ăsta, sfârşitul devine la fel de obscur ca începutul. Textul, spun eu, eliberat de truisme butterfly chill out "zadarnic suflă bătrânul, metalul tace. vraja s-a rupt. valurile se sparg mai departe, ritmul e altul. o vioară încărunţeşte, felinarele albesc. la mese murdare, îndrăgostiţii plătesc şi pleacă. după câteva clipe, din pâlnia saxofonului iese un fluture gras, care spune: maestre, saxofonul e mort. îngroapă-l. nu mă întreba de ce. eu unul, când se petrec lucruri de neînţeles, îngrop. adineauri m-a trezit un glas omenesc, sufletul meu e tulburat. am descoperit o poartă. te las. din perspectivă morală, trădând acum şi nu mai târziu, stau mărturie credinţei mele. te las. în felul ăsta, sfârşitul devine la fel de obscur ca începutul." Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   erata: "ia"   Postat de catre mihai robea la data de 2013-12-08 20:15:15               mai rau e cand acest Ciocanel se transforma in ditamai barosul in mana vreunui teoretician-Judecator care scrie istorii fara sa aiba, cum se spune in popor, "simţu'"; dar care, datorita instructiei, modului in care pune problema, posibil stilului, poate induce in eroare.   Postat de catre mihai robea la data de 2013-12-08 20:04:37               inca nu s-a inventat, pana acum, o masina prin care sa bagi omul dornic si sa scoti poetul. Cand se va inventa asa-ceva ...s-a terminat cu poezia! Ca experiment il poti aseza nitelus pe nicovala criticii si-l poti bate putin (la cap), ca sa vezi ce iese... magiun, curge vin de coacaze, lapte de pasare - depinde de ciocanelul care i-a reflexele.   Postat de catre mihai robea la data de 2013-12-08 19:54:03               doamnă Amelia, am citit-o, adineauri http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/craiasa-zapezii.html mi-a plăcut; atât mi-a părut rău, de cioroi, că ştia limba oamenilor. de-acum, când o fi să fie, sper să fiu fiu primit în Împărăţia Cerurilor   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-12-08 16:24:21               Domnule Stefanescu, în nimicnicia mea, cum zis-a actorul, am crezut că tocmai ați citit cartea puștiului mneavoastră. In fapt, chestiile astea (scuzați-mi barbaria) arhetipale, așa, ca povestea, ne cam urmează prin trecerea literară ori viețuitoare, cam mereu. Știți, Crăiasa asta nu-i cu păpuși Barbie și nici cu zmei, e, cumva, Mare, e, ca soldățelul cel de plumb sau ca tinerețea aia eterna, fără bătrânețe e, sunt, de citit. In ce privește indiciile, nu-mi luați bucuria de a afla, cum zis-a Agatha, ultimul negru mititel. Ala din ceață. Vă doresc succes în noapte   Postat de catre Amelia Cojocaru la data de 2013-12-08 14:11:57 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Păi da! Și eu țin minte așijderea Cum onor doamna Amelie, însăși ea, Ți-a dat pe la nas cu crăiese de nea după care a dat-o pitită după perdea Strigând cum c-a fost o greșală Că el, răvașul, fără-ndoială Altcui a fost adresat Nevrând să vorbească cu vreun păcat".   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-12-08 13:06:23               doamnă Amelia, atît de rară (şi cu atăt mai preţioasă, pe măsură ce se răreşte) e trecerea dvs. pe sub (lăngă, peste, prin) ghicitorile mele, încât de dragul ei am să le anexez de-acum încolo (scuzaţi-mi barbaria) un hint, adică sugestie, indiciu - ceea ce ar folosi, zic eu, la evitarea reciprocă a confuziilor; astfel, dacâ-n prima etapă a ridicării vălului, aş fi aflat că gândul v-a dus la Crăiasă Zăpezii, aş fi pus mâna să citesc povestea / mărturisesc cu jenă, pănă la vârsta asta n-am făcut-o, detestând de mic copil poveştile cu prinţese - cu gagici şi păpuşi, în general, vă rog să mă scuzaţi. dar atunci când mi-am exprimat nedumerirea (n-am zis chiar uluiala) dvs aţi spus sorry, am postat greşit comentariul, şi v-aţi retras. ca să fie clar despre ce vorbesc, repostez poezia, în care e vorba de fascinaţia pe care o exercită asupra mea o doamnă din blocul de vizavi - care se numeşte, într-adevăr (poezia) "noaptea" (dacă vreţi, a minţii): noaptea ieşi pe-acoperişuri goală argintie nimic de făcut - citesc de la geam aşa cum pot e iarnă dar sânii tăi sunt meri înfloriţi pe care scrie here / click here to play / reason of joy and beauty rămân la pândă surâd un surâs stângaci - panteră sângerândă noaptea-i trezie frig şi mi-e frig şi gândurile mele nu-s curate cerul e spart vântul în părul tău e scâncetul ierbii uscate sus aur negru frig şi chiciură jos un radio şi cearşafuri goale nu ştiu nimic dar simt - sărut - am sărutat cândva în somnul meu de locatar - genunchii tăi de pal melaminat în final, mărturisindu-vă că povestea corespunde realităţii - mai puţin acoperişul, care de fapt e un balcon închis cu termopan, vă mulţumesc pentru binevenita precizare.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-12-08 11:43:38               Acum câteva zile, autorul a postat un text, Noaptea, se numea...De la prima lectură, fără să-mi pun multe întrebări (greșeala mea, dar poemele astea sunt ca ghicitorile, unica bucurie-satisfactie fiindu-mi aflarea cheii lor) l-am priceput ca scenă din Crăiasa zăpezii. Mi s-a părut clar, am lăsat și un comentariu în sensul ăsta. La textul ăsta cu fluturele, tot așa, fără nedeslușite întrebări, am văzut o ecranizare modernă a parabolei biblice a măslinului. Personajul apărut din inspirația autorului este, doar, fluturele-diavol înaripat ce recomandă îngroparea inutilului, ca și a minunii, cea neînțeleasă de ochiul pozitiv al omenescului. Ce sens ar mai avea un saxofon care nu mai bucură pe nimeni? Iisus a blestemat măslinul, însă diavolul face din inutil o poveste trebuincioasă celor înțelepți. Care știu ca Dumnezeu există, și minunea există, dar preferă să închidă ochii. Habar nu am, și nici nu mă interesează, sincer, cele ce urmează comentariului meu. I-aș da o steluță. Textului.   Postat de catre Amelia Cojocaru la data de 2013-12-08 09:49:09               'mic argument al faptului că eticul nu poate justifica eroticul; deşi, incontestabil, crima rămâne crimă' (Vasile Munteanu) Stimate domnule Vasile Munteanu, In afara de aspectul ei erotic, cu care sunt suta la suta de accord, crima comisa de Mesterul Manole are si un profund sens religios. Pe tot mapamondul nu se cunoaste un alt monument la fel de sfant cum este Manastirea Curtea de Arges, a carui temelie sa fi fost zidita pe o crima asa de odioasa. Se stie ca marele domnitor Negru Voda, care nu a pretins niciodata ca ar fi fost un sfant, mai omora din cand in cand cate un boier; dar niciodata la manie ci numai cand era necajit. Si niciodata in biserica, in cimitir sau in alte locuri sfinte. Fiindca domnitorul, fiind si luminat si pios, stia ce se face si ce nu se face. De asta cand a auzit cum geme Ana din zidul ctitoriei lui si-a dat seama ca pamantul lu-l mai poate rabda pe Mesterul Manole decat in calitate de mort. Si i-a luat scara. Cum Mesterul Manole, voind sa dejoace planurile domnitorului s-a bulucit spre scarile celorlalti noua zidari, Maria Sa s-a vazut nevoit sa le i-a scrile la toti. Inca noua morti nevinovati si cu Ana zece. O crima odioasa duce totdeauna la alte crime; fiindca nu-i place sa stea singura! p.s. Eu sunt convins ca pana si tovaraul general Peia, daca ar avea ocazia sa-l prinda pe cel mai urat lup de mare din istoria Poporului Roman in interiorul santierului Catedrale Neamului (am visat eu sau chiar asa se numeste) nu ar avea lipsa de inima pe care a avut-o Mesterul Manole cu sotia lui Ana. Adica nu l-ar zidi de viu, cu toate ca el, spre deosebire de Ana, probbil ca ar merita. Si in nici un caz nu l-ar pune in zidul catedralei. Generalul, cunoscut pentru umanitatea lui, cu o singura miscare de caramida, ar rezolva urgent problema, dupa care ar zidi cadavrul intr-un buncar de beton sigilat cu noua lacate si cu al lui Manole zece; pentru a-i taia orice pofta de reniviere. Pai daca pana si un general ateu este capabil de astfel de acte de caritate, ce fel de ziditor de manastiri trebuie sa fi fost Mesterul Manole?!   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-12-07 19:05:22               * mic argument al faptului că eticul nu poate justifica eroticul; deşi, incontestabil, crima rămâne crimă îmi cer scuze că nu voi aborda tema principală a acestui text; dar cunoscându-i resorturile şi fiind de părere că provocatorul [devenit propria victimă] nu merită nici timp, nici energie, cu voia dv voi evita subiectul. însă asupra temei deschise de către domnul Dumitru Cioacă, mi-aş permite un punct de vedere diferit atât abordării domniei sale, cât şi interpretării general-acceptate. am numit „mic-argument” aceste rânduri, deoarece ele nu îşi propun nici să epuizeze subiectul, nici să argumenteze inatacabil; pur şi simplu mi s-a părut plină de potenţial abordarea domnului Dumitru Cioacă, motiv pentru care am fost atras mai mult de posibilitatea dezbaterii. când creaţia devine propria temniţă (a se vedea în acest sens studii de caz asupra comportamentului sexual al instituţionalizaţilor), iar naturalul din individ, în ciuda limitării, nu îşi trădează pornirile, tot ce îţi doreşte individul este identificarea (împreunarea) cu obiectul adorării („ce Dumnezeu a unit omul nu poate despărţi”); trăirea este atât de intensă, încât propria personalitate este anulată; motiv pentru care, paradoxal sau deloc paradoxal, nu mai putem analiza atitudinea nici în termenii egosimului, nici ai altruismului („scris este: bărbatul vicios se va mântui prin femeia virtuoasă”). dpmeudv, sacrificialul Anei în cadrul creaţiei, deşi corect ca interpretare, este greşit ca atribuire; în creaţie nu există loc pentru „terţ”; să ne amintitm ce spune Platon în “Phaidon” (sau Despre Suflet): “zeii nu pot fi mituiţi”. prin urmare, înclin să acord mai multă importanţă Echilibrului (diurn), precum şi Dezechilibrului (nocturn), ce caracterizează explicit atât natura, cât şi creaţia (umană), implicit atât individul, cât şi creatorul (uman). Vă propun să evidenţiem actele Anei care participă la Echilibru: istoveşte în gospodărie, străbate o distanţă deloc neglijabilă (şi nu oricum, împovărată), suportă vitregia naturii; toate acestea pentru ce? pentru că ea participă (fără preget, fără îndoială) trup şi suflet la imaginea în oglindă a Creaţiei Universale, la “famile”, la dualitatea Unu-ului; desigur, suntem atât de obişnuiţi cu aceste acte, încât pentru majoritatea (mai ales pentru bărbaţi) ele par banale; în realitate, trebuie să acceptăm că Ana [în literatura românească întruchipând indiscutabil un anume prototip al femeii-... (las fiecăruia libertatea atriburii)] este o Jertfă-Vie. de cealaltă parte, ce avem? neputinţa lui Manole de identificare cu aspectul formal al propriei viziuni asupra Divinităţii, din perspectiva sa, deopotrivă plăsmuire şi măsluire [în dubla sa accepţiune (din sl. „maslo” + ulei): de slujbă făcută unui muribund, dar şi de înşelăciune, de trişare (a Creaţiei)]. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că de natură divină în creaţia specific umană nu este aflarea, ci căutarea. Un creator nu poate fi imaginat altfel decât drept o natură virilă, iar aceasta, virilitatea se cere fie consumată, fie sublimată. Prin urmare, zidirea Anei este o formă de împreunare cu sine, de anulare a dezechilibrului interior prin posedare, prin stingerea impulsiunii erotice. el nu devinde victimă degradării specifice omului obişnuit, meseriaşului de rând: „şi Manole zece, care-i şi întrece”. el nu poate avea raporturi cu persoane de acelaşi sex (specifice instituţionalizaţilor – comportament observat inclusiv la animale), dar nici nu îşi poate finaliza opera vieţuind scindat. Concluzie preliminară: consider eronat a vorbi despre sacrificialul Anei; la fel cum am vorbi despre scrificialul animalului cu care Avraam a înlocuit propriul fiu; cred că, în interpretarea general-acceptată, se confundă prea uşor propria creaţie (propriul fiu) cu surogatul (animalul). Mai exact, valenţele etice ale Anei pot fi considerate astfel cât timp este vie; moartă ea este echivalentul impulsiunii erotice a lui Manole; care poate fi acuzat de crimă şi, eventual, de necrofile (poate că acesta este şi motivul pentru care noaptea surpa ce zidea ziua – ziua regreta, noaptea dorea din nou...); dar nu de imoralitate. *   Postat de catre Vasile Munteanu la data de 2013-12-07 16:11:43               "Opera, orice operă, presupune talent şi, de multe ori, de cele mai multe ori, sacrificiu. Mitul sacrificial al creaţiei are puternice rădăcini în creaţia noastră. Fie şi dacă ne rezumăm la Meşterul Manole şi afirmaţia este demonstrată." (doamna Elena Stefan) Doamna Elena, Sa inteleg ca dumneavostra sunteti de accord cu crima celui mai sadic constructor din Literature Romana?! S-o zideasca pe Ana de vie, cand ea era asa de cinstita si plouta cand a venit sa-i aduca de mancare nenorocitului? Ana, chiar si in cazul in care s-ar fi culcat cu toti zidarii din echipa lui Manole, nu merita o astfel de barbarie.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-12-07 11:38:26	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE