FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Bordura sau arta de a face trotuarul ficțiunii II
Text postat de Elena Stefan
Iluzia că autoficțiunea de tip narcisist își poate găsi împlinirea în diarism, probabil, îl va fi făcut pe autor [1] să-și intituleze însemnările sale, dintr-un spațiu în care ar fi ajuns, fără să aibă habar de ce, „jurnal”. Ba, mai mult, să-i atribuie și un determinativ ușor ludic dar cert polemic: „de bordură”! De ce de bordură? Evident, pentru a răspunde intenției polemice și, poate, zeflemist-ironice, în care îi vom întâlni însemnările. Pentru că, termenul „bordur㔠derivat din „bord” cu sufixul „–ur㔠duce oarecum în derizoriu, sobrietatea, seriozitatea și oficialismul jurnalul de bord [2]. Vezi bine, nu avem de-a face cu un adevărat „jurnal de bord” ci cu unul mai puțin oficial și important, unul dintr-un spațiui comun, obișnuit și, poate, balcanizat! Acela de bordură! Cu trimitere ironică spre trotuar, bordura fiind acea zonă care separă trotuarul de carosabil. Trotuar care intră într-o încetățenită și celebră sintagmă care face trimitere la cea mai veche meserie din lume! Prin urmare, un astfel de jurnal, de bordură, îi va conferi libertatea și, de ce nu? chiar libertinismul, de care are nevoie în însemnările sale polemic-justițiare. Caracteristici pe care le conferă trotuarul trecătorilor săi ori acelora care îl staționează. Așadar, făr㠄oficialism” fără rigoarea jurnalului de bord și fără capacitatea probantă a acestuia. Însă, ca jurnal, având o capacitate revelatorie, de mărturie neinstituționalizată și asumat subiectivă, polemică și acut introspectivă. Și nu numai. Pentru că, în fapt, acest op, declarat „jurnal” este un lung monolog interior în care autorul abordează propriile sale frământări, fantasme și frici dar nu se ferește să le abordeze, prin presupunere auctorială și extrapolare, și pe ale altora. Pe care îi observă ori cu care este mai mult sau mai puțin obligat, să partajeze, o vreme, același spațiu și timp.

Formulrea „jurnal” nu este decât un pretext pentru secvențele care constituie obiectul reflecțiilor autorului. Din jurnal, dintr-un adevărat jurnal, autorul nu a preluat decât secvențierea însemnărilor. Atât. Nu și celelalte clauze pe care un jurnal intim le presupune: datarea, cronologia, fragmentarea, discontinuitatea, fidelitatea consemnărilor.

„Jurnalul” debutează ex abrupto: „Am ajuns la destinație”! Care destinație, când, unde, nu se precizează. Probabil, cu intența generalizatoare: oricare destinație în care apa cu proprietăți curative reale ori legendate face obiectul unui business laic ori religios. În care oamenii, cu un comportament, poate, irațional, vin să se trateze. Înscriindu-se în șirul lung al acelora care speră într-o tămăduire cu origini incerte. Tămăduire ori simple iluzii? Iluzii confiscate rapid de către „grangurii capitalismului sălbatic” Și, paragraful-însemnare analizează succint, în esență, situația. Și îi face un portret veridic. Valid adică, literar vorbind. Autorul, narator și personaj, observă cu sagacitate mecanismul businessului, implicațiile și consecințele sale și își prezintă direct sau subânțeles propria sa atitudine. Care, de regulă, acuză. Arogându-și rolul de justițiar ori cel puțin de instanță care știe ce este bine și ce nu. Și care se vrea a fi având dreptate. Întotdeauna dreptate.

Paradigma însemnărilor, simplificând, se desfășoară astfel: autorul-narator-personaj (ANP) abordează o situație, un fapt, un personaj ori mai multe. Le evaluează apoi, pe scurt, esențele situațional-comportamentale, potrivit propriilor criterii, presupuneri, anticipări, credințe ori convingeri. Face constatări, succinte, de regulă, pline de substanță. Face reflecții, multe sclipitoare, de natură subiectivă, la nivel punctual ori general. Își exprimă, direct ori mediat, atitudinea. Și prezintă un fel de concluzii, sentințe ori direcții de urmat. Aprooape evident, totdeauna, ANP este ori se pretinde omniscient, are idei și soluții pentru orice și mai ales, are ori pretinde să aibă întotdeauna dreptate. Propunând astfel un personaj, pe sine, cu un ego accentuat, un fel de buric al pământului. Pe care, în prpria-i viziune, antumitatea și postumitatea ar trebui să-l idealizeaze. Să-l desemneze ca un fel de sistem de referință, eventual să-i mulțumească și să-i ridice o statuie dacă nu cumva un complex statuar.

Discontinuitatea însemnărilor este justificată, stilistic, de tipologia asumată a opului. Jurnal. Doar de aceea, pare să fi ales acest titlu. Să-i permită un monolog secvențial care să-i ofere posibilitatea abodrării oricărui subiect, oricărei idei. De aceea, pe fond, acest text ar putea fi denumit, mai degrabă, jurnal de idei ori biografia, dacă nu chiar, autobiografia ideilor.. Însă nu idei în sine, nu simple enunțuri de idei ori postulate, ca idei acceptate și confirmate în timp. Ci idei, oarecum, dezbătute. Însă în forul interior al treimii, autor, narator, personaj. Într-un lung și nesfârșit monolog.

Iată de exemplu pasajul: „Uneori, mă mir foarte de unde-mi vin vorbele astea-n cap, fără să fac cel mai mic efort de concentrare, fără plan, fără premeditare! Căci, dacă e să privesc cu atenție în cutiuța de la mansardă, nu văd nimic, dar absolut nimic! Mă rog, ceva distinct, un sertăraș cu arhiva mea noțională, să zicem. Unde dracului lîncezește vraful ăsta de cuvinte aleatorii, cuvinte care, pînă acum cîteva clipe, nu existau nicăieri și care, deodată, țîșnesc la lumină din coktailul indistinct al unei materii obscure? Cuvinte complet obscure și nondescriptive. Un coktail amorf, chiar dacă răscolit și inventariat acribic, neuron cu neuron, de o armată de rîcîitori prin plasma cerebrală. Nu cred o iotă din concluziile lor, curat superficiale și deloc lămuritoare. Ba nu. O iotă aș crede, dar una absolut lipsită de pondere, într-un cîmp gravitațional infinit. Adică, păstrînd proporțiile, complet nesemnificativă.”

Când toată lumea știe că o creație, orice creație-și acest pseudojurnal[3] este o creație- presupune efort și talent, ei bine, pentru pentru entitatea treimică, ANP, acestea nu sunt necesare. Pentru că, în acest caz, vorbele, cuvintele, vin așa, firesc „fără să fac[ă] cel mai mic efort de concentrare, fără plan, fără premeditare!” Adică, se minunează autorul, voind parcă a ne spune: vedeți ce omniscient și inteligent sunt? Vedeți ce idei sclipitoare am? Și vin așa de la sine. De parcă aș fi, sau chiar sunt, un fel de alfa și omega al adevărului și reflecției. Și, trecând apoi la pasul al doilea, din paradigma descrisă mai sus, cu o modestie jucată, evaluează situația., respectiv, proveniența vrafului de cuvinte. Urmează reflecția interogativ㠄Unde dracului lîncezește vraful ăsta de cuvinte aleatorii, cuvinte care, pînă acum cîteva clipe, nu existau nicăieri și care, deodată, țîșnesc la lumină din coktailul indistinct al unei materii obscure?” prin care încercă să își pună în valoare strălucirea ideilor, a propriilor idei. Întrupate din pletora de cuvinte inventariată de „râcâitori prin plasma cerebrală”! Observați atitudinea pejorativă și acuzatoare? Teoreticienii, filosofii, criticii, toți și, probabil, mai mult decât atât, sunt aneantizați dintr-o trăsătură de condei și prezentați polemic, printr-o tușă groas㠄râcâitori”. În ale căror concluzii nu crede deloc. Ba, după o anumită reflecție, parcă, parcă o iotă ar merita crezută. Însă, probabil, numai în cazul unei teorii mai largi, integratoare, adică, într-un „într-un cîmp gravitațional infinit” concept aparținând, pare-se, fizicii elicoidale. [4] și, în acest caz, în care linile gravitaționale ar deveni paralele, nemaifiind astfel concentratori gravitaționali, presupun, aceast㠄iot㔠ar deveni „complet nesemnificativ㔠Afirmație reprezentând astfel, într-o formulare vădit polemică, deci provocatoare, concluzia apoftegmatică, în viziunea ANP asupra „valorii” râcâitorilor. Trebuie să recunoaștem că, stilistic este subtil spus. Dar este cert și evident spus.
De remarcat că, deși acuză limbajul sofisticat și utilizarea unor cuvinte considerate „radicale”, în practică, le utilizează din plin.

Va urma


[1] Ioan Peia, Jurnal de bordură,
[2]Registru numerotat, șnuruit și parafat de Căpitania portului de domiciliu, păstrat permanent la bordul unei nave, în care ofițerii de cart înscriu, în ordine cronologică, toate evenimentele importante petrecute pe navă sau în jurul ei. Jurnalul de bord este văzut și apostilat în fiecare zi de către comandantul navei. Toate înscrierile în acest jurnal trebuie să fie clare precise și să consemneze cu exactitate faptele și evenimentele desfășurate la bordul navei. În plus, acestea trebuie să fie în concordanță cu alte însemnări din jurnalele de la bordul navei: jurnalul de mașini și jurnalul radiotelegrafic. Un astfel de jurnal are un serios și acceptat caracter probant în cazul unor litigii. De aceea, jurnalul de bord se vizează de către căpităniile porturilor în care vasul face escală sau de consulatul țării al cărei pavilion îl poartă nava.
[3] nu în sens axiologic ci în sensul de specie literară.
[4] http://abelcavasi.blogspot.ro/2010/08/echivalenta-formulata-de-einstein-este.html
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE