FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu



Nu aristocraþia de sînge, nu elitele puterii, nu meritocraþia sînt cele care mã intereseazã, cea despre care aº vrea sã vorbesc. Termenii care s-ar potrivi elitei pe care o vizez – care am credinþa cã a existat ºi va exista mereu ca o dovadã a faptului cã lumea omului nu existã doar degeaba – sînt mai degrabã aristocraþie de serviciu, aristocraþie spiritualã.

Cei aleºi nu pentru cã au sau doar considerã cã au un interes legitim, o imperioasã ambiþie, o înaltã misiune socialã pe care se cuvine s-o impunã celorlalþi – nicidecum o aristocraþie a revendicãrii. Aleºi pentru cã au ales, mai degrabã în dauna oricãrei revendicãri ºi a oricãrui veleitarism social, nu rangul, nu poziþia, nu profesia merituoasã, ci pur ºi simplu îndeletnicirea onestã de a trãi exemplar. ªi asta tocmai pentru cã au simþit cã a miza pe celelalte înseamnã a neglija vinovat viaþa.

Dacã totuºi, cu aceastã opþiune oarecum defetistã care ignorã premeditat încãierarea socialã, ei mai au vreun rost ºi pentru ceilalþi oameni, el este totodatã modest ºi exemplar. Modest pentru cã ei nu uzeazã de nici o strategie a puterii, nu þin sã cucereascã puterea ºi, deþinînd-o, sã-i guverneze pe cei ce nu-s capabili sã se fericeascã singuri. ªi asta pentru cã ei nu cred cã modelul lor este accesibil tuturor.

Totodatã însã, ºi asta cu o înverºunatã neresemnare, þin sã perpetueze acest model trãindu-l neabãtut, cu o lucidã ºi delicatã hotãrîre ca pe un fel de datorie sacrã. Pentru cã ei ºtiu, sînt convinºi cã el trebuie sã fie pãstrat pentru a dovedi cã viaþa omeneascã meritã sã fie trãitã pentru ea însãºi, în ea însãºi, bucurîndu-te cã o ai, cã þi s-a dãruit, cã existã pe acest binecuvîntat pãmînt. Au convingerea de nezdruncinat cã numai acest simplu adevãr al vieþii – care proclamã doar delicata ierarhie a sensibilitãþii de a fi om – ne salveazã de a fi doar o specie printre altele, doar fiinþe socializate pînã la totala mutilare. ªi poate ºi speranþa cã aceastã aspiraþie nu poate ºi n-are cum sã guverneze lumea, ci numai sufletele ce se doresc alese ºi se dãruiesc la rîndul lor acestei prea modeste îndeletniciri.

Existã în aceastã mizã un evident cinism. ªi acuzatorii vor gãsi oricînd, pînã ºi în aceastã variantã resemnatã ºi lipsitã de agresivitate, o gravã sfidare a egalitarismului – a cuvîntului de ordine, a cuvîntului sacru: toþi. Cãci ea nu se aliniazã ipocriziei consacrate care propovãduieºte vitejeºte cã toate mîrºãviile ºi absurditãþile care se cer zilnic omului, toatã anosteala insidioasã prescrisã vieþii sociale, sînt unicul mod de a realiza odatã ºi-odatã binele tuturor.

Din punctul de vedere al acuzaþilor, pentru cã îndurã cu cîinoºenie ºi cu seninãtate privarea de confortul amortizãrii sociale. ªtiu cã binele acesta delicat, de a-þi trãi viaþa cum se cuvine e rezervat fatal celor aleºi ºi cã a-l propovãdui tuturor este doar o tîmpenie, o aiurealã, o pierdere de vreme. Le e de ajuns sã-l trãiascã ei fãrã sã aibã alte pretenþii. Poate doar aceea de a crede cã exemplu lor meritã sã fie luat în consideraþie.



*


O poezie a lui Sorescu pare sã ilustreze ceea ce vreau sã spun. Se numeºte Ctitorie. A fost scrisã în vremea în care era evident ºi un subtil afront adresat marelui ctitor al naþiei. Dar ãsta este doar aspectul ocazional al unei intenþii care bate mult mai departe.

Ca multe din poemele soresciene este de un simplism derutant. Bãrbatul îºi contemplã soþia gravidã:

„Aºa cum stai,
Dreaptã,
Cu braþele moi
Pe pîntecul plin,
Pari o veche soþie de voievod
Þinîndu-ºi ctitoria.”

Privirea lui tandrã ºi delicat ironicã desolemnizeazã motivele þepene ºi arogante ale ºtiutelor gesturi votive. Cãci ctitoria nu este þinutã pe palme, ci – plãsmuitã organic, viaþã adevãratã, în devenire – este ocrotitã ºi dezmierdatã de mîini afectuoase. Anchiloza zidirilor ce ar vrea sã dãinuie în amintirea întemeitorilor, liniile încremenirii cu veleitãþi de durabilitate veºnicã sînt abandonate în favoarea rotunjimii ºi a vibraþiei calde a unui pîntec împlinit.

Gravitatea gestului votiv se rãsfrînge asupra proaspetei vieþi. Scorþoºenia picturii murale se scurge de pe perete ºi se topeºte în solemnitatea fluidului murmurãtor al vieþii:

ӻi parc-aud un glas
Venind de dincolo
De dispariþia materiei:

"Noi, Ion ºi Ioana,
Cu puterile noastre
Am durat acest sfînt
Copil
Întru veºnica pomenire
A acestui soare
ªi-a acestui pãmînt."

Noi, Ion ºi Ioana, nume abia ieºite din anonimat, parcã rontunjite în albia timpului, persoane oarecare, cu bietele noastre puteri, am avut candoarea ºi îndrãzneala sã durãm viaþã nouã, aºa cum este ea, fragilã ºi efemerã, fãrã pretenþii monumentale ºi fãrã infatuãri ciclopice.

Noi care am trãit omeneºte sub acest soare, pe acest pãmînt nu þinem sã ne perpetuãm numele ºi faima, ci vrem ca motivele bucuriei noastre – acest soare ºi acest pãmînt – sã aibã parte de veºnicã pomenire. Durãm o altã viaþã recunoscãtori, ca un gest de gravã recunoºtinþã, pentru ca recunoºtinþa sã se perpetueze. Sã aibã cine plînge ºi mîine bucuria acestei lumi.

Ca, dincolo de fireasca dispariþie a materiei, spiritul ºi însufleþirea sã rãmînã nefiresc de vii.


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE