PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Oameni şî câini Text postat de Dragos Tudose Ideea îi încolţise în minte aproape pe nesimţite. Nu ar putea spune exact când se hotărâse şi când stabilise fiecare detaliu, dar ceea ce ştia era că totul se lega atât de bine, că nu exista nici o hibă, nici un fir de nisip care ar fi putut să intre între micile roţi dinţate ale mecanismului pe care-l imaginase. Totul se afla acum în mintea lui şi mai era nevoie de atât de puţin pentru a se materializa. Ba mai mult. Se poate spune chiar că, odată cu găsirea acelui vechi act de identitate uitat în spital, ideea lui începuse să prindă viaţă. Scosese cu mare atenţie poza din buletinul pe care-l găsise uitat pe pervazul unui geam de la etajul trei al spitalului, iar apoi o înlocuise cu o poză de-a sa. Ieşise destul de bine, iar el era mulţumit. Falsul nu se observa. În următoarele săptămâni duse, folosindu-se de buletinul falsificat, câteva lucruri de valoare la nişte case de amanet de la marginea oraşului. Preferă orele târzii ale serii pentru aceste incursiuni. De asemenea, pândi momentele când în amanet erau mai multe persoane pentru a le putea studia. Folosi, în acest scop, un ceas ceva mai vechi, o brăţară de argint, câţiva butoni de aur şi alte mărunţişuri de acelaşi fel. Le considera investiţii în folosul cauzei. De asemenea, în aceleaşi săptămâni în care se hotărâse să acţioneze, frecventase cu asiduitate cârciumile din cartierele muncitoreşti ale oraşului. Comanda un coniac dublu, iar apoi stătea undeva, la o masă retrasă, studiind toată fauna aceea care popula cârciumile acestea infecte. Studia fiecare exemplar, ca un colecţionar, îşi nota apoi într-un carneţel câteva observaţii despre fiecare. Părea mai mult un savant nebun ce studiază pleava aceasta ce-şi îneca zilele şi mai ales nopţile în alcool de proastă calitate. Schiţa câte o scurtă descriere pt. fiecare personaj care i se părea că ar putea fi util pentru planul său, urmărea apoi daca acela apărea din nou, în zilele următoare, verifica dacă ceea ce scrisese iniţial în carneţel părea a se verifica în timp. Toate astea le făcea fără a părăsi colţul în care se ascundea, undeva la o masă mai retrasă la care, timp de câteva ore, uneori o noapte întreagă chiar, sorbea încet din paharul de coniac dublu, fuma câteva pachete de ţigări şi, mai ales, căuta. Şi-l imaginase de atâtea ori, aproape îl vedea în imaginaţia lui. Acum mai rămăsese doar să apară. Îl aştepta. Această activitate nouă care-i ocupa serile şi, de multe ori chiar nopţile, începuse să-i afecteze însă activitatea de la spital. Era mai tot timpul obosit şi morocănos. Şi, colac peste pupăză, se mai ivise şi cazul acela de malpraxis. Un pacient care murise pe masa de operaţie în urma unei banale operaţii de apendicită. Noroc cu directorul spitalului, tot chirurg şi el şi care muşamalizase cazul. Ancheta efectuată scosese la iveală, la indicaţia directorului, că fusese vorba de o peritonită cronică şi că, deci, nu era, în nici un caz, vorba de malpraxis. A primit doar o sancţiune disciplinară şi o penalizare de zece la sută din salariu pe următoarele trei luni. A trebuit însă să ofere şi o sumă mare de bani familiei pentru a le închide gura. Bine măcar că se închisese cazul. Nu-şi mai amintea nimic despre această operaţie, nu-şi amintea dacă şi unde a greşit. În plus, noroc sau ghinion, cine ştie, în noaptea în care a operat acest caz, fusese singur, doar el şi asistenta. Unul din anestezişti îşi dăduse demisia, iar celălalt era în concediu medical. Aşa că anestezia tot el o făcuse. Nu-şi amintea nimic nici despre anestezie şi nici chiar despre pacient. Nici numele lui nu-i spunea ceva, iar asta probabil că l-a ferit de a avea remuşcări. Nu, nu-l chinuia conştiinţa în privinţa acestui caz. Nu simţea nimic. Parcă nici nu existase. Şi, lucrul bun în faptul că fusese singur la această operaţie era acela că nu era nimeni care să poată depune mărturie împotriva lui. Asistenta îl ştia de când terminase facultatea şi venise ca rezident în acest spital. Era ca şi copilul ei. Evident că l-a susţinut. Iar mortul ... era mort. Nici el nu a putut să-l acuze. Şi, cu sprijinul directorului, lucrurile s-au închis bine. Sorbi din paharul de coniac plescăind din buze. Nu era o seară prea bună. Sau nu-şi alesese el cârciuma bine. Atunci când intrase era aproape plină de oameni, iar acum abia dacă mai erau şase sau şapte persoane. Era nemulţumit şi, în plus, se simţea obosit, stors de oboseală chiar. O greutate imensă îi apăsa pieptul şi-l făcea să respire cu greutate. Nu mai avea ce căuta aici în noaptea asta, se va duce acasă şi va dormi, se va scufunda în somn ca într-o moarte. Voia să se ridice şi să plece. Se va duce să se plimbe puţin pe străzile reci şi întunecoase înainte de a pleca spre casă. Va încerca să-şi pună gândurile în ordine. Avea nevoie să iasă puţin la aer. Era probabil efectul coniacului foarte prost pe care-l băuse. Ieşi din cârciumă şi aerul rece îi făcu bine. Lumina felinarelor, sau aerul uşor sărat pe care-l respira aproape gâfâind, îi aminti de ea. De prima lor întâlnire. De clipa în care, tocmai când voia să se ridice de la masă, o femeie s-a apropiat ţopăind de masa lui. Părea o pasăre mare şi grasă care ţopăie pe nişte picioare subţiri şi fragile, gata oricând să se rupă sub greutatea pe care o susţin. Şi vocea ei părea de pasăre atunci când, apropiindu-se de el, strigă: -Hei, ce faci aici, doctore ? Primul gest a fost instinctiv acela de a se încovoia, de a încerca să se ascundă în el însuşi. Apoi, dându-şi seama de ridicolul gestului său şi de faptul că în acest fel nu se ascundea ci, din contră, putea atrage şi mai mult bănuielile celorlalţi, o privi pe marea pasăre din faţa lui. Nu-i aducea aminte de nimic, probabil că-l confunda. Ea croncăni din nou, de data asta ceva mai încet: -Hei, doctore, nu mă mai recunoşti? -Nu.... eu..... Mirarea era amestecată cu iritarea pe care i-o provoca această fiinţă grotescă, cu corpul ei de pasăre obeză. Nu reuşea să-şi dea seama cine e şi, oricum, ce căuta aici şi de ce trebuia neapărat să ştie asta. Trebuia doar să scape de ea, să o facă cumva să plece. Stăpânindu-şi cu greu iritarea, se ridică de pe scaun şi, încercând să o ocolească îi şopti : -Mă scuzaţi, tocmai plecam. Îmi pare rău, dar nu mai pot sta... -Nu-i nimic, şi eu voiam să fac câţiva paşi, zise pasărea. Am băut un pahar în plus azi şi m-a cam luat de cap. Aerul rece trebuie că o să-mi facă bine. Ce crezi, doctore ? Corpul ei îi bara calea. Încerca să o ocolească, să o urnească cumva din loc, să scape de ea, să plece de aici. -Nu-mi mai spune aşa, te rog. -De ce? Te ascunzi de cineva? Eşti cam măricel ca să te mai ascunzi, doctore. Dar uite, o să-ţi fac pe plac. Cum vrei să-ţi spun? Nu-i răspunse. Se simţi prins pe după gât. Un braţ moale, gelatinos, i se încolăcise pe după gât. Simţi apoi corpul ei fierbinte lipit de corpul lui. Porniră amândoi, înlănţuiţi spre ieşire. -Eşti tare scump, doctore. Scuză-mă. Nu-ţi mai spun aşa, dacă vrei. Dar eşti tare scump. Aproape că-mi vine să te pup. El se strîmbă, dar ea nu văzu asta. Ieşiră amîndoi în aerul rece al nopţii. Mergeau unul lîngă altul fără să-şi vorbească. Ea stătea agăţată de braţul lui, iar corpul ei fiebinte şi moale i se părea foarte cunoscut, fără a reuşi însă să înţeleagă de ce. Mergeau tăcuţi ca doi amanţi care au părăsit aşternuturile jilave, în care trupurile lor deveniseră unul pentru a se putea din nou separa în două singurătăţi melancolice, acoperite de noaptea umedă şi rece. Luminile multicolore ale reclamelor se reflectau pe feţele lor palide, treceau pe lîngă teatru, apoi pe lîngă Parcul Central, coborau scările de marmură în care lumina roşie a lunii se reflecta straniu, păreau că se cunosc de cînd lumea, deşi el era sigur că nu o mai văzuse niciodată pînă atunci. Se lăsa dus de ea, dar fără sentimentul că ar face ceva împotriva voinţei lui. O simţea ca venită special pentru el, pentru a-l conduce căre ceva de care el, inconştient avea nevoie. Atunci şi-a adus aminte de vorbele cuiva despre tunelurile de sticlă. Fiecare dintre noi trăim toată viaţa în nişte tuneluri de sticlă şi niciodată nu reuşim să comunicăm cu adevărat cu ceilalţi. Îi putem vedea, putem să le facem semne, dar de comunicat efectiv ... niciodată. Sunetele sunt închise înăuntrul sticlei în care suntem prizonieri. Iar noi, închişi înăuntru, precum mesajul desnădăjduit al unui naufragiat pe o insulă pustie, noi aşteptăm să vină cineva să deschidă sau să spargă sticla, iar apoi, cu mîini tremurînde să citească mesajul unui alt Robinson şi toate astea cu disperarea celui ce ştie că nimeni nu este afară, nimeni nu este atît de afară încît să poată sparge sticla altuia atîta timp cît se află închis în propria sticlă de naufragiat. Iar mesajul se pierde treptat, foaia jilava se sfărîmă încet, literele cad şi se sfărîmă de podeaua de sticlă, aerul devine irespirabil şi, treptat, totul moare sau dispare în neant. Sunt acum în cartierul vechi, trec pe lîngă vechea biserică baptistă peste care luna roşie se scurge sinistru spre pămînt. I se pare că vede picături din sîngele lunii curgănd de pe turla ascuţită a capelei. E doar o halucinatie sau iluzia optică generată de noaptea asta a blestemelor ancestrale, vede cai negri zburînd undeva deasupra acoperişurilor, aproape ca aude copitele lor izbind tabla ce acoperă hala de carne, luna ţopăie şi împroaşcă totul cu sînge, vede pereţii caselor crăpîndu-se, iar prin găurile lor valuri de şobolani scîrboşi se revarsă pe trotuar printre picioarele lor, calcă pe ei încercînd să-şi ţină echilibrul în mijlocul acelei mareea de scîrbă şi groază, tremură şi încearcă să-şi stăpînească impulsul de a voma, apoi şobolanii dispar iar în urma lor nu se mai vede nimic, nu se aude nimic. Doar liniştea, o linişte profundă care îl doare. -Hei, ţi-e rău? Vocea ei de bufniţă scopită îl trezeşte. -Eşti cam greu ca să te duc pe braţe. Încearcă, te rog, să te ţii pe picioarele tale. Acum ajungem. Îşi dă seama că a fost pe cale să cadă, că doar braţul ei gelatinos l-a mai ţinut în picioare. O simte caldă lîngă el şi asta îi dă un soi de siguranţă. Îi trece prin minte o imagine din copilărie, dar foarte repede, cu viteza fulgerului. Nu reuşeşte să menţină imaginea, rămîne doar sentimentul de siguranţă, de linişte. Se opresc în faţa intrării unei cîrciumi din cartierul vechi. Are o poartă masivă din lemn, iar deasupra o firmă luminoasă dar la care numai cîteva litere mai funcţionează. Numele pare unul lung, probabil din două cuvinte, dar el nu reuşeşte să desluşească decît cîteva litere, cele luminate de fapt. Un R, un A, un I, un M şi parcă şi un C. Restul literelor ca şi sensul cuvintelor rămîn ascunse în bezna roşie a nopţii. Urcă cu greutate scările, uşa se deschide şi intră amîndoi într-un hău imens şi întunecat. Aşa îi pare iniţial interiorul cîrciumii. Apoi, cînd ochii încep să se obişnuiască cu lumina obscură din interior, începe să deosebească mesele acoperite cu pluş stacojiu, feţele oamenilor din cîrciumă, atmosfera de fum şi alcool, ameţeala. Se tîrăşte sau este tîrît de către pasărea care l-a răpit pînă la o masă, se trînteşte pe scaun cu ochii aproape închişi, îşi lasă capul pe masă, geme şi aşteaptă. Asteaptă fără să ştie nici ce şi nici de ce. Doar aşteaptă. Încearcă să se amuze singur imaginîndu-şi, aşa cum stă, prăvălit peste catifeaua roşie a mesei, că marea pasăre l-a aruncat în interiorul cuibului ei căptuşit cu penele ei şi unde, înfometaţi, puii urmeză să-l devoreze de viu. -Două mari, o aude strigînd către chelner, iar acesta aduce două căni pline cu un lichid văscos şi fiebinte. -Bea, o să-ţi facă bine. Soarbe lichidul fără să se opună. Bea de cîteva ori pînă cînd în interiorul cănii nu mai rămîne nimic. -Ţi-e mai bine, docto... scuze... De ce te ascunzi, de fapt? Dacă nu vrei să-mi spui, nu-i nevoie să o faci. Nu spune nimic dar simte că senzaţia de rău se risipeşte. O linişte profundă pune stăpînire pe el. O priveşte, iar pasărea imensă nu mai pare atît de hidoasă şi nici măcar atît de mare. O priveşte îndelung şi sub privirile lui, ea pare a se transforma. O metamorfoză inexplicabilă se petrece sub ochii săi. Un cocon imens de desface, se rupe în bucăţi. Viemele din interior sparge învelişul în care e închis şi, ieşind, se transformă într-un fluture, într-o floarea sau doar în două aripi mari şi subţiri ce tremură uşor. Pentru prima oară în această seară, încearcă să îngaime cîteva vorbe: -Imi cer scuze, dar nu ştiu cine sunteţi. -Nu-i nevoie să te scuzi. Mi-am dat seama că nu ştii de unde să mă iei. Ar fi trebuit să mă supăr şi, dacă ar fi fost vorba de altcineva ... Vocea ei susură caldă, departe de croncănitul ascuţit de mai-nainte. -Avem timp destul, o să-ţi explic. Nu ne grăbeşte nimeni, nu? Nu aşteaptă nici o confirmare de la el. O şuviţă blondă îi cade mereu peste ochiul drept, iar ea o aruncă cu o mişcare scurtă din cap. Un tic nervos, gîndeşte el şi simte că o cunoaşte de mult, dintotdeauna, pe femeia-fluture din faţa lui. -Mai vrei cafea? Te simţi mai bine? Nu răspunde nimic şi o căldură plăcută îi cuprinde corpul. Din difuzoare se aude cîntînd în surdină o melodie lentă. -Crezi că poţi să dansezi? Am chef să dansez. Ea se ridică şi-l ajută şi pe el să se ridice. Îşi încolăceşte braţele pe după gîtul lui, se strînge la pieptul lui, îşi lasă capul pe umărul lui. Se mişcă încet, în ritmul foarte lent al melodiei. Plutesc amîndoi la cîţiva centimetri de podea. Rămîn înlănţuiţi mult timp după ce melodia se termină şi începe o alta cu un ritm ceva mai rapid. Ea se desprinde uşor, îl conduce ca pe un orb sau pe un invalid catre masa lor, se aşează pe scaun lîngă el. Cotul ei lîngă cotul lui, umărul ei lîngă umărul lui, capul ei lîngă capul lui. -Eu te-am recunoscut de cînd ai intrat în local. Am ştiut imediat cine eşti, chiar dacă ai mai îmbătrînit niţel. Uite, ai şi fire albe. El tace şi o priveşte. Nu o întreabă nimic, nu are rost. Ştie că îi va spune ea tot ce trebuie să ştie. Îi va spune atunci cînd va trebui să-i spună. O linişte mare a pus stăpînire pe sufletul lui. O priveşte şi nu se mai satură de tinereţea ei, de viaţa ce pulsează în fiecare părticică din corpul ei. Nu ştie cine e, dar are senzaţia că o cunoaşte de mii de ani, că au îmbătrînit împreună. De fapt doar el, ea a rămas tînără, prea tînără. Chelnerul vine din nou să le ia comanda. -Ca de obicei, te rog, spune ea. -Vii des aici? o întreabă el. -Destul de des. Nu am voie? -Ba da, de ce nu. Nu pot eu să-ţi spun unde ai şi unde nu ai voie. -Credeam că ai intrat în rolul de părinte îngrijorat de soarta copilului... Cei de vîrsta ta fac des aşa. -De vîrsta mea? Ce vîrstă crezi că am? -Ştiu exact cîţi ani ai, puiule. Dar mie cîţi îmi dai? -Nu ştiu? Douăzeci, douăzeci şi cinci? -Eşti aproape. Nici acum nu-ţi dai seama cine sunt. Nu mă recunoşti? -Îmi pare rău, dar ... -Să ştii că sunt puţin dezamăgită, dar ... Scoate din poşetă un pachet de ţigări. Îşi aprinde una şi trage cu poftă din ţigară. Suflă apoi fumul în nasul lui. -Nu sunt supărată pe tine din cauza asta. În definitiv eram prea mică, nu aveai cum să mă mai ţii minte. Trage din nou cu poftă din ţigară. -Am făcut practica la tine. Aproape că te-ai dat la mine atunci, iar acum uite, nici nu îţi mai aduci aminte de mine. Vocea ei vine de departe, se amestecă cu bluesul ce se revarsă acum din boxe. -Practică? Eşti medic? -A, nu. Eram studentă atunci, dar am renunţat. -Ai renunţat?... -Aveam ceva probleme cu banii şi ... e o poveste mai lungă. -Avem timp. -Poate ca avem, dar nu am eu chef să-mi aduc aminte de vremea aia. Las-o aşa, doctore. Scuză-mă. Am promis că nu-ţi mai zic aşa. Au rămas amîndoi pînă tîrziu, apoi a condus-o acasă. Locuia undeva, într-unul din blocurile muncitoreşti de garsoniere. Au urcat pînă la etajul 6, au parcurs holul lung şi întunecos, au ajuns la uşa ei. Ea a scăpat poşeta pe jos şi toate lucrurile s-au răspîndit pe mocheta verde ce acoperea podeaua holului. Aplecaţi amîndoi, căutînd lucrurile pe jos, în semiîntuneric, s-au atins. I s-a părut că a fost o descărcare electrică, aproape dureroasă. Au sărit amîndoi în picioare şi, pentru cîteva clipe au rămas nemişcaţi, privindu-se. Ca două animale de pradă care se cîntăresc una pe alta înainte de a se devora reciproc. Apoi s-au înlănţuit brutal, buzele lui le-au căutat pe ale ei, mîinile lui căutînd sînii ei, miinile ei desfăcînd cureau pantalonilor, picioarele ei încolăcindu-l ca un şarpe, devorîndu-l. Au făcut dragoste acolo, în penumbra coridorului, în picioare, aproape complet îmbrăcaţi, doar ea cu fusta ridicată, iar el cu pantalonii şi chiloţii căzuţi pe glezne în jos. Gemea şi o împingea cu spatele de peretele zgrunţuros al coridorului, iar ea se agăţa de gîtul lui, îl strîngea între coapse, îl devora. Probabil că totul nu a durat decît cîteva minute, nu ar putea preciza cîte. Probabil că starea de maximă excitare în care-l aduse femeia aceea necunoscută îl făcuse să termine atît de repede. Fusese o explozie, un foc de artificii, un uragan. Mai rămaseră cîteva clipe înlănţuiţi, apoi ea fu prima care se desprinse. Îşi aranjă fusta, bluza desfăcută din care se vedea unul din sîni. Pata de sperma de pe fustă. Îşi trase şi el pantalonii în tăcere. Nu ştia ce ar putea să spună. Ce făcuse? Fusese o prostie, dar fata nu se opusese. Probabil acest gînd îl făcea să nu se simtă vinovat. Ba din contră. Era vesel cum nu mai fusese de mult timp. Era şi puţin încurcat, e adevărat, căci nu ştia ce reacţie va avea fata. Ea strîngea tăcută lucrurile de pe jos şi le îndesa în poşetă. Cînd termină, deschise uşa şi-i spuse: -Bei o cafea? Tresări. I se păruse că o aude. Se întoarse şi privi în toate părţile, dar, evident, era singur, pe o stradă pustie, într-un cartier sărac de la marginea oraşului. Îşi revenise însă. Starea de greaţă dispăruse, iar amintirea ei îi întări hotărîrea de a sfîrşi odată ceea ce începuse. Începuse? De fapt nu, planul era doar urzit în mintea lui, dar nu căpătase încă formă, căci mai era nevoie de ceva. Mai exact de cineva. De el, de cel pe care-l căuta. şi, exact în momentul acela, privirea lui alunecă pe fereastra mare a cîrciumii din care tocmai ieşise. La o masă lîngă fereastră, stătea el. A ştiut din prima clipă că e exact omul de care are nevoie, omul pe care-l căuta de atîta timp. A citit în privirea lui disperarea şi lipsa de speranţă de care avea nevoie. A văzut abisul în care se afla prăbuşit celălalt, a văzut sfîrşitul din privirea lui. Ştia, l-a găsit. Fără grabă, dar încercînd să atragă cît mai puţin atenţia, s-a întors în cîrciumă. Îţi poruncise să nu-l privească pentru ca acesta să nu poată cumva să-l recunoscă ulterior, dar nu a reuşit. Intrînd, privirea i-a alunecat către masa celuilalt, însă acesta părea prea cufundat într-o stare aproape catatonică pentru a putea observa ceva şi, deci, cu atît mai puţin a reţine. Era bine, se porivea perfect cu portretul pe care el şi-l făcuse în minte. La nivel fizic, structură masivă, forţă brută, rezistenţă, iar la nivel mental, contact redus cu realitatea, IQ scăzut, lipsă de discernămînt. Părea perfect, dar nu trebuia să se grăbească. Nu avea de ce. Trebuia să se convingă că celălalt chiar se potrivea misiunii sale, chiar avea atributele necesare. În definitiv, aşteptase atîta timp, mai putea aştepta cîteva zile. Iar apoi toate se vor lămuri. Iar el va fi liber. Trecuse destul de repede de la starea aceea de rău şi de greaţă la starea de acum, aprope euforică şi, această trecere prea bruscă îl îngrijora, căci se temea să nu facă greşeli tocmai acum. Tocmai acum cînd lucrurile începeau să se lămurească. Apoi, cîteva ore nu şi-a desprins ochii de pe chipul celuilalt. Stătea la o masă din celălalt capăt al localului, fuma ţigară de la ţigară şi-l studia pe celălalt. Ajunsese să ştie fiecare cută a frunţii, fiecare rictus ce-i strîmba în mod periodic gura, fiercare sorbitură zgomotoasă din paharul de ţuică din faţa lui. Tîrziu în noapte, celălalt s-a ridicat şi a ieşit împleticindu-se. A plătit şi el şi l-a urmat. Mergea în urma lui la o distanţă de suficient de mare. Mergeau încet, căci celălalt se oprea de multe ori, se sprijinea de pereţi, de cîteva ori chiar a căzut, împiedicîndu-se de cîte ceva. L-a aşteptat răbdător să se ridice, urmîndu-l apoi. Au mers aşa, oprindu-se de multe ori şi pornind apoi iarăşi, s-au pierdut prin străduţele mici pavate cu piatră cubică din partea dinspre rîu a oraşului. Umezeala din aer sporea frigul, iar zidurile coşcovite ale caselor şi mizeria de pe străzi parca amplificau această senzaţie de frig care pătrundea dincolo de hainele groase, dincolo de fierbinţeala alcoolului, dincolo de febra planului ce începea să se deruleze. Apoi, dintr-o dată, s-a întîmplat nenorocirea. Celălalt, împleticindu-se, a fost cît pe ce să calce pe un cîine ce dormea în mijlocul drumului. Cîinele a sărit într-o parte, iar lătratul său în liniştea nopţii a alertat restul haitei. În cîteva secunde erau încercuiţi de o maree neagră şi zgomotoasă. Ei, stînd spate în spate, de parcă se cunoşteau de o viaţă, loveau cu picioarele valurile boturile căscate ale cîinilor ce alergau în jurul lor. Aproape instinctiv se apropiaseră, se lipiseră unul de altul într-o poziţie defensivă, spate în spate, ca un animal monstruos cu un singur trup, patru braţe, patru picioare şi două capete. În jurul lor, un dans macabru, un dans al haitei turbate şi care, din cauza întunericului, părea de asemenea un singur trup de moluscă ce vibra în jurul lor. Apoi, fără de veste, celălalt s-a rupt din carapacea defensivă pe care o formaseră şi a luat-o la fugă, toată haita pornind pe urmele lui. Acela a fost momentul în care doctorul a profitat, fugind în direcţie opusă. Se întorcea din cînd în cînd pentru a vedea ce se întîmplă cu celălalt, dar întunericul îl împiedica înţeleagă ceva. Un ghemotoc mare, negru şi foarte zgomotos cobora în viteză pe strada care ducea spre malul rîului. A urmat fuga, groaza de a nu fi atacat din nou de alţi cîini furioşi, întunericul lugubru al străzilor din acest cartier periferic. Apoi, cînd în sfîrşi a reuşit să iasă la lumină, cînd în sfîrşit a ajus sub căldura protectoare a unui mare bulevard, aşezîndu-se pe o bancă şi încercînd să-şi stăpînească respiraţia sacadată, a înţeles că era posibil ca tot planul lui să fi intrat în impas. Căci era posibil ca omul căutat atîta vreme să fi dispărut iremediabil. Şi asta chiar şi în cazul fericit în care străinul acela nu fusese sfîşiat şi ucis de haita de cîini vagabonzi. Căci îi va fi destul de greu să-l găsească din nou. Pe el sau pe altul ca el. Apoi, într-o seară, mîna destinului a lucrat pentru el. Aşa se gîndise el, atunci cînd, venind acasă, soţia l-a întîmpinat la uşă şi i-a spus şoptit că a invitat pe cineva la masă. Aşa gîndise, că era un semn, că mîna destinului îi arătase calea, îi arătase că trebuia să continue ceea ce începuse. Dar asta după ce-l văzuse pe cel ce, în casa lor, în intimitatea casei lor, se înfrupta înfometat din hrana lor. În primul moment însă, nu înţelesese nimic. Rămăsese cu paltonul în mînă, cu mişcarea de a-l pune în cui încremenită, privind-o. Ea, zîmbi înţelegînd mirarea lui, iar apoi se porni să-i explice pe aceeaşi voce şoptită şi misterioasă. -Un om amărît. L-am cules de pe stradă. L-am chemat ca să-i dau nişte haine pe care nu le mai porţi, dar apoi mi-am dat seama că îi e foame şi...Te superi? I-am pus ceva de mîncare... -Nu, ai făcut foarte bine, reuşi el să îngaime. Apoi a intrat în bucătărie şi l-a văzut. Era el, nu avea cum să se înşele. Avea doar cîteva trăsături schimbate, de fapt nişte cicatrice pe care nu le remarcase data trecută cînd îl văzuse. Căci da, era el, omul lui, cel pe care-l căutase atîta timp, cel împreună cu care se contopise într-un singur trup în lupta cu haita de cîini. Doar cicatricele pe care nu le remarcase prima dată îl făceau să pară altul. Erau cicatrice vechi, închise de mult. Nu puteau să provina din lupra recentă cu haita de cîini. Acestea ar fi trebuit să fie nevindecate, roşii, pe cînd cicatricele de pe obrazul bărbatului păreau vindecate de mult, iar crusta care le acoperea era de un vişiniu închis, aproape negru. Era ciudat cum nu văzuse aceste semne atît de evidente. Îl privise atîta timp în noaptea aceea, îl studiase chiar şi iată că, nişte lucruri atît de evidente, el nu reuşise să le observe. Trecuseră doar cîteva fracţiuni de secundă de cînd el intrase în bucătărie şi-l văzuse pe omul pe care-l adusese soţia lui, doar cîteva fracţiuni de secundă trecuseră, dar suficiente pentru ca, în acest scurt interval, creierul lui să observe, să facă legături, să raţioneze. Nu însă suficient pentru a se îngrijora prea tare cu privire la capacitatea sa de observaţie şi la modul în care această recent observată slăbiciune îi putea afecta planul. Nu mai avu timp pentru asta, căci tresări violent cînd îşi dădu seama că celălalt ar putea să-l recunoască. Străinul, îmbrăcat cu nişte haine care lui nu i se părură foarte uzate, stînd pe marginea scaunului, gata oricînd să fie alungat, cu lingura tremurîndu-i în mîna neagră cu vene mari ieşite în relief, străinul îl privea de jos cu o privire de cîine bătut, îl implora din priviri nu se ştie ce. Era acea privire pe care aceşti oameni o exersează o viaţă întreagă, era privirea aceea făcută să stîrnească compasiune, era privirea aceea tipică oamenilor de felul lui, privire pornită din durere, o parte reală, durere născută din condiţia lor, o parte jucată, teatrală, învăţată pe parcursul supravieţuirii în lume. Privindu-l, doctorul înţelese lesne că celălalt nu avea cum să-l recunoască. Şi nu avea cum să-l recunoască pentru că nu era acelaşi. Era identic, dar nu acelaşi. Avea rapid să se convingă că avea de-a face cu un dublu, un geamăn, o copie a celuilalt, a celui pierdut acolo, în lupta cu haita de cîini şi despre care află acum că, în urma rănilor, făcuse septicemie şi murise în urmă cu cîteva zile. ............................................................................................................................................................ Un sentiment ciudat în dimineaţa aceasta. Ba chiar încă din timpul nopţii. La început, o timidă urmă de regret, apoi, treptat, treptat, un din ce în ce mai pronunţat sentiment de vinovăţie.Dar oare trebuia el să se simtă vinovat? Încercase să doarmă şi să uite, dar, ca un facut, noaptea aceasta de gardă fusese una foarte aglomerată, mult mai aglomerată decît altele. Se gîndise că, încordat să rezolve cazurile diverse care veneau unul după altul, va reuşi să uite. Să treacă mai uşor peste acest timp care se lungea ca un elastic, peste aceste ore care nu se mai sfîrşeau, că va vedea răsărind zorile, iar el va şti că tot ceea ce era de făcut se făcuse. Spre dimineaţă, senzaţia de cupabilitate deveni aproape insuportabilă şi se localiza aproape fizic în creier şi în stomac. O senzaţie insuportabilă de greaţă amestecată cu o durere de cap care-i întuneca vederea. Se duse de cîteva ori şi-şi băgă capul în chiuvetă sub un jet puternic de apă rece, dar, inevitabil, privirea îi aluneca în oglindă, iar vederea propriului chip, palid, neras, cu pungi mari sub ochii înfundaţi în orbite, dar mai ales privirea aceea vinovată ce cauta să se ascundă, să evite, să fugă, toate astea îi amplificau greaţa şi, de cîteva ori, chiar încercă inutil să vomite. Ceru asistentei să deschidă ferestrele sălii de operaţii, dar răcoarea nopţii nu reuşi să stingă flacăra ce-i ardea creierul. Transpira abundent pentru ca, numai cîteva minute mi tîrziu, să se zgribulească de frig, să-şi strîngă mai bine halatul pe corp şi să întrebe cine dracu a deschis ferestrele. Se temea ca, starea de surescitare pe care nu o putea cu nici un preţ ascunde, să nu le dea celorlalţi de bănuit, să nu-i facă să devină suspicioşi, nu atît acum, în noaptea aceasta nesfîrşită cînd, el fiind doctorul, şeful sălii de operaţii, zeul şi Dumnezeul ei, toţi ceilalţi nu aveau decît a i se supune lui, ci mîine, sau poimîne, cînd fiecare va fi pus să-şi amintească, să facă legături între vorbe, fapte, semnificaţii... De cîteva ori chiar avu intenţia de a o suna. Ar fi putut să o avertizeze, să-i mărturisească tot, să-i ceară să-l ierte. Mîna i se crispa strîngînd în pumn telefonul şi numai ruşinea îl opri să telefoneze. Cum avea să-i spună. Cu ce cuvinte. Vina împotriva dezgustului de sine. Cea din urmă ieşi victorioasă şi nu sună. Sîngele care, în împrejurări normale, nu l-ar fi impresionat, astăzi i se părea prea mult, avea tot timpul teama unei hemoragii interne şi, cu toate că mîinile îi tremurau foarte tare, în noaptea aceea, operaţiile lui fură destul de reuşite. Spre dimineaţă, surescitarea deveni atît de mare încît fu nevoit să ia două pastile de medocalm pentru a se mai linişti. Problema cu aceste pastile este că, dacă sunt consumate în cantitate mare, produc, ca efect advers, halucinaţii. Îşi aduse aminte ca mai luase, în cursul nopţii, încă două pastile, dar părea că acesteau nu mai aveau efect asupra lui. Probabil că organismul se obişnuise cu drogul şi acum nu mai reacţiona. Continua să fie foarte agitat dar, în schimb, halucinaţiile despre care vorbea prospectul din interiorul cutiuţei galbene a pastilelor nu întîrziară să apară. În acea noapte halucinaţiile lui avură legătură cu cîinii. Vedea, sau i se părea că vede, cîini care se împerecheau, cîini care încercau să se desprindă şi nu reuşeau, rămînînd legaţi printr-o dureroască continuare a plăcerii, cîini care, încălecaţi unii peste alţii, căutau cu frenezie să se împerecheze, fără să mai poată, în acel furnicar de corpuri torsionate, să mai identifice cu exactitate partenerul şi, cu atît mai puţin, sexul acestuia. Mai ales această ultimă imagine l-a urmărit în ultima parte a nopţii. Îşi aduse aminte, încercînd să se liniştească evocînd o amintire veselă, de un pacient pe care-l văzuse în timpul perioadei de practică din timpul facultăţii. În acea perioadă, fusese repartizat la un spital de boli psihice. Amintirile de acolo erau diverse, în toate tonalităţile sensibilităţii, de la dramă şi inevitabila compasiune pînă la ridicol şi comic, amintiri care reuşeau şi azi, după atîta timp să-i facă sufletul să vibreze ca atunci. Întîmplarea de care-şi adusese acum aminte avea în prim plan un beţiv cronic care, nu se ştie cum, reuşea să facă rost de băutură chiar şi în spitalul unde fusese adus exact pentru dezalcoolizare. Problema care apăruse însă era aceea că, deşi continua să bea pe ascuns, fiind mai tot timpul zilei beat, refuza cu încăpăţînare să mănînce. Acest refuz se datora unei halucinaţii produse de alcool. Aşa cum el povestea, în clipa în care se aşeza la masă pentru a mînca, vedea în farfurie cum se desfăşoară nunta unor ţigani minusculi ce dansau şi petreceau. Cum ar mai fi putut el să mănînce? Nu numai că le-ar fi stricat nunta, dar i-ar fi şi rănit, ba poate că i-ar fi şi înghiţit, doamne fereşte. Asta nu se putea, spunea el, şi uite aşa, din cauza asta erau nevoiţi să-l hrănească intravenos cu glucoză. Ajunsese numai piele şi os, dar refuza să mănînce. Nu mai ştia ce se întîmplase cu acel pacient, el terminase practica şi se întorsese la facultate, dar acea întîmplare a cărei amintire altădată i-ar fi provocat un hohot de rîs, acum nu reuşi să-i zmulgă nici măcar un zîmbet. Se gîndi că, de fapt, chiar nu era nimic de rîs. Căci iată, avea halucinaţii la fel de ridicole ca şi ale pacientului din tinereţea sa, şi, la fel ca şi el, renunţase să mai caute o ieşire dintr-o lume care nu cunoştea decît o unică ieşire : MOARTEA. --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Venirea zorilor îl găsi sfîrşit, fără vlagă. Ultimul pacient care fu adus la Urgenţă fu un tînăr cu o rană mare în zona abdominală. Tînărul era conştient, deşi rana părea, la o primă vedere, foarte gravă. Îl examină rapid, dar nu mai avea putere să alunge stafiile din jurul lui. Încerca să rămînă în picioare folosindu-şi ultimile rezerve de energie pentru a fi grosolan, pentru a ţipa la toţi cei din jur. Încerca să se descarce cumva de tensiunea imensă ce-l apăsa. În fine, programul se termină şi el putu porni către casă. Îşi repeta mecanic că nu trebuie să se grăbească, că trebuie să meargă normal, să se poarte normal. Dar asta nu era de ajuns. Picioarele, trupul, chiar mimica feţei nu-l mai ascultau. Se surprindea iuţind pasul, luînd-o la fugă chiar, se surprindea încruntîndu-se şi bolborosind cuvinte greu de înţeles şi-şi imagina cît de ridicol putea părea din afară: dans dezarticulat,ceva între fugă şi repaos şi, pe deasupra, vorbeşte singur, săracul şi pare destul de bine îmbrăcat. Nu cred că e un vagabond... Sudoarea îi udase hainele şi le lipise de piele. Pe de altă parte, sudoarea care i se scurgea pe frunte, îi intra acidă în ochi, îl orbea, ca şi soarele, timid răsărind de după blocuri. Din grabă, îşi uitase maşina în parcarea spitalului şi constata acest lucru abia acum cînd străbătuse pe jos aproape jumătate din distanţă. Această eroare îl făcu să-şi dea seama că, din infailibilul său plan, din toate eforturile, planurile şi aşteptările lui, în cîteva ore reuşise să facă să se aleagă praful. Dar sentimentul acesta că distrusese poate iremediabil tot ceea ce construise cu atîta sudoare pînă atunci, în mod ciudat, nu-l întrista aşa cum s-ar fi aşteptat. Singurul lucru important era ceea ce se întîmpla, sau ce se întîmplase deja în locuinţa lui. Iar el urma să afle tot adevărul în doar cîteva clipe. Mergea mecanic, nu vedea pe unde merge, dar evident, era un drum pe care-l parcursese de atîtea ori încît îi era atît de familiar încît aproape că l-ar fi putut face şi cu ochii închişi. Nu ar putea spune niciodată cît a durat drumul, de fapt, din toată această perioadă, din momentul în care noaptea de gardă s-a terminat şi pînă cînd a ajuns acasă, îşi aduce aminte doar uşa masivă de lemn de tei cu încrustaţii în formă de floare cu 5 petale şi, mai ales, liniştea, linistea din spatele ei. Liniştea. Rece, ameninţătoare, umedă. Apoi ciocanele. Ciocanele ce au început să-i lovească timpanele, ciocanele pe care le simţea aproape fizic, izbitura lor, sunetul osului pîrîind, apoi din nou liniştea şi din nou lovitura. După cîteva momente durerea fu atît de intensă încît picoarele i se frînseră de la genunchi, iar el se prăbuşi în faţa uşii. Liniştea. Apoi nimic. Ghemuit, ud de propria sudoare şi de lacrimile ce porniseră singure peste obrazul neras, diform şi umilit în faţa uşii masive dincolo de care era LINIŞTEA. Apoi din nou ciocanele şi durerea din cap şi lacrimile care veneau ca o uşurare. ............................................................................................................................................................ Se hotărî să o facă, trebuia să o facă. Încerca să nu se gîndească la ceea ce urma să găsească dincolo de uşă, să nu vizualizeze grozăvia, să nu-şi imagineze baia de singe care era casa lui. Şi, în mijloc, trupul ei ciopîrţit. Tăiat bucăţi probabil, sau doar străpuns de nu ştiu cîte lovituri de cuţit, capul desprins de trup printr-o lovitură de topor, faţa desfigurată prin lovituri multiple cu un corp dur, probabil vaza de marmură din sufragerie, SÎNGE, peste tot sînge, valuri care se scurg pe sub uşă, le simte lipindu-se de talpa pantofilor, urcînd, ajungănd acum la glezne, sînge negru, vîscos, aproape murdar se scurge pe sub uşa masivă, din lemn de tei cu înscrustaţii reprezentînd o floare cu 5 petale. Încet, încet, mîna se apropie de clanţă, în timp ce dincolo de uşă sîngele se revoltă, se umple de viermi roşii care colcăie prin materia vîscoasă, mîna atinge clanţa, mii de ochi se scurg împreună cu sîngele pe sub uşă, îl privesc, îl urăsc, îl acuză, apasă încet clanţa, ciocanele îi zdrobesc craniul, ochii i se dilată, îi ies din orbite, apasă clanţa, ÎNTUNERIC, LINIŞTE, SÎNGE, uşa care se deschide. Ultima imagine este a ei, stînd în picioare, dincolo de uşa care se deschide încet, stînd în picioare şi privindu-l. Atît. ............................................................................................................................................................ Ziarele nu au scris prea mult despre asta. Era, în mod evident, o crimă care putea zgudui liniştea micului oraş de provincie, dar, din nenorocire, se iviră în zilele următoare lucruri cu mult mai importante pentru comunitate decît această dramă. Doar unul dintre ziarele locale a continuat să prezinte informaţii despre crimă, pe parcursul a două săptămîni întregi, dar, în final, demersul lor se curmă brusc, odată cu declanşarea campaniei electrorale pentru alegerile locale. De asemenea, cîteva ziare şi posturi TV naţionale au preluat ştirea, prezentînd-o pe larg, pentru a o abandona apoi, în zilele următoare, în noianul de fapte diverse şi, evident, şocante. De fapt, cu toată grozăvia extremă a crimei, pe de altă parte ştirea nu era foarte ofertantă, căci criminalul, arestat la scurt timp de la comiterea faptei, era un biet om al străzii, un cerşetor. Evident, dacă în locului lui, criminal ar fi fost, să zicem, un avocat, un medic, în fine, o persoană care să însemne ceva pentru societate... Aşa, singura concluzie era, de fiecare dată, că, odată cu acţiunea de stîrpire a cîinilor vagabonzi, mai trebuie declanşată încă una şi anume de eliminare a acestei aşa numite populaţii gri a oraşelor. În continuare, nici ancheta şi nici procesul propriu-zis nu aduseră nimic nou. Criminalul îşi recunoştea fapta aşa că totul era foarte clar. Nu mai era nevoie de alte probe care să dovedească evidenţa. În acest context, vorbele criminalului cu privire la casa roşie în care acesta declara că o ucisese pe femeie, fură considerate vorbele unuia cu minţile pierdute şi nimeni, nici chiar procurorul, nu se gîndi să facă o expertiză din care s-ar fi constatat, cu destulă uşurinţă că acesta suferea de o anumită anomalie a nervului optic şi anume era daltonist. Nicăieri nu au fost reţinute aceste aspecte, aşa cum nu a fost considerată importantă culoarea verde a casei victimei şi nici faptul că, două numere mai sus, pe aceeaşi stradă, există o casă identică, de culoare roşie, în care locuieşte un respectat medic din urbea noastră, împreună cu consoarta sa. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Domnule Rechesan, vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o să parcurgeţi cearşaful de mai sus şi cred că şi dvs ar trebui să-mi mulţumiţi, pentru că nici eu nu am publicat tot textul, ci am extras doar trei sau patru fragmente.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-02-24 22:52:24               greu de citit cearceaful acesta romanesc. l-as posta in 2-3 felii, desi tot indigest mi s-ar parea. iar constructiv e cam dezlinat, multe pasaje nesemnificative pt trama si mesaj.de aceea ma rezum la maruntisuri cum ar fi> -voce de bufnita scopita, o gaselnita fara suport zoologic, unde ai vazut sau auzit pasari scopite, claponi da, dar in padurea literara... -daltonism provocat de anomalia nervului optic? ba, e deficit de retina, bastonase, conuri cu neuroni receptori pt spectru.oricum daltonismul clasic de care suferea fizicianul J.Dalton e rar, mai degraba se vorbeste in termeni medicali de acromatism retinar. orintre altele nu mi-au placut unele inflexiuni patetic-melodramatice ale personajului mai ales alea existentiale si nici tonul cliseic neutru . ~@Ziarele nu au scris prea mult despre asta. Era, în mod evident, o crimă care putea zgudui liniştea micului oraş de provincie, dar, din nenorocire, se iviră în zilele următoare lucruri cu mult mai importante pentru comunitate decît această dramă@nici un jurnalist mediocru nu mai adopta tonul asta, parerea mea. off>commul meu va sta multa vreme spre aprobare. 24.02.2013 19:47   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-02-24 19:57:12	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE