PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
stramba alcatuire Text postat de nicolae tudor NICOLAE TUDOR: Strâmbă alcătuire Motto: “Succesul unei mişcări populare nu stă în capacitatea maselor de a ucide, ci în dorinţa lor de a muri pentru un ideal” (Leon Trotsky) Când zice la televizor "Ţara euro-săracă din sud", noi suntem - Ţara lui Andrei, cea atât de lovită încât nici nu ştie ce a lovit-o. Are un potop de lacrimi la ferestre, gemete şi jale, oameni îngenuncheaţi şi aruncători în gol, fiindcă nişte rău intentionaţi o conduc, hoţii fură şi instituţiile ţin de şase. *** După unii, România este o ţară în care jumătate dintre locuitori n-au acces la apă curentă şi canalizare, jumătate din drumuri sunt încă de pământ iar cele ce-au rămas şi-au terminat durata de viaţă; jumătate dintre liceeni nu iau bacalaureatul; mai mult de jumătate dintre oamenii din această ţară nu votează, orice-ar fi, pentru că nu mai cred demult în cei care cer votul; jumătate din cei care au o părere politică urăsc cealaltă jumătate cu opinie politică, iar cei care conduc recoltează ura unei jumătăţi şi indiferenţa celeilalte jumătăţi şi o speculează în interes propriu şi spre propriul profit. Jumătate din oameni cred că puterea exemplului nu funcţionează, că somnul este atotputernic, că nu mai recunoaştem nici eul, fiindcă, în "Grădina Maicii Domnului", minciuna, mita şi corupţia sunt la ele acasă, e vremea imbecililor şi naivilor, iar nişte nevinovaţi aşteaptă zilnic să fie răniţi. Profesorii şi-au pierdut integritatea, nu respectăm simplele reguli de circulaţie, nu ştim să vorbim respectuos cu cineva, ba chiar avem "români” care-şi dau aere de “civilizaţi” şi se fac de râs imediat cum deschid gura. Această jumătate mai crede că, dacă Eminescu ar trăi astăzi impudica aceasta de viaţă, ar lua-o razna şi mai rău. Jumătatea aceasta de români este convinsă că nu avem bănci, ci cămătari, că avem gâlceavă românească şi o clasă politică jefuitoare şi manipulatoare (deformatori de opinie – latratores, oameni care ţin discursuri care ocupă timpul), că “serviciile” îşi bagă coada sau strecoară râca, întrucât suntem nişte neputinicioşi cu gură mare şi nu există teamă de pedeapsă, că, în orice instituţie publică, de la portar la director, vezi cu ochii cum toţi sunt o apă şi-un pământ. Că nu poţi fi mândru cu gropi în asfalt şi oameni care fură sau trăiesc din gunoaie, şi nici de bogaţii ţării de care nu se îndoieşte nimeni că s-au îmbogăţit prin înşelăciune. Toţi sunt convinşi că, dacă am sta şi-n cap 100 de ani, n-o să-i ajungem pe nemţi din urmă. Oamenii nu mai au prieteni, ci amici. Tinerii nu mai trăiesc poveşti de dragoste, ci „relaţii“. Nu mai jucăm table cu vecinii, ci îi spionăm să vedem cine intră şi cine iese din casa lor. Când vedem pe stradă o veche cunoştinţă, o evităm, gândindu-ne că ne-ar putea plictisi cu evocarea amintirilor comune. Familia e mulţumită când un membru al familiei are un salariu. Trăim în cea mai nesigură zonă a Europei. Avem cei mai mulţi mincinoşi şi hoţi cu ştaif pe metru pătrat, mâncăm cele mai periculoase alimente din UE, bem cea mai poluată apă, avem cei mai bolnavi oameni, cel mai scump şi cel mai corupt sistem medical din Europa, de a ajuns la modă lista de aşteptare la cancer! Se fură peste tot, începând de la politicieni (furturi cu trenul) şi terminând cu oricare cetăţean al patriei (furturi cu buzunarul, pentru găini). În alte timpuri, nu mai departe decât în urmă cu vreo sută de ani, genialul Constantin Brâncuşi spunea: "V-am lăsat proşti şi v-am găsit şi mai proşti". România este frumoasă, păcat că este locuită. Mihaela Rădulescu a refuzat România alegând "o lume de valori şi cu respect pentru cei din jur". *** Cealaltă jumătate crede că românii au valoarea aurului cenuşiu, creierul - statistic, reprezintă a doua suta parte din populaţia globului, însă, în materie de genialitate, reprezintă a şaizecea parte, dar am fi mult mai valoroşi dacă nu s-ar întelege că nu e bine să citeşti prea mult fiindcă viaţa trece un-doi. România îl are pe Costel, care uimeşte planeta interpretând „uvertura destinului”. Şi mai are mulţi alţi oameni care te primesc în casă şi taie găina numai să te facă să te simţi bine atunci când le treci pragul casei. Că avem o cultură populară deosebit de bogată şi lucruri făcute de mână, avem ciocolata „rom”, apa minerală „Borsec”, eugenia, cătina, telemeaua de Sibiu, cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău, gemul de prune de Topoloveni, mierea cea mai dulce din lume, plachia de crap de Dunăre, horinca de Maramureş, vinul de Murfatlar, pepenii de Dăbuleni, sarmalele, tochitura, Mioriţa, bazmele cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos, naiul lui Zamfir şi cobza lui Tudor Gheorghe; piteştenii au, fiecare, câte o lalea; avem aerul curat, în Romania te poţi chiar îndrăgosti de o fată (România are procentul cel mai mare de femei frumoase), iar proştii noştri sunt mai deştepţi decât proştii altor neamuri. Mulţi cred că avem un început de normalitate, că poţi să fii om în România şi fără să minţi, că, noi toţi, ar trebui să ne considerăm valori, ba chiar avem oameni de o valoare inestimabilă pentru care poţi băga mâna-n foc, dar care s-au exclus social retrăgându-se în carapacea lor; cel mai sigur e că noi avem o lucrare divină de supravieţuire într-un mediu extrem de ostil. Dar, în aceste condiţii, spiritul şi inteligenţa românilor cresc exponenţial cu greutăţile, constrângerile, trădările; avem o capacitate de rezistenţă şi de renaştere phoenixiană. „E timpul să facem, scria cineva pe internet, de bună voie, conştienţi, cu toţii, fără sacrificii impuse cuiva. Resursele nu lipsesc, România este o bijuterie turistică ascunsă. Nu va veni nimeni să ne facă viaţa plăcută, să ne cureţe apele, câmpurile, să ne vindece rănile, să ne aducă liniştea. Suntem datori să purtăm de grijă locurilor în care ne-am născut. Aici sunt rădăcinile noastre, aceasta este moştenirea pe care e timpul să o restaurăm. *** În timp ce unii şi alţii spun una sau alta, oficial ne este bine, dar, în realitate, ne este foame, fiindcă prosperitatea nu răsfaţă poporul roman. „Urcăm din ce în ce mai greu, fără nicio poezie şi cu nasturi din ce în ce mai puţini la manta, cu bocancii găuriţi şi buzunarele grele de pietre.” (Dana Banu). Într-o ţară în care un singur om poate produce mâncarea necesară pentru alți 100, numai că birocrația și gulerele albe au ajuns să cântărească atât de mult în costuri încât oamenii care muncesc cu braţele se sinucid din cauza sărăciei (în ţara vecină, Bulgaria, 5 oameni s-au autoincendiat din acelaşi motiv), sau negăsind un mod prin care să simţi că trăieşti; fiind atât de scârbiţi, nici nu lasă măcar un bilet. Românii sunt o naţie de supravieţuitori, nu-şi pot planifica decât azi-ul, mulţumiţi dacă ajung întregi până la dimineaţa zilei următoare. “Ne naştem goi şi flămânzi, apoi lucrurile se înrăutăţesc”, crede Doru Gheorghiade, iar Hanibal Dumitraşcu afirmă că „în România e şovinism îndreptat împotriva săracilor, un amestec bizar de iz medieval şi fascism. Oamenii nu se întrajutorează”. Aşadar supravieţuim în agonie strecurându-ne unii pe lângă alţii, nu foarte diferit de animale, care cum putem, mânaţi nemilos de instinctul de supravieţuire, sub presiunea necesităţii, trăind şi atât, iar asta înseamnă, în plan existenţial, cel mult semi-viaţă. Adică să trăieşti ceva lipsit de sens şi nu fiindcă nu-ţi poţi face un plan personal. Dar ajungi repede să ai foarte puţine aşteptări, nu-ţi mai găseşti motivaţia, sunt multe, prea multe care te determină să renunţi, şi-ţi pierzi speranţa într-un viitor mai bun sau că lucrurile se vor schimba; ajungi să nu mai ai simţuri, idei, imaginaţie chiar. România a devenit ţara în care nu mai merită să gândeşti, din cauza nervilor şi energiilor strivite; idealurile şi visurile se sting unul câte unul şi atunci îţi închizi experienţa de viaţă! Un poet, drag mie, pentru a se salva, scrie că „îşi imaginează că trăieşte”! (Teodor Dume). Iar un altul întreabă: «Ce folos să exişti, să disloci un volum într-un spaţiu, dar să nu poţi să intervii cu nimic la schimbările care au loc în jurul tău? Ce folos că există legi ale fizicii, dacă pentru tine nu au nicio importanţă? Ce folos că, pentru o clipă, speri să poţi degaja un volum de aer egal cu volumul trupului tău, dacă, imediat ce tragi aer în piept, volumul degajat devine zero, ca şi cum te-ai umple cu aer din cap până-n picioare, ca şi cum tu şi trupul tău nu sunteţi decât un balon dintr-o piele fină, aproape fără dimensiuni, o peliculă atât de bine camuflată în atmosferă încât nu exişti pentru nimeni? » (Leonard Ancuţa). România a ajuns, după o revoluţie, „etalon de sărăcie în Europa” (şi de tăcere, aş îndrăzni să adaug, fiindcă sărăcia reduce la tăcere), foamea ameninţă să distrugă fibra esenţială a poporului. Vom cultiva, probabil, foarte curând, legume pe spaţiile verzi şi pe blocuri, cum au făcut cubanezii, să supravieţuim. În România, care „e atât de bogată, după cum spunea un prim-ministru, încât poţi să furi la nesfârşit şi tot bogată râmane”! Foamea a devenit povestea sfâşietoare a românilor care trăiesc din nimic. Mihai Gâdea se plângea, chiar, într-o seară, că "austeritatea ne strânge de unde ne doare cel mai tare"; iar Dinu C. Giurescu atenţiona: "cu cât un om este mai sărac, cu atât devine mai violent!" Asta înseamnă arătarea cu degetul spre aproapele care are o maşină, o casă arătoasă, servitori. Deocamdată românii plâng de mila bogaţilor, dar vor măcar să n-arate ce fac cu banii, pe care-i bănuiesc bani furaţi! Poporul român şi-a adăugat proverbelor din gândirea populară 5 cuvinte: „e mai rău ca înainte”, proverbe care, toate, sunt împotriva bogaţilor. Florin Călinescu striga într-o zi să se adune toate partidele şi să zică: "Hai, mă, să facem un program şi să ieşim din foame!" În timp ce marii actori au ajuns să poarte la ceremonii fesuri de maimuţoi pe cap (vezi Mircea Albulescu) şi să plângă: "După 20 de ani de Teatru Naţional nu putem avea grijă de noi, mâncăm pâine cu muştar!" (Rodica Popescu Bitănescu). Pe pancarte, când se face câte un miting de protest, citim litere de-o şchioapă: ”am sărăcit bine”! Faimosul Huntington anunţă că ”omenirea se împarte în societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care, prin spiritul lor mioritic local, nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă. Acestea din urmă trebuie lăsate în plata Domnului pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac.” El mai zice că „sistemul social sau cel economic funcționează pe același tipar ca și organismul uman, ca și sistemul nervos central, ca și sistemul solar, prin transmiterea informației în rețea sau fractală pe orizontală și pe verticală. Funcționalitatea este dată de conexiunile dintre celule, care sunt simple. El funcționează, însă, la unison, unul cu celălalt. La fel cum funcțiile unui organism nu pot fi decalate, nu pot fi redundante sau bolnave, tot astfel sistemul economic trebuie să meargă corelat cu cel tehnologic, social sau politic.” În România, sistemul redistributiv a sporit sărăcia verticală, adică a redistribuit sărăcia şi foamea de mâine spre cei mai săraci şi bogăţia de mâine spre cei şi mai bogaţi având lăcomia inconștientă a unei tagme care ar fi putut crea șansa de a repune pe picioare economia, dar nu şi-a urmărit decât obţinerea veniturilor proprii, pe căi pseudo-legale sau mafiote. Ba chiar a găsit de cuviinţă că e necesar să distrugă oportunităţi şi a nu le lăsa la îndemâna omului simplu pentru că, astfel, oamenii bogaţi ar pierde statutul de stăpâni; Statul a făcut din sărăcie, minciună şi criză stări naturale, inexorabile, încât orice încercare de a ieşi din ele devine ameninţătoare şi nefirească; a dus şi duce un război ocult pentru existenţă, prin care omul sărac să nu scape de sărăcie. Zilnic mor 100.000 de oameni de foame în lume (sau din cauza ei), când agricultura lumii poate hrăni 12 miliarde de suflete. Dacă un popor moare de foame înseamnă că n-ai putut să-l hrănești sau n-ai vrut! În ciuda frigului, buzoienii săraci s-au aruncat după pește în nămolul unei bălți secate din parcul Marghiloman; de sărbători se donează sânge pentru a avea mâncare pe masă; a devenit un fenomen social ca, vara, să nu se mai ajungă la ştranduri - motivul: "e prea mare foamea!” În Brazilia, mamele pun pietre în oală și spun copiilor care cer mâncare: "așteptați să se facă", sperând să adoarmă. Supravieţuirea a ajuns chiar un orizont de fală, dacă o ţărăncuţă a ajuns să-l exprime prin cântec: "Io sînt fată de la ţară/ Nu mă culc cu burta goală!" La sute de ani distanţă când un Henric, ţinând cu cei mulţi, a decretat: "Fiecare familie trebuie să aibă în fiecare duminică o găină-n oală". Mahatma Gandhi a înţeles cel mai bine cum stau lucrurile: „există oameni atât de săraci, încât Dumnezeu nu le poate apărea decât în formă de pâine”. Un poet a surprins, păunescian, vaietul sărăciei: „Nu mai au nici un drept, nici măcar să mai plângă,/ Vină n-au, vina lor e lumea nătângă,/ Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,/ Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme./ Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută./ Pentru ei, umilinţa, e şi surdă şi mută./ În speranţă mai au doar bucata de pâine/ Ce-o primesc când şi când, pentru ziua de mâine/ Când din lacrima lor se ridică palate,/ Nu mai ştiu că pe lume mai există dreptate./ Demnitatea, şi ea, a rămas mai puţină./ Sunt acum condamnaţi, condamnaţi fără vină.” (Marin Bunget). Iar un altul pune degetul pe rană: ”Sunt un sărac în ţara mea bogată / În care nu-s stăpân pe-un petic de pământ,/ În care munca mea a fost furată,/ În care tot mai greu poţi cumpăra mormânt.” (Marian Malciu). Da, un om sărac nu are viaţă uşoară, că viaţa uşoară nu e pentru toţi. Numai că, atunci când flămânzeşti un popor, acesta devine nebun! Ministrul cu responsabilitatea grijii faţă de om (Mariana Câmpeanu), după un sfert de secol de guvernare a sărăciei crunte, nu vrea să ştie că bogatul din ţara săracă este vinovat de sărăcia ei. Nici nu a identificat categoria persoanelor sărace! (De altfel, ’’Statul nu are măcar un inventar al tuturor bunurilor deţinute!’’ Răzvan Orăşeanu.), Dar ministra îşi face cruce: "Ferească Dumnezeu de revolta desculţilor!" Ţinuţii în sărăcie lucie s-au învăţat cu puţin şi privesc doar spre Dumnezeu aşteptând salvarea, conştienţi, sau nu! că aşteptările zadarnice dăunează grav sănătăţii. Un imn îi îndeamnă zadarnic să se trezească, nu îi trezește nici foamea, nici setea, în timp ce România se învârte într-un cerc vicios în jurul ţărilor evoluate ale lumii - având proiecte megalomanice, în timp ce unii români nu ştiu ce înseamnă canalizarea -, cu speranţa să le ajungă din urmă. Dar este descreierată, dacă nu vede că a sleit poporul de foame şi boală şi vrea doar satisfacerea orgoliului de a sta pe poziţii de egalitate sau neîngenunchiere la masă cu puternicii lumii, sau este cinică, dacă, în discurs, spune că ”săracii deranjează”! Omul sărac, ca om, nu trebuie să fie inferior omului bogat. Într-o ţară normală, sărăcia ar trebui să fie o stare/perioadă/ fel de a trăi nedefinitiv; adică poți, pe parcursul vieții, să devii sărac, dar poți și să ieşi din starea de sărăcie, dacă efortul politic al societății este îndreptat spre reducerea probabilității ca o persoană să ajungă în sărăcie, nicidecum să trăiască permanent în sărăcie. Cu bună ştiinţă, dar din motive ce se subînţeleg, se ignoră realitatea pe care o vedem cu toţii. Axiomatic, ajungem să vedem că există necesităţi ale condiţiei umane care au căpătat abuziv întâietate, când realitatea arată, nealternativ, că „nu poate să existe preocupări ale spiritului, atâta vreme cât fizicul suferă de foame - capriciile sunt necesităţi adăugate, care au strânsă legătură cu starea de bine a fizicului, niciodată invers” (G.D.Toma). "Când ţi-e foame, puţin îţi pasă de miracolul care este viaţa, îţi vine să înjuri, să scuipi şi să te spânzuri.» (Cella Serghi). Sărăcia a ajuns să fie o stare naturală, inexorabilă, orice încercare de a ieşi din această stare devine ameninţătoare şi nefirească. Ives Navarre crede că fiecare om are ceva de spus în plus, unic, iar, în lipsa acestei implicări individuale constructive, sărăcia planetară face ca întreaga planetă să devină direct proporţional şi săracă spiritual. La Timişoara s-a protestat pentru incertitudinea zilei de mâine. Când se scoate petrol de 4 mld. E din pământul românesc, iar românii nu au nici un profit. În Bucureşti, ca o ironie a soartei, a început campania pentru săraci “sendvişul de la miezul nopţii”. Deci şi când vrem sau putem să facem un bine, nu suntem în stare. *** Este doar o înţelepciune sau fiinţa umană chiar are dreptul la supravieţuire? “Echilibrul/ Ne pune în balanţă fiinţa./ Fiecărui om bogat/ Îi este ataşat un cerşetor,/ Existenţa lor depinde de un bănuţ./ În haosul în care nimic nu e întâmplător / Se vor întâlni pe drum/ Iar, de nu se vor dărui unul altuia,/ Amândoi se vor pierde/ Printr-o scindare/ Redusă la absurd.” (Carmen Zaniciuc). Raportorul special al Naţiunilor Unite, într-un 17 oct. recent, a condamnat, printre altele, „regulile şi practicile care restrâng excesiv permisiunea desfăşurării în spaţii publice a unor comportamente ce ţin de nevoile de supravieţuire”. După ce săracii au fost criticaţi că „pur şi simplu deranjează, distrug estetica pieţelor şi parcurilor urbane, agasează solicitând ajutor, tacit sau vociferat, pun în pericol sănătatea prin bolile lor, acumulează lacom prestaţii plătite din impozite, ocupă abuziv locuinţele părăsite sau îşi ridică cocioabe de scânduri şi carton la periferii.” Soluţia fiind ca săracii, înainte de toate, „să fie disciplinaţi, asistaţi în completarea subiectivării fragmentare, înregistraţi ca forţă de muncă şi reciclaţi prin programe de consiliere/ formare profesională”. Motivele oficiale pentru care există oameni ce trăiesc în sărăcie, parte inevitabilă a progresului social, par a fi “lenea, lipsa de voinţă şi capabilitatea de a alege”. În realitate există o nedreptate în societate care oferă o şansă abstractă de a avea acces la a-ţi valoriza viaţa, iar asta face ca lipsiţii de şansa egalităţii pragmatice să devină săracii pe vecie. Creştinismul situează românul de partea morală a trăirii, dar sărăcia îndelungată, fără sprijin măcar bisericesc, l-a împins să-i dispară ruşinea şi să-şi însuşească ce nu-i aparţine, ori să întindă mâna, ca o profesie. O revenire pe baricadele iniţiale ar necesita mult timp. Dumnezeu a făcut pământul şi l-a dăruit omului. Cel care doarme pe cartoane sau în scorburile din gunoaiele aruncate la periferia localităţilor, cei care stau cu chirie înghesuiţi unii peste alţii sau cerşesc, oare ce şanse egale au? Săracului i s-a furat pământul pe care Dumnezeu i l-a lăsat sau a fost momit să-l vândă pe nimica, i s-au îngrădit fructele, peştii şi păsările care aparţin naturii. Iar cei care le au cu japca în stăpânire nici nu conştientizează măcar că nu au drept total asupra lor, ci consideră că, potrivit libertăţii, nu au nicio responsabilitate faţă de locurile şi oamenii unde trăiesc. Dacă ieşirea din biblioteci nu a avut efect îmbogăţirea legii nescrise că avem obligaţia să facem mai mult dacă putem mai mult, şi să dăruim ca un drept nescris, oricui nu are temporar posibilitatea de a supravieţui un blid, zilnic, cu mâncare, atunci fie cărţile nu învaţă nimic, fie nu ne-am îmblânzit deloc instinctul animalic şi arătăm întâmplător a fiinţe înzestrate cu raţiune. Animalele ţipă când le este foame, o spune Adrian Păunescu într-un cântec, le-am auzit în aerul mare de atâtea ori, chiar mi-au plâns la poartă şi mi-au intrat cu forţa în curte şi le-am dat. Dar omul nu ţipă. Dacă nu întinde mâna pentru a primi bănuţul după care nu te apleci când îţi scapă din mână, îţi dă în cap. Pentru ca fiecare om bun de muncă să facă ceva trebuie integrat în comunitate, adus în jurul focului tribal, unde trăgeau toţi fum din aceeaşi ţigară (ah, ce vremuri!), trebuie să i se acorde rangul de om, iar munca să fie ceva care nu forţează sau umileşte, ci produce bucurie. Munca grea să fie aceea la care singur se înhamă, şi numai pentru că îşi recunoaşte limitele. Dar ajunşii au prejudecata că dacă s-au chinuit ei, sau înaintaşii lor, care le-au lăsat moştenire condiţii de existenţă, ori au absolvit scoli sau au avut noroc să se realizeze într-o profesie, aceştia cred că supravieţuirea este o competiţie, cum un spectacol încărcat cu frumuseţi declanşatoare de aplauze furtunoase, că viaţa însăşi este o luptă şi, ca-n orice luptă, este firesc să fie şi învişi. Adică morţi. Pentru a înţelege dacă greşim, să ne închipuim de ce ar fi lumea construită greşit dacă fiecare om ar avea pământul lui care să-i asigure mijloacele de existenţă? Supravieţuirea ar mai fi o luptă? Să privim biserica şi aflăm învăţătura ei de căpătâi că nu trebuie să ducem grija zilei de mâine şi să ne lăsăm în voia Domnului, fiindcă Dumnezeu munceşte pentru om înmulţind peştii, iepurii, raţele, făcând că sămânţa să aibă rod. Astfel, pământul fiecăruia poate să-i asigure supravieţuirea fără ca omul să fie nevoit să se lupte cu semenii. Chiar poate fi fericit stând pur şi simplu, dacă visează această cea mai înaltă formă de fericire; ceea ce şi fac îmbogăţiţii lumii, cu diferenţa că ei, în acelaşi timp, au totul. Aşadar omul simplu are dreptul la fericirea de a sta având doar natura înconjurătoare care îi asigură supravieţuirea. Vorbim deseori despre obligaţia de a munci, dar nu spunem nimic despre dreptul şi fericirea de a sta. (’’Am şi eu momente în care aş vrea să fiu altfel, să fiu o găină, ca toţi oamenii din jurul meu. Să cumpăr pământ, aspiraţiile mele lumeşti să nu meargă mai departe de satisfacţia pe care ţi-o dă un preţ bun obţinut la vânzarea recoltei. Ce bine-ar fi! Un petic de pământ împrejmuit cu un gard de stuf, o adevărată lume, mâncare la nas şi să petrec ore în şir stând aşa nemişcată pe pământ, pe câteva fire de stuf!» - Blasco Ibanez). Sărăcia a devenit generalizată când am renunţat la timpul cosmic în favoarea timpului bolnav, istoric, declanşat de industrializare, când a timpul ciclic s-a redus la câteva secunde oferite de meşterirea unui bun de consum aflat pe o bandă transportoare, care oferea imediat recompensa pe care ne-am grăbit s-o cheltuim în aglomeraţia urbană plină cu lumini, mirosuri şi sunete ademenitoare. Au urmat înlocuirea omului cu maşina în favoarea îmbogăţirii câtorva (1%!), apoi abandonarea sa rapidă, culminand cu desproprietărirea, încât omul care aşteaptă de la societate oferirea unui loc de muncă a devenit foarte repede sărac şi chiriaş pe pământul său. Omul căruia-i este foame şi frig are dreptul să ia şi să stea acolo unde găseşte ce are nevoie, chiar dacă este proprietatea altcuiva, a spus-o cu secole în urmă sf. Vasile cel Mare. Asta înseamnă că, acela care are, trebuie să se gândească permanent şi la cel care n-are şi să procedeze benevol la întemeierea unui echilibru, să ştie că are dreptul la mai mult doar după ce acela care-i munceşte şi locuieste cu el în aceeaşi comunitate trăieşte decent. Minimul necesar înseamnă supravieţuirea. Soluţiile pentru o lume normală nu pot fi decât reîmpărţirea pământului la numărul de vieţi omeneşti şi acesta să nu mai poată fi înstrăinat vreodată, ori Statul, ca formă supremă de organizare, să redistribuie prioritar, ca scop fundamental al său, venitul de supravieţuitor fiecărui membru al comunităţii, din tot ce se adună ca bogăţie în sacul comun. Sau să se facă o înţelegere între toţi agenţii economici să se angajeze cel puţin un membru din fiecare familie, iar căştigul minim să poată hrăni cel puţin 4 guri. Horthy a dat un exemplu în ce priveşte salarizarea şi a extirpat corupţia din administraţie. Criteriile de departajare a salariilor erau următoarele (la aceeaşi clasă de pregătire): numărul membrilor familiei, localitatea de domiciliu, salariile erau astfel calculate încât familia să trăiască decent. Fiecare funcţionar public semna un înscris prin care îşi exprima acordul de a-şi pierde toate drepturile cetăţeneşti - până la a 3-a generaţie-, dacă era dovedit corupt sau mituit! Legea evreiască spunea, pe timpul lui Iisus, că, dacă ai un câmp şi-l culegi, trebuie să laşi colţul neatins, pentru a-l culege săracii. În străinătate, între vecini, există, se pare, conturi speciale pentru bătrânii defavorizaţi, care includ gratuit masă, îmbrăcăminte, cazare şi salariu minim – “să aibă şi ei ceva”. Li se dă o dată pe lună. Dar clasa conducătoare a ales să aibă ea grijă de comunitate, dar nu printr-o regulă pe care s-o ştie tot poporul, ci printr-o interpretare personală (de aceea este şi profund vinovată!). Astfel, ea decide câţi bugetari are şi câte ministere (avem 28 ministere la 18 mil. locuitori şi 1200 bugetari (1 a 15!) Celui mai bine plătit i-a făcut leafă cât 1500 de salarii minime şi nici măcar nu ştia de el, a aflat printr-un control guvernamental! Faţă de America, ţară cu 300 mil. locuitori, 10 ministere şi 1 bugetar la 100 locuitori. Ea decide cine este sărac, dar nu are nici o evidenţă, statul care conduce oamenii ne ne cunoaşte măcar! Acordă câte unuia ajutor, dar nu fiindcă ar avea dreptul la el, ci îi face favorul acesta; de multe ori se face apel la donaţii publice. Puţinii care primesc o masă la cantina săracilor au dat spagă autorităţilor să le accepte dosarul. Dacă ţi-e foame, nu te primeşte acolo, dacă îndrăzneşti să ceri, statul găseşte motive să nu îţi dea, că ai un frigider, covor sau 2 găinuşe prin curte. Când bugetul ţării a crescut cu 30 % (de la 100 mld. E la 130 mld E în 2012), guvernanţii se plâng că nu le ajung banii, dar alocă bisericii de 30 de ori mai mulţi bani decât acum câţiva ani şi se aprovizionează cu maşini străine şi bunuri de lux. Comunismul a centralizat pământul şi aşa de bine a organizat munca încât poporul a ajuns să iasă în stradă de foame - ţara pâinii dădea pâinea pe cartelă, când pământul poate hrăni 12 mld. de suflete. A înconjurat oraşele cu fabrici şi poporul suferea de frig, iar cuptoarele industriei lăsau să se piardă în atmosferă căldura, în loc să încălzească apa sau s-o transforme în curent electric. Nu a adus nici măcar apa râurilor la capul grădinilor, a lăsat-o să se scurgă, nefolosită, în mare. Albii piscicole măcar să le fi făcut! Numai incompetenţi a avut România în fruntea ei. Şi are! *** De ce nu iubim egalitatea? Principiul egalității este un concept cu valoare de principiu director şi constituie nucleul gândirii de stânga, în timp ce dreapta divide pentru a stăpâni mai ieftin şi nu consideră dezirabilă mai multă uniformitate. “Echitate”, „egalitate” au ajuns astăzi înjurături. „Cei care nu acceptă egalitatea ca valoare fundamentală o fac pentru că disprețuiesc democrația – scrie Lucian T. Butaru. Oamenii se nasc liberi și egali. Egalitatea nu este un atribut, o însușire sau ideologie a sclavilor sau a celor slabi, plini de resentimente, și nu are nicio legătură cu o presupusă identitate sau uniformitate, eventual fiind în opoziție cu meritocrația. Egalitatea nu se opune diversității; dimpotrivă, este condiția manifestării acesteia. Egalitatea se opune discriminării ideii de superioritate/ inferioritate a ființei umane. Egalitatea nu se opune libertății, este condiția manifestării omului ca ființă liberă.” E de înțeles că nimeni nu e perfect, dar clasa dominatoare s-a autointitulat „clasa întregilor la minte” sau „boierii minţii” şi au împins experienţa trăirii frumoase a vieţii în zona superficială a acumulărilor materiale, zonă aproape niciodată suprapusă, doar atinsă accidental şi tangenţial cu adevăratul sens al trăirii - evoluţia spirituală- excluzând posibilitatea că ar exista şi altfel de „întregi la minte" care-şi acceptă sărăcia mulţumindu-se cu puţin, dar trăind cu sacralitate. Iată un model îndoielnic, pe care poetul l-a şi amendat metaforic: "cu vorbe proaste faci doar copii săraci". Anistoica, pe internet, pune o întrebare: «Dacă tot se spune despre om că este forma superioară de inteligenţă de pe acest pământ, de ce ne comportăm adesea ca şi cum nu am fi? » iar Șișu Doria concluzionează: „Trebuie să învățăm să stăm în dreptul oamenilor și acesta e curajul de a rămâne rațional și simplu. Bucuria sufletului răspunde pentru ceea ce este omul în interiorul lui, pentru că sufletul nu se ridică niciodată deasupra altui suflet ca să arate că este geniu.” Inegalitatea aduce beneficii dacă stă fiecare în banca lui. Relația slab-egalitar este o iluzie creată de slăbiciunea celor puternici, care au uitat de unde au venit, sau ce i-a adus acolo. Într-o lume cu inegalități sociale, egalitatea nu functionează nici măcar în teorie! Mecanismul orb şi automat care angajează dinamica egalității-inegalității sociale scindează intern egalitatea şi generează şi adânceşte inegalitatea. O egalitate absolută înseamnă o societate fără clase sociale. Să fim egali în toate, însemna că nu putem fi egali în vreo privință până nu suntem egali în toate celelalte. Într-o ţară normală nu poţi să fii bogat iar toţi ceilalţi saraci. O mamă este atât de fericită cât este de fericit cel mai trist copil al ei. Biserica greseste fundamental de două ori. Intâi pentru că spune oamenilor că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare cel mai mult, iar asta ne împinge, la rândul nostru, ca părinţi, să şoptim copiilor la ureche, fiecăruia în parte, că pe el îl iubim cel mai mult. A iubi pe unul cel mai mult înseamnă a recunoaşte că pe altul îl iubim mai puţin, iar cel care va simţi mai puţina iubire se va simţi nedreptăţit şi va adânci, prin copierea modelului, diferenţa dintre bine şi rău, iubire /neiubire. Apoi, biserica nu primeşte în răndurile sale oameni care nu sunt credincioşi. Iţi dă şansa făcând de trei ori strigare să fii ca ea, apoi te azvârle din grup şi îndeamnă oamenii să fie indiferenţi faţă de tine pentru că eşti cel rău. Astfel, trecând pe lângă o bodegă, am văzut credincioşii întorcându-se de la biserică şi trecând grăbiţi pe partea opusă şi neprivind măcar într-acolo, pentru că acolo era cel rău, iar viaţa grupului credincioşilor curgea înspre salvarea grupului. În extremis, ideea de salvare înseamnă să mori tu şi să trăiesc eu, să ajung eu în rai şi nu tu. Iar asta face ca oamenii să să împartă arbitrar şi superficial în buni şi răi, dupa nişte idei şi să nu mai fie egali. Când, acelaşi om care astăzi este în bodegă şi bea un pahar cu vin (ceea ce şi lui Dumnezeu îi place!) este într-un grup, iar mâine, când simte să intre în biserică să se roage, este în tabăra cealaltă. Chiar dacă nu eşti egal cu o persoană, faci un rău omenirii arătându-ţi diferenţa, fiindcă provoci la lupta dintre egal-inegal, care ajuge să scoată din om, la suprafaţă, odată cu dumnezeiescul, şi ura. Pe când, atunci când vii ca egal printre oameni având doar un sentiment interior al distanţei (ceea ce poate provoca fericirea absolută!), oamenii simt că nu le eşti egal şi te vor înalţa prin respect, încredere, admiraţie. Astfel, ura va rămâne un zăcământ inactiv ascuns în subteranul corpului şi lumea va deveni mai echilibrată. Buddha a avut înţelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil şi veşnic în univers şi fiecare trebuie să observe şi să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel, punând curiozitatea, observaţia şi meditaţia înaintea unei dogme, Buddha a eliberat omul, gândirea şi acţiunile sale, conturând în învăţături că toţi suntem egali între noi şi trebuie să trăim în înţelegere şi armonie, în cordialitate prin înţelepciune şi morală. Armonia fiind sublimul convieţuirii umane. Egalitatea este un drept. Fără egalitate nu există libertate. Pentru a exista ca popor trebuie să avem valori comune sufleteşti. *** Când balanţa egalităţii este pusă în pericol, datoria păzitorilor de sens, a intelectualilor, este să intervină, cu atât mai mult dacă semenii mor de foame. Rolul intelectualităţii este de a ţine sub observaţie viaţa cetăţii şi de a o critica. Elita cea făcătoare de opinie trebuie să născocească modalităţi de a contracara răul instalat în ţară încurajând îndoiala poporului nicidecum să devină ignorantă, cu atât mai mult să se polarizeze susţinând microbist ceea ce nu este de susţinut, cu scuza „n-am chef să fiu şi proletar şi telectual pe stomagu gol şi stresat că din muncă cinstită nu am bani de mâncare pentru o lună.” În "Procesul de la Nuremberg" judecatorii acuzaţi s-au scuzat că au acceptat să fie cu răul (cu Hitler) ca o tranziţie, până îşi revenea ţara, dar s-au trezit că răul a devenit un mod de viaţă. Titu Maiorescu observa, cu mult înainte, că „avem instituţii fără fond, avem abisul care ne desparte de popor”. Adevăratele valori ale gândirii reprezintă osatura morală pe care trebuie să se sprijine organismul unei națiuni. Numai că realitatea arată un fenomen de separare şi sfâşiere: elitele, cu sau fără papion, și-au abandonat vocația trecând în penumbra nocivului anonimat, sau se rup definitiv de seminţie şi se grupează în caste, inventează limbaj, ţinute şi merticuri greu de mimat de cei neştiutori, încât cei mulţi au ajuns abandonaţi şi încurajaţi cu cinism să se dezvolte în matricea animalică. Pe internet se strigă: "elita e coruptă şi va fi coruptă mereu!" Fiindcă ea, azi, critică fără dinţi dinozaurii momentului, latră fără muşcătură, dar se sfâşie între ei pentru câţiva dolari în plus. Creierele au refuzat să-şi îndeplinească menirea de adevăraţi iluminatori ai beznei în care România a fost aruncată, oricât de putină lumină ar fi fost, şi au preferat tăcerea raţiunii şi oportunismul care nu riscă, nu transpiră şi nu stropeşte pe nimeni. Elita - calitatea aceea umană compusă din înzestrări alese, temeinic cultivate în numele emancipării rasei umane şi care are intuiţia performanţei aducătoare de bunăstare-, n-a înţeles că ea este „expresia nevoii de elite a organismului social, proiectia unui afect comunitar” (Vasile Mirăuţă). Ea pare să aibă iluzia unui creştinism al elitelor, se vrea introvertită într-o “biserică interioară”, astfel, intelectualul să fie singur cu Dumnezeu, când trebuia să genereze maselor o anumită sensibilitate faţă de virtuţile sale devenind permanent garantul competenţei. În fapt, lăsându-se cumpărată, actul intelectual s-a dovedit complicele unui act de manipulare total lipsit de valenţele conştiinţei, prin care se face totul să compromită sau să nu se ridice în arena confruntărilor vreun mesaj capabil de a trezi victimele la rezistenţă. Aceasta a dus la instalarea neîncrederii şi lehamitei generalizate. Elita se face vinovată de decăderea socială a fiinţei umane şi de blocarea evoluţiei acesteia de la stadiul om-animal la om-raţional. Şi aşa va fi mereu dacă, acela care este înzestrat cu gândire multă nu realizează că trebuie să subordoneze liderul şi să devină factorul decizional. Va gândi degeaba. Un lider este un om cu trăsături specifice de influenţă a maselor, definitorii fiind şarmul sau forţa capabilă să obţină un câştig imediat, dar structura sa esenţiala este caracterizată de superficialitate, întrucât dumnezeirea nu se poate dezvolta într-un corp conectat la bogăţie, relaţii, interese de grup (o îmţelepciune învaţă „să fii comun, dacă vrei să discuţi cu toată lumea”.) Intelectualul autentic slujeşte principiul, armonia, echilibrul, are în grijă tot omul şi nu doar potenţaţii zilei sau extincţia sa; el este incapabil de a produce suferinţă fiinţelor vii, cu atât mai mult nu le mănâncă. Este dovedit însă că inteligenţa sa, cu cât este mai stufoasă, cu atât nu-l ajută să ajungă înţeles de urechea nației. Nu de puţine ori omul inteligent este dat la o parte (liderul se fereşte de genii, se face frate cu ele doar să-l treacă o punte) sau este adus la scârba de a renunţa singur la poziţia de influentor al deciziei (vezi Andrei Pleşu). Florin Otrocol, un intelectual de marcă, urăşte „astă viaţă, pentru simplu motiv că este un compromis; câtă mediocritate în toate!” Scriitorul Alexandru Petria mărturisea recent, ca pe un eroism: „Personal, am încercat să fiu echilibrat, să nu înghit nici o manipulare. Ăsta-i rostul unui intelectual normal, să afirme doar ce crede.” Da, este nevoie ca intelectualul rasat să se elibereze refuzând a mai fi claunul/ sluga/ supusul/ consilierul liderului. Stă în puterea lui să creeze o structură în care liderul îi devine subordonat. Mircea Vintilescu, liderul unei societăţi civile, recunoaşte că „multor intelectuali cu bun simţ le este realmente jenă să se transforme în exponenţii colectivităţilor în care trăiesc”. Analiştii se rezumă la a privi îngroziţi preţurile şi să spună: "N-au cum să mai crească, fiindcă piaţa-i îngheţată de criză”. Sindicalistul Vasile Marica recunoaşte: "Tata mă ceartă că m-a dat la şcoală degeaba, că nu fac nimica pentru el!" Iar guvernanţii au devenit toţi nişte „păcălici”, deoarece declară că fac totul, dar “totul” înseamnă aproape nimica. Jena adusă în discuţie este departe de a fi reală, obsesia propriei importanţe a dus la o aroganță deplină, exact opusul chemării, indusă şi accentuată sau preluată prin mimetism admirativ, pare singura formă de adresare pentru presupușii intelectuali, masteranzii care nu ştiu să scrie corect româneşte. Dacă ai de spus ceva de interes general, nu degaja prin toți porii, un dispreț imens pentru „prostime”! Pretenția că muncesc cu mintea - “Mircea, fă-te că lucrezi”-, concepând strategii pe care doar trebuie să le culeagă politicienii, pentru a ne merge tuturor mai bine, e mai periculoasă decât ghidajul extern. “Impostura (sau pe aproape, uneori e doar superficialitate imposibil de depășit pentru că sunt prea ocupați cu… socializarea), lipsa de asumare a răspunderii pentru un model greșit, după ce efectele s-au simțit cu vârf și îndesat, nu sunt doar momentele unei nefericite conjuncturi, ci patul germinativ pentru gogurădulescizare continuă. Elitele, dintotdeauna, s-au priceput de minune să se reprezinte pe ele însele, pretinzând că lucrează pentru popor și... le merge bine!” (conu mişu). Actuala elită economică şi politică, necredibilizată prin filtre, e compusă din banalişti intelectoni -“un fel de cameleoni care îşi schimbă opiniile după cum bate banul ori interesul” (Emanuel Cristescu) -, trage mâţa de coadă şi nu dă socoteală nimănui. “Mujicii analfabeţi” (gloata) sunt scufundaţi intenţionat în ignoranţă, cât mai mult posibil, când “menirea e să faci ca cel care vine după tine să ajungă mai departe ca tine”(Mircea Albulescu)! Haina Statului are responsabilitatea să determine oamenii să evolueze atât printr-o prezenţă umană exemplară, cât să speculeze instinctul acestora de autodepăsire încât omul cu care vine în contact să devină mai bun decât este în realitate, dae ea se face vinovată numai şi prin faptul că este neutră, cu atât mai mult când împinge cetăţeanul, nedreptăţindu-l, să-şi scoată la suprafaţă animalicia. Nichita Stănescu respira observând antologic: «a te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii.» Numai că Supraomul a găsit mijlocul de trăi facil şi a devenit, astfel, o fiară care a construit cuşti non-umanitate. Iar fiarele nu au patrie! Se tot laudă rolul intelectualului în comunitate, că el modelează caractere. Dar are şi criterii de performanţă? Fănuş Neagu, în «scaunul singurătăţii » îndeamnă « să nu faci niciodată totul, ci numai atât cât se poate, şi anume, ceea ce se cuvine neapărat făcut din câte se pot face». Când intelectualii au fost cumpăraţi să nu se reuşească definirea unei mişcări de revoltă socială, aceştia fac totul să nu se ridice în arena confruntărilor un mesaj capabil de a trezi victimele la rezistenţă. Sau bagă capul în nisip punându-şi-l la adăpost, în loc să facă ceva măreţ cu el. Astfel contribuie cu bună ştiinţă sau din neglijenţă intelectuală la involuţie planetară, prin refuzul de a folosi deplin darul de la Dumnezeu şi de a înnoi permanent şi efervescent firea omenească. După care se plâng că prezentul nu are complexitate sau că-i o provocare prea mică! Promovează o cultură plină cu sclifoseli, mortăciuni şi obscenităţi, să rămânem în memoria umanităţii ca superficiali şi debili. Egoismul elitist, laşitatea individualistă şi frica pierderii privilegiilor, şi automulţumirea, în care se complace ipocrit, l-au oprit să facă sacrificiile necesare obţinerii unei biete normalităţi în cetate. Scriitorul Lucian Bureriu îi scuză: „intelectualii și-au abandonat vocația, trecând în tăcerea simbolică, secretoare de nociv anonimat, din cauza absenței cooptării lor în angrenajul vieții națiunii. Adevăraţii oameni de cultură (cei bine informaţi, educaţi, gânditorii liberi) au fost marginalizaţi de zgomotul beizadelelor ademenite de bani, care şi-au umflat reciproc respectul la diferite giubuşlucuri culturale.” Mircea Costache îl confirmă: „În România, cei care sunt buni, sunt trimişi acasă!” Dar revoluţionarul Ioan Roşca îi acuză: „aţi tolerat formele fără fond care acoperă murdăria generală, pseudo-democraţia şi pseudo-justiţia, alegerea perpetuă a răului mai mic, consensul social convenabil paraziţilor, compromisul constructiv care compromite conştiinţele!” Dacă nu intelectualii sunt vinovaţi, ca (i)responsabili ai comunităţii, ei, care au învăţat carte multă şi ştiau ce trebuie făcut pentru ca tot omul să trăiască normal, atunci cine? „Chiar nu vedeţi cum, cu sprijinul ori tăcerea voastră, se încearcă şi aproape se reuşeşte distrugerea unui popor?” (Ion Corbu). Lumea s-a construit strâmb şi trebuie măcar să vedem şi să acceptam eşecul. Ne-am bazat întotdeauna pe conştiinţa de sine, dar conştiinţa nu putea veni şi lucra decât prin oamenii superiori ai naţiei. Orice situaţie creată, dacă nemulţumeşte un om, un grup de oameni sau categorie socială are întotdeauna soluţia limită a întoarcerii la punctul de pornire iniţial. Soluţia nu poate rezulta decât dintr-un dialog şi se concretizează într-o nouă regulă acceptată unanim de popor. Numai că statul demult nu mai consultă poporul fiindcă ştie că acesta nu va fi de acord cu el, a inventat democratia prin reprezentanţi care solicită votul fără să spună ce vor face concret, apoi, ajunşi la putere, pun impozite, împrumută ţara de capul lor şi fură banii din sacul comun. Când inteligentul nu-şi va mai folosi harul să-şi hrănească vanitatea, ci se va jerfti acceptând să-şi facă singur casă şi să aibă singur grijă de via lui, se va face un pas pe scara evoluţiei, spre acolo unde nu contează nivelul intelectual sau poziţia socială. Nu va mai adânci prăpastia care separă elitele de mase, fiinţa umană va redeveni creaţia dintâi, omul, unul singur, nu ca acum exploatatorul viclean şi cel exploatat. Cugetarea populară ţâşneşte mai filozofic decât toţi filozofii renumiţi şi atinge culmea universală a normalităţii: „Şi cel deştept tot ca un prost moare. Credea că e singurul care a realizat că vremea este efemeră, că nu putem alege când să trăim sau când să murim?” Omul cel simplu ştie că pierde întotdeauna, dar se consolează amar că-n cosciug nu ia nimic cu el, aşa că-şi trăieşte clipele, de azi până mâine, şi nu-şi bate capul să pună deoparte pentru nişte zile negre, când toate zilele îi sunt egal de negre. O întreagă cultură populară îl învaţă că e bine aşa: „Cu ce m-am ales în viaţă? Cu ce-am băut, cu ce-am mâncat/ Şi cu ce am strâns în braţă...” Totuşi... evoluează, fiindcă orice familie săracă, la sfârşitul drumului, este mai puţin săracă decât era la început, măcar că omul moare cu avuţia îmbrăcăminţii de pe el, după ce s-a născut gol, sau unul dintre copii îi ajunge un pic mai bine. Omul sărac nu ştie, nu este încurajat să-şi bată capul să ştie, este făcut prost tot timpul şi este îndemnat să asculte şi să se supună, ca executant/ vită de povară, celui care ştie. Dacă cel sărac ar avea o viaţă în care „a şti” este o normalitate, 18% din visurile sale, care, statistic, sunt realizabile, ar conduce la explozia unei noi frumuseţi a lumii încât am păşi, efectiv, într-un mediu înconjurător înnobilat cu artă, populat de o fire omenească înnoită permanent. Intelectualul preferă să scormonească mai mult în cenuşa timpului şi lasă vraişte prezentul, ori nu se implică şi tace consolându-se aberant că, astfel, trăieşte mândria libertăţii. (“Ţi-am spus din prima că tăcerea poate fi şi mândria libertăţii de a face exact ce-mi face bine şi până la capătul acestui drum am să târăsc după mine atmosfera asta intimă, tipic umană, ca o sete pe care doar nevoia ţi-o dă» - Ion Laurenţiu. ) Da, oricât de rea ar fi lumea şi cu oricâte obstacole, dacă închizi ochii poţi să treci peste tot. Se pare că «oamenii se ascund fără voie în vise, gânduri ori idei », o spune şi Hamat Petru Sebastian, numai că, mai presus de grija firească pentru sine, nu este suficient să nu faci rău. Când răul se întâmplă sub ochii tai, deci ai cunoştinţă de el, prin neimplicare, îi devii complice. *** Din păcate, liniştea minţii a lăsat cale liberă negurii morale fiindcă «omul contemporan are multe cunoştinţe, dar e lipsit de conştiinţă, îi lipseşte educaţia spiritualităţii omeneşti» (Vasil Popov). Poate fiindcă ştie că va sfârşi în extreme, acolo unde culminează planul realizabil al gândirii când se ocupă de om, adică de ce este onorabil în cel înzestrat cu pasiunea pentru fiinţe. Şi nu vrea, şi preferă să renunţe la lucruri şi fiinţe sau să fie împotriva lor, neştiind că şi lucrurile şi fiinţele renunţă la om, că esenţa filozofiei vieţii îşi aprinde făclia de la flacăra acestora. Şi atunci începem să nu mai fim noi, şi de atunci începem să fugim chiar şi de propriile amintiri. Astfel, omenia a devenit atât de rară încât, şi dacă o întâlnim, nu o mai recunoaştem. Iuliu Zsejki spune: „în ultimii 50 de ani, de când trăiesc, observ o degradare continuă a societăţii româneşti şi a oamenilor care o compun.. Totul este legat de bani, putere, mizerie umană. Nu mai există moralitate, toţi au un simulacru de conştiinţă şi au devenit un simulacru de om.” Şi asta fiindcă am lăsat să introducă busuiocul în căldăruşe nu cei mai curaţi dintre noi, ci o întreagă constelaţie de ticăloşi, care au făcut ca şmecheria şi nesimţirea să devină parte din cultura unui întreg popor. Niciodată n-a fost altfel România. Suntem o naţiune săracă în valori morale, sloganul „să trăim bine” este doar pentru cei care-l lansează, iar în politică, paradoxal! există şi a doua şansă pentru cel care încalcă regulile, când, între oameni, nici n-ar trebui să existe regili! Imoralismul a creat genii ale răului, care fac răul pentru ca acesta îi hrăneşte. Platon spunea: „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viaţa politică este aceea că vei ajunge să fii condus de inferiorii tăi.” Bogdan Chirieac observa că “poporul n-are tresărire morală să rupă lanţul”, dar o are proaspătul papă Francisc, când „denunţă fetişismul banilor, că etica şi solidaritatea sunt concepte care deranjează.” România are degeaba biserica din lemn, de la Săpânţa, cea mai înaltă construcţie de lemn din lume! Ai noştri guvernanţi nu sunt proşti, ci extrem de rău in¬ten¬ţio¬naţi, încât pot fi acuzaţi penal de lipsă de iubire. Probabil simt că nu au pentru cine să lupte sau îşi închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire! Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să tai copaci, să faci cărămizi, să prelucrezi fierul fără iubire, faţă de oameni nu se poate, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este o lege fundamentală a vieţii omeneşti. Este adevărat că omul nu poate să se constrângă să iubească, aşa cum se constrânge să muncească, însă, de aici nu urmează că poate să se poarte cu ceilalţi fără iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire faţă de oameni, stai liniştit, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de oameni nu” (G.D. Toma). Ironic, relaţiile dintre ei se bazează pe legea lui O(h)m! Dan puric a spus-o răspicat: ”ăştia (politicienii n.a.) nu iubesc poporul român, altfel nu i-ar face rău!” Puterea a fost preluată de profesioniştii în arta hoţiei, care au driblat legislaţia făcând ca toate să nu mai poată fi controlate. “Ceasul de aur al naţiunii a ajuns să atârne, astfel, în buzunarul lor, iar întâmplările şi lucrurile să se prăbuşească în gaura neagră a memoriei comunitare” (Lucian Mănăilescu). Nici un partid nu are o doctrină articulată, singurele idei au fost: de unde să luăm şpagă şi dacă mai e ceva de ciordit. Justiţia îi apără (cică: România- nu are corupţi, ci... corupători!), Radu Popa exclamă uimit la televizor: “Europa se uită la România ca la o insulă a ciudaţilor! Politicienii sunt lipsiţi de morală întrucât nu au gestul demisiei! Nu sunt oameni de cuvânt, ce se discută se încalcă a doua zi”, iar Dan Răspopa observă pamfletar: “Măi, în ţara asta, nici hoţii nu mai sînt cinstiţi!” Românii întâi fac un lucru şi pe urmă gândesc că n-a fost bun. Au condus ţara prin televizor, instituţiile s-au pus în mişcare haotic, la semnalele din mass media, rezolvarea problemelor (doar a celor care ard) făcându-se din gură (un om demis astă iarnă este şi acum în funcţie), cu jumătăţi de măsură (doar pentru a arăta ca s-a întâmplat ceva) şi pompieristic, ţara ducându-se, astfel, de râpă nefiind condusă profesionist, adică neavând un pupitru permanent sub lupă, de la naştere sau intrarea în ţară, până la epuizare sau moarte, cu întregile problematici până la nesemnificativele detalii. De exemplu, una dintre înzăpezirile recente a dus la blocaje alarmante fiindcă nu am avut utilaje corespunzătoare şi, după ce zăpada s-a topit, am aflat că aveam utilaje noi, de ultimă generaţie, care zăceau nefolosite de ani şi ani uitate într-un depozit oarecare! Astfel, România a căpătat o stare de dizolvare sinistră fiindcă „se sileşte singură să zacă într-o apă politică stătută şi urât mirositoare” (Ileana Andersson). Într-un film, o gravidă a refuzat lumea strâmb alcătuită: "Nu vreau să nasc în civilizaţie, unde există rău!" O mamă care nu-şi mai permite să crească al treilea prunc, îşi omoară cu seninătate nou-născutul. Judecata a făcut-o, la televizor, nu justiţia plătită cu bani grei să asigure normalitatea, ci un bolnav de cancer: “Statul român, prin reprezentanţii lui, merită condamnat la moarte!” Marile spirite simt că “trăiesc într-o Românie confiscată şi au obosit cerând România înapoi - “ţara în care este haiducie pe dos: se ia de la săraci şi se dă la bogaţi” (Andrei Pleşu). Iar cine simte că poate să facă ceva, renunţă, fiindcă “în România nu poţi să faci politică, dacă nu eşti nesimţit” (Cristian Ţânţăreanu). Petre Ţuţea vedea în ţăran esenţa pură a românismului. Oare de ce? Poate prin faptul că, la sat, oamenii se cunosc toţi între ei şi se controlează moral unul pe celălalt. Instinctul te împinge să zburzi în libertatea absolută şi să-ţi manifeşti puterea (fizică sau intelectuală). Aducerea ţăranilor la oraş, de către comunişti, prin industrializare, a însemnat ieşirea din chinga moralităţii, iar non-orăşenii (proletarii) au devenit repede ceea ce erau în esenţă: nişte brute, care, astăzi, făcând afacerile ţării, nu au nicidecum bunul simţ să le facă cinstit şi pun ţara în situaţia prezisă de Marx: "să ne ferească Dumnezeu” (de ei, de proletarii ajunşi boieri). Dacă analizăm acest fenomen am putea afirma că drumul conştiinţei frânează înaintarea omului în timp, îl trage la origini - nu întâmplător modelele de conştiinţă umană sunt identificate în străvechime. Mădălin Voicu spune despre ţigani că aceştia „ascultă de cuvânt (au morală) din frică sau din respect”. Un primar comunist mărturisea cândva, într-un interviu, că "mama succesului este controlul". Oamenii veritabili de cultură fac eforturi să întreţină vie ideea de conştiinţă. Dacă este adevărat, putem gândi că numai făcând reguli putem ţine în frâu conştiinţa, urmând ca, aceia care cred organic în ea, să şi-o cultive, iar ceilalţi s-o practice de frică, de frica legii. Doar dacă i se va oferi recunoaştere şi eventual recompensă, conştiinţa va fi practicată ca un eroism. Numai că alţi oameni de cultură fug de absolut, se simt neputincioşi în faţa perfecţiunii sau au spaima ruşinii că devin învinşi şi-şi pierd şi privilegiile. Aceştia se grăbesc să afirme răspicat că progresul lumii n-are legătură cu moralitatea (Monica Tatoiu dă exemplul lui J.J. Rousseau, iar preoţii îndeamnă să facem ce zic ei şi nu ce fac), că pământenii s-au dezvoltat prin forţă încălcând întotdeauna legile, deci oamenii trebuie luaţi aşa cum sunt. În "Dincolo de bine şi de Rău" (trad. Francisc Grünberg), se vorbeşte de trei perioade ale moralităţii în istoria omenirii. După imoralistul Nietzsche, există o perioadă preistorică a umanităţii, în care valoarea sau non-valoarea unei acţiuni se deducea din consecinţele sale. Apoi s-a atribuit valoarea intenţiei acţiunii, făcandu-se primul pas spre cunoaşterea de sine, pentru a culmina cu extramoralitatea, în care valoarea acţiunii este dată de reîntoarcerea spre sine a individului pentru o nouă aprofundare şi autodepăşire a moralei, valoarea constând în „travaliul îndelungat şi tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite şi totodată, celor mai răutăcioase conştiinţe.” Deci nu contează răul făcut pentru ca omul este animal şi–l comite chiar instinctiv. Atunci de ce frica de o dictatură a moralităţii? Reguli am avut tot timpul, Parlamentul le scoate ca pe cârnaţii din tulumbă! Lipseşte punerea legilor în practică. Iar când nu se pun în practică (şi vedem cu toţii că nu), înseamnă că nu avem reguli şi criterii de performanţă pentru cei plătiţi să le pună în practică! Un neamţ ne-a caracterizat bine: “Capul pare limpede în România, dar mai jos este constipat totul!“ Aşa că avem nevoie urgentă de o reînnoire morală pentru a restaura societatea. „Libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta, a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său pentru a se îmbogăţi. Trecerea de la colectivismul extrem la individualismul extrem a lasat în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului” (Bond). Pentru că ne dorim linişte, am făcut rabat de la valorile spiritului care are cea mai înaltă formă de înălţare - firul incandescent al moralităţii. Lumea omului rational, în relaţiile cu semenii, a dezvoltat un rău infinit mai mare, comparativ cu lumea animală: omul puternic nu-l mănâncă pe omul slab, dar mai bine-l mânca şi se echilibra lumea pe făgaşul supravieţuirii prin forţă, dar omul rău îl pune pe omul bun în lanţ şi-l obligă să muncească toată viaţa pentru el. În zadar strigăm că moralitatea nu are nuanţe de gri şi „cine nu este capabil să îşi câştige existenţa în mod cinstit, nu este decât o mizerie de om”! (Ioan Drimuş), Bakunin spune că „omul a avut nevoie de Dumnezeu ca să-l creeze, dar, a ramâne în mrejele lui, în continuare, ar însemna o plafonare pentru om, o complacere înceată şi sigură într-un statut de sclav. Omul trebuie să-i mulţumească satanei, care l-a tentat să muşte din pomul cunoaşterii şi să se trezească la realitate.” Astfel, am ajuns, iată, prin uşa bibliotecii, într-o iminentă ceaţă filozofică şi nu ştiu precis dacă luminişul vreunei realităţi mai este folositor vieţii. Avea dreptate aspirantul la gloria locală, Marin Ifrim: ”În toate cărţile citite, unele geniale, ca o dovadă a efemerităţii mele, nu am găsit nimic care să-mi ofere „un drum”, o direcţie estetică şi morală”. “Drumul”, dacă este să-l creionăm, nu este o săgeată, ca-n cazul propulsiei geniilor spre singurătate, ci o curbă, fiindcă nevoia de supravieţuire a evoluatului îl face să caute şi să interacţioneze cu cel inferior lui, pentru a comite greşeala şi a învaţa din ea. Drumul este unul care închide până la urmă cercul, fiindcă neacceptarea sclaviei faţă de Dumnezeu îi împinge pe imoralişti la trăirea fără reguli, ceea ce presupune a omorî pe la spate şi a face sclav un om mai sărăcuţ la minte (fără să-l fi creat tu, din nimic), sau care nu crede că e sclavul lui Dumnezeu, ci prietenul şi admiratorul acestuia. Se închide cercul şi urmează suprapunerea imaginii drumului celui evoluat, aflat în mişcare, ca la maraton pe stadion, prin ajungerea din urmă a drumului celui involuat. Şi apare, astfel, paradoxul alăturării raţiunii imorale (care nu vrea reguli) de omul aflat cel mai aproape de animal, care are reguli (zmeii provoacă la “luptă dreaptă”!) şi îşi dă valoare vieţii proprii prin frumuseţea trăirii aflată în lupta morală a forţelor fizice. Iar asta face ridicolă pretenţia limitatului raţional de a nu fi sclav în faţa Creatorului nelimitat. *** Politica a ajuns mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire, dar, în căpisteria ţării, neghina a acoperit grâul cel curat şi bun şi aluatul naţional nu mai dospeşte. „Politicienii sunt un amalgam de cetăţeni care bântuie pe la televiziuni şi sunt luaţi din când în când la bani mărunţi de organele statului, nu pentru că aşa ar fi normal, ci, probabil, pentru că au omis să mai vireze “cotizaţia” către partid. Aceşti “politicieni” sunt vârfurile de lance ale degradării României” (Doru Gheorghiade). Toată clasa politică, separată fiind de cea intelectuală, este cu muşchiul ideologic atrofiat, slujitoare nu a poporului român, ci a propriilor interese, inutilă dar avidă de căpătuială, chiar dacă arginţii Iudei i-a cam ars palmele. “Traseism, cumetrie şi afacere cu Statul e coloana vertebrală a politicianului român” (Silviu Mănăstire). Politicienii ar trebui să fie mândri să primească doar respectul oamenilor, dar... demult nu mai contează ce li se întâmplă comunităţii, clasa politică formează o lume în veşnică dispută pentru putere, lume în care, odată intrat, devine imposibil să nu te murdăreşti. Sufletele minunate din afara acestei lumi sunt reduse la neputinţă şi tăcere. Frumoşii nebunatici, poeţii, „intră în câte-o poezie şi nu mai ies de acolo până a doua zi la amiază” (D.B.)! “Suntem pe mana unor nebuni” decretează Adrian Păunescu, „am aprins prea multe chibrituri/ în van la marginea lumii” îşi varsă of-ul şi Dana Banu; este posibil să aibă dreptate călugărul când fuge de lume, că "nu mai este nici un bun care să vrea binele omenirii"! Justiţia a declarat, prin ministrul său, că, dacă-ar fi să se aresteze toţi infractorii, n-ar mai avea cine să... aresteze! Şi toate astea pentru că nişte lifte cu chip de oameni au acaparat statul, l-au luat prizonier, se rotesc instinctual numai după putere şi pradă crezând că totul li se cuvine şi nu contează pe cine deranjează în jurul lor; vor să fure cât mai mult din bugetul poporului, pe care-l consideră „o turmă de creaturi inferioare şi nesătule, pe care, oricât de mult ai încerca, nu vei reuşi niciodată să o mulţumeşti, aşa că nici n-are rost să mai încerci” (Constantin Raclău). Dar poporul român nu e prost, este doar prost îmbrăcat. DanielleS a radiografiat exact situaţia: "Dă-i prostului puterea şi te vei convinge ce zace în el. Dacă mai aveai dubii, acum ele vor fi risipite. Şi nu este un simplu prost, are inteligenţă cât cuprinde, însă toată e cantonată în aria corticală răspunzătoare cu şmecheria şi tendinţa de a prosti pe ceilalţi, de a-i face să-i pară inferiori. Totul se rezumă la el la cum să te fofilezi în faţa răspunderilor şi cum să pasezi treaba altora. Deşteptul ăsta abia aşteaptă să calci cu stângul, că şi sare pe tine ca un şacal să-ţi facă publică greşeala, să te exploateze şi să iasă el în faţă. A stat el mult şi bine în spate, dar acum... s-a întors roata: a apucat bine cu dinţii prilejul de a te face una cu pământul, pe tine şi pe cei aşijderea cu tine. Dacă are poziţia necesară, de ce să nu te ajute ninţel să te scufunzi, de ce să nu se caţere pe cadavrul tău încă viu, ca să se ridice mai sus? Ce e aia mândrie? De ce ai avea-o? Stai ninţel că ţi-o terfeleşte el bine, e specialitatea lui. Cum ne-am procopsit cu el nu ştiu... Probabil are mirosul dezvoltat şi îi dibuie pe cei ca noi. Ştie prea bine să transforme jena noastră de a-i spune de la obraz că este un gunoi şi îşi zice că aici e de el, a dat peste nişte fraieri pe care să-i *facă*. Bunul simţ e confundat cu prostia, în jungla asta de societate în care ne ducem traiul, iar el e lighioana perfect adaptată să se remarce ca lider prost şi leneş, nepriceput şi lăudăros." Politicienii au distrus ţara din temelii, au jefuit bunurile realizate în decenii de suferință şi speranţe zadarnice „vânzandu-le pe bani de tigari” (Lavinia Şandru) şi au rămas netraşi la răspundere şi nepedepsiţi! Ba chiar au redus România la tăcere pentru a-şi asigura liniştea în anii ce vin. Atâta amar de putere, bani şi influenţă cât au câştigat, sunt protejate cu tupeu printr-o formă de organizare politică dezvoltată pe principii masonice. Cum coca-cola a creat un alt mastodont, cu care să concureze în piaţă şi să distrugă toţi competitorii, tot aşa s-a procedat şi în politic. Dar roata vieţii se întoarce, va veni vremea socotelilor, pentru că totul se plăteşte în această viaţă, „vor răspunde mai devreme sau mai târziu pentru banii publici avuţi în gestiune”(Liliana Mincă). Totul se poate schimba într-o clipă, iar dacă nu plăteşte azi hidra cu mii de capete, vor plăti copiii, nepoţii şi rudele lor! Dacă nu respecţi nimic, nu poţi primi înapoi respect. Aceşti politicieni ar trebui judecaţi de oamenii suferinzi. Iar întrebările incriminatoare ar fi: „Cum de am ajuns noi să rezistăm prezentului? Ce ţi-a lipsit, mă, să pui lucrurile la punct? Dacă ţara este săracă, tu de ce eşti bogat? O singură răsteală aşteptam de la tine, un simplu, clar şi tunător "AJUNGE!” Dacă ai văzut că nu eşti în stare să conduci ţara, de ce nu te-ai dus dracului?” Edmund Burke îndeamnă să nu se mai aştepte la nimic bun – “profilul oamenilor politici este aproape de cel al infractorului, se încurajează drumul infracţionalităţii-, nu avem anticorpi: societate civilă nu-i, biserică nu-i! În întregul ei, clasa politică actuală poartă responsabilitatea regresului democratic catastrofal, degenerat până la agresiune şi primitivism.” Clasa politică fură, o dată la patru ani, şi speranţele românilor. Nu ştim dacă sunt securişti, antinaţionalişti, foşti combatanţi SS sau Gestapo, psihopaţi sau toate la un loc. Un lucru este cert: au legiferat cu toţii genocidul, temniţa în aer liber, moartea în mizeria indusă de lipsurile cotidiene şi asfixia prin minciună, tâlhărie şi furt la drumul mare. România a devenit, astfel, o nonţară fiindcă nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. Radu Morar crede că "până nu vom zâmbi din nou, România va rămâne departe!" Tot mai mulţi spun că „România este pur şi simplu dispărută, am fost un popor.” Dar nu este aşa, sau este ceva mult mai profund şi parşiv: lupta politică, în lume, nu se duce să se facă o lumină definitivă în jurul nostru, ci să avem doar o... speranţă! Noi, mulţii, să stăm într-un întuneric, la propriu şi la figurat, iar puţinii, ăia 1%, să poată şmecheri şi lăfăi în voie la adăpost. Totul este o amăgire. Şi n-ar fi nimic, dacă nu s-ar cere taxe! Poetul care a scris „poeme fără ţară”, Nicolae Sirius, crede că mergem „înainte, spre Dumnezeu, fiindcă altundeva n-avem unde”. Doar prin ajungerea undeva viaţa noastră capătă sens, unde totul este perfect şi pentru totdeauna. Deţin o fotografie care înfăţişează un peisaj sterp cu nişte urme abia perceptibile îndreptate înspre înainte. Dacă aş fi acolo şi nu aş şti încotro este înaintele, m-aş lua după semne fiindcă mulţi trăim fericiţi cu ce ne dă Dumnezeu. Gândurile şi tot ce ni se întâmplă le atribuim voii Sale. Cu siguranţă aş alege urmele acelea, aş alege acel înainte, fiindcă semnele divine sunt sigurele de care am învăţat să m-agăţ când în disperare sunt, în neştiinţă, indiferenţă, fără putere. Aleg să merg după semne şi sper ca, la capăt, cineva mă aşteaptă bucuros că om sunt, adică un semen aflat în acelaşi timp şi-n acelaşi univers. Acolo aş putea să o iau de la capăt, începutul întotdeauna înseamnă o nouă şansă de a izbândi după ce ai eşuat în celelalte încercari. Poate unii au nevoie de mine acum acolo, aş putea să-i învăţ ceva ce doar eu am văzut, am simţit sau gândit. Aşa că mărşăluiesc înainte neavând încotro altundeva sperând chiar că, înainte, Dumnezeu aş putea deveni. Numai că, privind mai atent urmele, se poate observa că ele nu sunt naturale şi atunci, brusc, totul se schimbă. Înseamnă că înainte este sigur un om sau urmele au fost lăsate intenţionat ca eu de ele să mă agăţ. Această urâtă ipoteză posibilă, doar o minte diabolică ar fi putut-o concepe, ca eu, nevăzut, să fiu sunt împins prin speranţă înspre undeva sau ceva. Iar minte diabolică are sigur politicul. Şi dacă nimic n-am să îi dau, ce interes ar putea el avea? Să-i bătătoresc calea? Să-i cumpăr apa când îmi va fi sigur sete? Astfel se tulbură până şi sensul care are la capăt, undeva, un Dumnezeu. Oamenii culţi au observat două absenţe: cea a unui „teren cu reguli precise, cu eleganţă şi principialitate, cu transparenţă şi aristocraţie, cu discuţie şi societate civilă, care a condus la o instabilitate de popor migrator înăuntrul propriilor valori, şi absenţa politicianului nepoftitor de arginţi, cult, reflexiv, critic, capabil să ia măsuri chiar împotriva sa, când binele public diferă de al clanului din care face parte.” (Alexander Baumgarter). Poeţii, care trec lumea înconjurătoare prin sita inimii, au înţeles din prima clipă că politicien Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   “Succesul unei mişcări populare nu stă în capacitatea maselor de a ucide, ci în dorinţa lor de a muri pentru un ideal” (Leon Trotsky) Domnule Nicolae Tudor, In primul rand vreau sa va spun ca ma bucur sa va revad printre noi. Asupra textului dumneavoastra, text care contine multe adevaruri, nu voi comenta fiindca nu vreau sa ma bag in treburile interne ale Poporului Roman. Insa vreau sa spun cateva cuvinte despre citatul cules de dumneavoastra din gandirea marelui Trotsky. Deci conform marelui ganditor, dorinta maselor de a muri pentru o miscare este cheia succesului acelei miscari. Ce credeti ca au facut marele Lenin, marele Trotski, marele Stalin, marele Mao si marele Pot-Pol cand au vazut ca masele nu prea vor sa moara pentru o miscare? Le-au omorat ei! Si miscarea a triumfat! Tehnologia de opresiune a secolului douazeci, compusa din mitraliere si sarma ghimpata prin care trece curentul electric, a facut posibil ca o banda de talhari care se afla in posesia unei miscari si a mijloacelor technice de care vorbeam, sa-si impuna miscarea, cu toate ca masele nu erau inclinate sa moara numai de dragul de a triumfa miscarea. Dar au trebuit sa moara pentru ca miscarea sa aiba succes si idealul sa triumfe. Sau, cu alte cuvinte: decat masele sa ne ucida pe noi, devenind astfel criminale, mai bine le ucidem noi pe ele.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-10-04 14:36:42	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE