FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Și îngerii mor (4)
Text postat de Vasile Hurmuzache
,Prima amintire cu Andrada vine din inima unui viscol al anului de grație una mie nouă sute șaptezeci și. Ningea bezmetic, cum nu mai văzusem niciodată, de parcă bunul dumnezeu se hotărâse să acopere păcatele omenirii sub un potop alb. Alergam de câteva ore pe străzile orașului, fără o țintă anume, izbindu-mă adeseori de trecători, fără a lua în seamă invectivele pe care mi le adresau cu generozitate. Rețineam vag că încercaseră să mă oprească niște prieteni, pe care i-am dat dracului, lăsându-i cu gurile căscate.
Traversam bulevardele pe unde se nimerea, doar-doar se va întâmpla inevitabilul…. Dar mă alesesem doar cu scârțâitul strident al frânelor și injurăturile șoferilor. Unul mai arțăgos, care, pentru a mă evita, fusese nevoit să-și urce rabla pe trotuar, coborâse din mașină și se repezise la mine cu levierul. Nu știu ce l-a oprit să-și aducă la îndeplinire intenția, faptul că nu am schițat nici cea mai mică intenție de fugă sau apărare ori figura mea de om de zăpadă somnambul ori nebun.Cert este că m-a lăsat în pace, bombănind ceva în legătură cu marea înghesuială din grădina lui dumnezeu…
La o intersecție m-a acaparat în întregime o poftă nebună să mă iau la harță cu un curcan de la circulație. Pot spune că uram încă din fașă tagma asta de tâlhari în uniformele albastre ale unui stat falimentar condus de o clică de mafioți..Iar acum aveam toate motivele de a nu mă mai teme de consecințele gestului meu…voiam să dispar; și mi se rupea în paișpe dacă ar fi fost pentru totdeauna.
Am traversat de câteva ori, sub privirile lui, pe roșu.Ioc. Se făcea că nu vede. L-am făcut curcan chior, analfabet, idiot. Ioc. Se făcea că nu aude. În disperare de cauză, mi-am pregătit o stivă de bulgări de zăpadă și i-am luat la țintă cascheta. Spre totala mea nedumerire, bătrânul milițian nu s-a supărat nici acum, dimpotrivă, și-a pregătit și el o mulțime de bulgări – râzând cu gura până la urechi – dovedindu-se apoi un trăgător mult mai bun decât mine, obligându-mă să mă retrag pe una din băncile micului parc din apropiere.
Eram epuizat. Dar nu și liniștit. Și viscolul vânzolea zăpada ca un nebun furios…și începuseră să-mi clănțăne dinții în gură…și doar ochii mai puteau arăta că sub crusta de gheață și zăpadă
care mă acoperise, sufletul unui adolescent se pregătea să urce pe Golgota… Apoi s-a lăsat deodată întunericul. O mână nevăzută îmi turna fără încetare pe pleoape câte o picătură de plumb topit. Și începuse să-mi fie cald, o moleșeală plăcută se insinua în întregul ființei mele, simțeam – fără puterea de a judeca – intram în imponderabilitate… așteptam clipa primului și ultimului zbor.

*

Când am revenit la realitate, eram pus, ca un sac de cartofi, în spinarea bătrânului milițian, învelit în mantaua lui. Mai avea câțiva pași de făcut până la ieșirea din parc. Mergea cu pași șovăitori, luptând din greu să-și mențină echilibrul, atât de precar datorită gheții și a poverii pe care o purta în spate. Gâfâia și icnea scurt la fiecare pas. Din când în când, bisericea nu știu care hoți, vinovați de lipsa iluminatului public.
Primul gând clar care mi-a venit în minte a fost acela că eram dus la circa de militie cea mai apropiată.Și nu mai voiam nici în ruptul capului să mai ajung acolo, îmi venise ideia unei dispariții mult mai elegante, citită în nu mai știam care carte. Mă gândeam că a scăpa din ineditul prizonierat nu era decât o chestiune de câteva clipe: o rostogolire rapidă urmată de fugă și, pas să mă mai prindă Moș Gerilă cu tinichele pe epoleți.
Dar nu ajunge numai intenția. Încercând să-mi mobilizez mușchii, am constatat cu stupefacție că nu mă mai ascultau. Ochii mi se închiseseră din nou, zadarnic încercam măcar să întredeschid pleoapele, parcă le pecetluise cineva cu lacăte imense și aruncase cheile. Panică. Am încercat să strig, Zadarnic. Limba încremenise într-un cazan cu clei. Doar creierul se încăpățâna să încerce să-mi demonstreze că încă exist. Și pe când se străduia el mai aman, m-a luat deodată o avalanșă neagră…
Am ieșit din starea de leșin abia la secția de Urgențe a spitalului județean. Îmi pătrundea în urechi, estompată de o ceață extrem de deasă, vocea unei femei..Datorită timbrului neplăcut, metalic, de robot insensibil la suferința umană, mi-o închipuiam bătrână , singură și urâtă..Atât de urâtă că am refuzat să deschid ochii. Cel mai nesuferit personaj din poveștile copilăriei nu-mi fusese Zmeul ci Muma-Pădurii…
Cu, sau fără voia mea, robotul umanoid avea diplomă de medic, în virtutea căreia își arogase dreptul de a intra cu șperaclul, tropăind de orgoliu și indiferență, bâjbâind cu evidentă plictiseală printre tainele trupului omenesc, incapabilă să înțeleagă că rostind un singur cuvânt cald la porțile acestei case a zbuciumului și durerii s-ar deschide ferestrele răului, lăsând să intre liniștea, ca o pasăre de lumină…
La fiecare atingere cu stetoscopul tremuram de repulsie, îl simțeam o terminație a unui robot
care făcea de-a lungul trupului meu spionaj numai de dragul spionajului, nepăsându-i nici cât negru sub unghie de ceea ce va urma.Și i-am înjurat de mamă, în gând, pe toți urmașii lui Hipocrat.
Am întredeschis, pe furiș, pleoapele. O asistentă tânără și drăguță se pregătea să-mi facă o injecție cu nu știu ce. S-a apropiat de canapeaua pe care eram întins și mi s-a adresat cu o voce caldă, catifelată:
- Dacă mă auzi, te rog să faci un efort, să-ți dezbraci pantalonul. Mă auzi?
Auzeam și n-auzeam. Nu voiam să știe că eram perfect conștient de tot ceea ce se întampla.. Și voiam să o am cât mai mult timp în apropiere.
- Doamnă doctor, cum fac să-i dau jos pantalonul?
- Asta-i bună, draguță, dacă era unul din amorezii tăi mai timizi, cum procedai? Descheie-i, dragă, nasturii…
Asistenta se aplecase peste mine și cu evidentă sfială se apucase să-mi descheie nasturii de la pantalon. Nu avea pic de îndemânare, mâinile ei zăboveau prelung asupra fiecărui nasture. Nici dacă ar fi fost închizători sofisticate și nu ar fi cunoscut cifrul nu ar fi trebuit să dureze atât.Am privit hoțește și am rămas surprins: descheia și încheia la loc fiecare nasture de câteva ori la rând. Am roșit brusc, jenat și încântat în același timp. ( Doctorița ieșise între timp din cabinet, vocea ei metalică răzbătea din cabinetul vecin…).
Cu toata timiditatea mea, am deschis ochii larg, privindu-o întrebător. Când a observat privirea mea interogatoare, a fost rândul ei să roșească. Rămăsese încrememenită cu mâinile pe ultimul nasture, într-o apăsare care mă durea și mă răscolea, în același timp. Și m-am trezit vorbind fără voie:
- Domnișoară, cred că mă simt mai bine acum, puteți renunța la a-mi mai face injecția.
Și am încercat să mă ridic. Dar mâinile ei continuau să mă apese în jos, în timp ce privirile ei – care parcă se întorceau dintr-o tainică și lungă călătorie – mă fixau atât de ciudat și poruncitor încât am simțit nevoia să-mi plec privirea și să renunț la orice împotrivire. Iar atunci când a binevoit să-mi vorbească din nou m-a năucit de-a binelea: fiecare cuvânt îmbrăca hainele unui cântec, pe buzele ei cuibărise o ciocârlie care înflorea aerul din încăpere cu trilurile unui instrument furat din soare…
Eram atât de fascinat de armonia glasului ei încât pierdusem sensul cuvintelor. În schimb, se
întâmpla ceva de necrezut: le vedeam! Erau un fel de colibri minusculi, cu trup de argint și aripi de cristal ce vibrau abia perceptibil pe adierea razelor de lumină. Undeva, departe, strălucea cea mai înmiresmată floare a adevărului, iar cuvintele părăsesc fremătând cuibul surâsului, avântându-se într-un dans bezmetic către ea deși știau că nu se vor mai întoarce niciodată din prăpastia fără de sfârșit a tăcerii.Și, Doamne, abia acum vedeam cât era de frumoasă! Nu-mi venea să-mi cred ochilor, nu puteam crede că pe pământ poate exista aevea desăvârșirea…Iar dacă, totuși, ceea ce vedeam era adevărat, tot ceea ce mi se întămpla devenea și mai de neînțeles. Nu aveam o părere prea grozavă despre aspectul meu fizic, nu avusese cum și când să-mi testeze indicele de inteligență, nu știa absolut nimic despre mine, ca să pot bănui că aprecia fondul meu sufletesc, astfel că afecțiunea ei evidentă rămâne un mister inexplicabil. Episodul cu nasturii nu-mi mai părea vulgar, începeam să întrevăd un adevăr care-mi umplea sufletul de bucurie.
Uitasem unde mă aflam și de ce mă aflam acolo, ancora realității se desprindea cu greu de la țărmul acestui vis trăit cu ochii larg deschiși. Și nu cred că ar exista în această lume măcar un singur bărbat care să nu se fi pierdut în fața acestei capodopere a feminității.
Mi-am revenit din beția cu frumusețe abia atunci când mi-a cerut cu insistență să mă întorc cu fața în jos. și tot abia atunci am realizat că îmi trăsese în jos pantalonul fără să fi simțit nimic,
deși pretinsesem în sinea mea că nu pierdusem legătura cu realitatea. M-am întors repede, jenat, și mi-am lăsat în jos, cu mâna dreaptă, chilotul, cam un lat de palmă, așteptând încordat înțepătura neplăcută a acului.
Am auzit mai întâi un mormăit de dezaprobare, după care am simțit mâinile ei mici, catifelate și fierbinți, lunecând cu tot cu chilot de-a lungul șoldurilor, mult mai ân jos decât ar fi fost necesar. Am simțit din nou că roșesc; datorită faptului că această diversiune a ei mi-a îndepărtat gândul de la nesuferita de injecție, nici nu am simțit înțepătura acului.
- Gata, fricosule, te-a durut?
- Vai de mine, parcă mi-ai făcut-o cu pikhamerul! După cât de tare mă doare, cred că mi-ai făcut o gaură cât un puț de foraj…
Mă privea zâmbind larg. Avea buzele nefardate dar atât de roșii că ar fi făcut să se înverzească de ciudă până și macii… Iar în ochii ei mari, vii și pătrunzători, era un necontenit dans de umbre și lumini, de parcă la hotarul dintre noapte și zi al sufletului ei se zămislea cea de a treia stare a perceperii timpului.Iar când mi-a vorbit din nou, apropiindu-se provocator de aproape, cuvintele ei m-au învăluit ca o mireasmă…
- Dragul meu, dacă îți mai arde de glume, înseamnă că nu stăm atât de rău pe cât se părea. Nu vrei să-mi povestești, până se întoarce doamna doctor, ce ți s-a întâmplat?
- Nu! Aici și acum, nu!
- Nici dacă te rog? Nici dacă-ți spun că povestea asta mă interesează din motive… pur personale?
Vocea îi devenise patetică. Investise în acest,,te rog” mai multă tandrețe și duioșie decât alții în ,,te iubesc”
- Nici. Povestea mea este atât de lungă, atât de complexă, atât de… personală, încât nu cred că o voi povesti nimănui. Te rog să mă ierți.
- Atunci, spune-mi măcar cum te cheamă și unde locuiești, să pot completa fișa medicală. Vârsta și ocupația se văd pe matricola uniformei…
- Trece ce vrei, acolo, domnișoară, eu nu-ți spun nimic! Personal, nu am solicitat serviciile dumneavoastră, am fost adus aici împotriva voinței mele, și în următoarele câteva minute vă voi părăsi fără părere de rău.
Mi se întâmpla ceva de neînțeles, spuneam exact opusul lucrurilor pe care le gândeam
- Pe mine mă cheamaă Andrada…
- Pe mine… Scufița Roșie…
Privindu-mă mustrător, prefăcându-se că nu a observat mojicia mea, ea continuă cu aceeași căldură:
- Știi, eu sunt elevă în ultimul an la Liceul Sanitar, acum sunt la practică și…
Nu am lăsat-o să termine ceea ce avea de spus, nu știu ce drăcușor mă împingea să mă port cât mai urât cu putință:
- Eu credeam că ești cel puțin doctor docent… Ascultă, domnișoară, și notează-ți în pomelnic:
mă numesc Om, de profesie călător prin viață, cu domiciliul situat undeva aiurea…
Ca vârstă, hmm, se pare că ne-a adus barza în acelați an. Te mai interesează și altceva?
- O singură precizare, tovarășe călător prin viață: în ceea ce te privește, nu cumva ai confundat barza cu măgarul?
- Eeei, n-aș putea jura cu mâna pe clanță că nu, în schimb pot jura că barza care te-a adus pe tine te-a scăpat din cioc de trei ori înainte de a te preda la destinație și te-a prins înainte de a te buși cu capul de pământ numai o singura dată…și să nu uităm ce-ai pățit atunci când te-a trântit în horn, plus sperietura…
Dialogul degenerase în mitocanie și eu eram unicul vinovat. Mă purtasem mai mult decât prostește. Privindu-i chipul mirat și posomorât îmi venea să intru în pământ de rușine. Între noi se așternuse o tăcere atât de apăsătoare încât se auzeau pașii unicei muște care defila pe pereții cabinetului. Îmi venea să plâng de necaz, eram dispus să fac orice numai să o văd din nou surâzând. Și cum altceva nu mi-a trecut atunci prin minte, am scos din buzunarul hainei mica mea mascotă, un hornar din cauciuc turnat, mi-am compus cea mai spașită mină cu putință și am întins mâna către ea, rugându-o cu ochii să primească darul.
A izbucnit într-o nestăvilită cascadă de râs:
- Domnule Om, ești un prostuț…supărăcios și…simpatic. Primesc darul tău dacă-mi promiți că vei rămâne cuminte internat în acest spital. Știi, nu-ți cer această promisiune în virtutea eticii viitoarei mele profesii… nu știu cum să-ți spun… am mai putea sta de vorbă…
- Cât de sinceră ești, Andrada?
- Sunt tot atât de sinceră pe cât ești tu de bolnav!
- Dar eu mă simt bine…
- Și eu, sinceră…
O mințeam că mă simțeam bine, abia mă mai țineam pe picioare.Mă luau succesiv cu asalt valuri de frig și căldură, respiram din ce în ce mai greu, în plămânii mei parcă se tolănise și adormise un motan ce torcea neregulat, visând salturi spectaculoase pe acoperișuri imaginare. Și ghearele lui dureau ca…o duminică ploioasă. Dar nu voiam să mă internez. Mai fusesem internat de două ori. Am înțeles atunci că în aceste instituții, proclamate drept redute ale apărării vieții, cel mai în largul ei se simte Moartea. Când ea își alege o victimă, nimeni și nimic nu o mai poate salva de tăișul nemilos al coasei funeste.
Când era vorba de pacienți cu dare de mână, medicii încercau să o sperie cu descântece în Kent și cafea braziliană, cu duhoare de whisky și blestem de curcani îndopați cu nuci, cu deochi de vin negru și găini tuciurii. Dacă era mituită, suplimentar, și cu teancuri dolofane de bancnote, se îndupleca uneori să amâne execuția.
Însă dacă era vorba de oameni fără posibilități materiale substanțiale și fără p.c.r. ( pile, cunoștințe, relații), rari erau medicii dispuși să lupte cu adevărat pentru a obstrucționa coasa hârcii. Iar bătrânii din această categorie erau supuși unui asiduu tratament cu… indiferență generală. Li se repartiza un cât mai dosnic loc de patimi, o fățișă și substanțială doză de umilință, la care se adăugau două-trei aspirine, regula generală a prescripțiilor medicale fiind
,,una acum, și una mâine dimineață, dacă te mai scoli!...”
În cele două spitale cărora le-am fost client fără de voie m-am simțit asemenea unei privighetori într-o colivie așezată într-un subsol inundat. Totul duhnea a degenerare, descompunere și nenorocire. Albul jegos al pereților și brumei de mobilier primitiv, sfidau până la vomă.Aveam senzația că atingând pereții și aceste obiecte până și razele soarelui se îmbolnăveau și puțeau a clor, excremente, morfină și cancer.
Celor cărora nu avea cine să le aducă mâncare de acasă, sala de mese și așa zisa ,, mâncare” le
ofereau condiții ideale pentru greva foamei. ,,Supa” ți-o puteai turna liniștit pe îmbrăcăminte, fără teama că s-ar putea păta..Iar pentru a depista în ea un bob de orez sau mazăre îți trebuiau mult optimism, perseverență, voință, perspicacitate, răbdare și noroc chior, iar în loc de lingură, mijloace moderne de pescuit… Iar în fața lăturilor ce se pretindeau a fi ,, felu’ doi”, și-ar fi făcut harachiri de indignare până și porcii!
Lenjeria de pat era mizerabilă, cenușie și zdrențuită, fiecare atingere a trupului de ea îmi stârnea repulsie ca la atingerea unei broaște râioase; și păstra cu fidelitate mirosurile tuturor trupurilor care pătimiseră și își dăduseră duhul pe ea.
Pijamalele și halatele arătau de parcă ar fi fost cerșite la colț de stradă de la niște cerșetori cărora le fusese rușine să le mai poarte.
Baie se făcea doar de două ori pe săptămână, cu plutonul, într-o încăpere în care erau întrunite în permanență toate condițiile meteorologice favorabile așternerii poleiului, ca la balamuc!
Iar mersul la W.C. constituia un veritabil antrenament pentru cozile la înlocuitorii de încălțăminte și mâncare, ne era tuturor groază de ele, fericiți cei ce dobândiseră vize de flotanți la morgă!... Într-un cuvânt, condițiile de igienă erau sublime…
Nu dădeam dreptate celor care susțineau că ,, Bărbatul între bărbați” și acoliții lui voiau să mute România în Africa. Ea fusese deja mutată, se numea Republica Sărăciei Rușinoase, supraviețuia trei anotimpuri pe continentul Foamea iar iarna migra cu ,, viitorul luminos” direct în Antarctica. În spitalele unde fusesem internat, pinguinii s-ar fi simțit cu adevărat în elemental lor; ciorile autohtone nu ar fi rezistat multă vreme… iar dacă ouăle lor nu ar fi crăpat, lucru de care mă îndoiesc, puii lor s-ar fi născut cu reumatisme cronice. Până și caloriferele scheunau de frig… iar noi, pacienții, încheiam invariabil rugăciunea de seară cu
,, Doamne, nu da și azi ger / că ne iei pe toți în cer!”…
Îmi erau și acum vii în memorie lungile nopti de insomnie când vaietele lugubre ale celor gravi bolnavi, ale celor care agonizau (nebăgați în seamă de personalul medical de gardă, care avea lucruri mult mai interesante de făcut decât acelea pentru care era în mod nejustificat remunerat), populau salonul cu stafii.
Se dovediseră fabrici, nu instituții: foloseau ca materie primă boala și suferința și produceau în primul rând umilință și disperare.
Toate acestea îmi trecuseră prin minte cu viteza fulgerului, și cu toată tentația ce mi-o inspira gândul că internându-mă aici aș avea-o din când în când alături pe Andrada, amintirile mele se opuneau categoric perspectivei spitalizării.
Tremuram vizibil, febra punea din nou stăpânire pe trupul meu secătuit de puteri, îmi mențineam echilibrul și luciditatea numai datorită unui imens efort de voință, mă încăpătânam să-i demonstrez că temerile ei erau nejustificate.
Pentru a-mi sugera că nu se lăsa înșelată de aparențe, privirile ei urmăreau în mod semnificativ, rând pe rând, picăturile de transpirație care-mi șiroiau fără contenire de pe frunte și obraji. Se vedea că făcea eforturi deosebite pentru a se abține să-mi vorbească. Intuia, probabil, că o discuție în contradictoriu m-ar fi iritat și m-ar fi îndepărtat ireconciliabil de ea.
Eram hotărât să părăsesc cât de repede spitalul dar înțelegeam că încă nu eram în stare să înfrunt viscolul de afară. De faptul că nu aveam o adresă la care aș fi putut trage, uitasem cu desăvârșire. Și refuzam cu încăpățânare, împotriva evidenței, să cred că Andrada era sinceră, prea era frumoasă pentru a se fi putut opri la mine! Și nu mă simțeam niciodată mai umilit ca atunci când cineva îmi arăta milă.
- Andrada… nu găsesc acum cuvintele care ar putea exprima frumos și adevărat bucuria de a te fi întâlnit. Fac orice altceva îmi vei cere, numai internat aici, nu rămân! Nu mai accept încă o dată rolul de cobai uman, de obiect de studiu depersonalizat pentru niște cârpaci pe care oricum nu-i interesează alinarea suferinței decât în măsura în care le poate aduce profit material și capital de prestigiu social.
- Nu păcătui, nu-i băga pe toți în aceeași oală. Este foarte adevărat că, în fiecare spital, pe lângă mâna de medici adevărați, dăruiți trup și suflet nobilei lor profesii, mișună câte o armată de impostori, câte o haită de hiene și șacali veșnic flămânzi, pentru care pacienții sunt doar o pradă și suferința lor o clauză dezavantajoasă în tranzacții supuse arbitrariului , bunului lor plac. Dar de multe ori, datorită lipsurilor acute de aparatură medicală performantă, medicamente moderne, ba chiar a banalelor piramidoane și aspirine, și cei mai buni medici devin spectatori neputincioși. Mai sunt și cazuri când pacienții sunt aduși la spitale abia atunci când nu se mai poate face nimic, ori cu boli incurabile, și nu este drept să acuzăm medicii pentru faptul că ființa și cunoașterea umană au limite pe care încă nu le-au putut depăși.
- Ai dreptate într-o oarecare măsură, am auzit și citit despre medici practicieni și cercetători plini de har dar, în practică, am întâlnit numai copii tare nereușite…
În timp ce îi vorbeam, ea tresări imperceptibil, privind speriată ușa cabinetului. Și mi se adresă panicard:
- Leșină!
- Cine?
- Mama mare… Tu trebuie să leșini! Mi-ai promis că faci orice ți-as cere, ai uitat?
- Nu înțeleg…
- Nici nu trebuie!
O priveam cu nedumerire. Pe hol se auzea acum vocea stridentă a doctoriței, care dialoga în contradictoriu cu cineva. La auzirea scârțâitului ușii, care era deschisă alene, Andrada îmi șopti din nou, poruncitor:
- Leșină! Acum, în această clipă!
Presimțeam că vrea să mă tragă pe sfoară dar mi-am zis că un leșin strategic nu-mi poate dăuna cu nimic și ,,am leșinat” atât de natural că la impactul dur cu betonul pardoselii, acoperit cu linoleum de cea mai proastă calitate, mi-am făcut în frunte un cucui de toată frumusețea. Am scrâșnit din dinți, strivind înjurătura neortodoxă ce era să-mi scape din gură la adresa Andradei și a farsei căreia îi devenisem fără premeditare protagonistul principal.
Se auziră pași precipitați. Am privit furiș cu coada ochiului, erau doctorița și bătrânul milițian.
- Ce s-a întâmplat? I-ai făcut penicilina?
Nu am mai auzit răspunsul, m-a luat deodată un imens vălătuc de ceață și m-a dus undeva unde nu mai exista nimic…

{ va urma)


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  O să citesc și următoarele fragmente și, dacă acțiunea chiar este spectaculoasă, de ce nu rescrieți totul?
Pe de altă parte, mă bucur că nu v-a supărat comentariul meu (cam prea dur).
 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-18 00:28:11
         
 
  D-le Tudose, vă mulțumesc că ați avut răbdarea de a citi până la capăt…
Am menționat de la bun început că acest roman este scris cu douăzeci
și ceva de ani în urmă; când se folosea, în toate mediile, la greu, ,,limba de lemn”.
Și am promis că voi reda cât mai fidel cu putință ceva trăit atunci.
Pe de altă parte: am citit și am recitit cele două fragmente din ,,Despre eroi și martori”.
Nu știu de ce nu i-a plăcut d-lui peia primul fragment, probabil voia să afle după primele fraze, deznodământul. Mie mi-au plăcut amândouă, aștept continuarea.
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-17 13:18:02
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Am citit cu mult interes aceste fragmente de roman și, dacă-mi permiteți, aș avea cîteva observații.
1.Inteleg, din comentariile dvs anterioare, că subiectul romanului va reuși să spele toate celelalte puncte slabe ale textului. Eu v-aș recomanda să nu mizați pe acest lucru. Subiectul, oricît de bun ar fi, nu poate salva un text prost scris.
2.Textul de față, dintre toate fragmentele din romanul dvs, e singurul care are legătură cu proza. Din păcate textul suferă foarte tare la nivel de scriitură. Este vorba aici de o exprimare plină de clișee și de locuri comune. Pentru exemplificare voi da un fragment din final, dar sunt extrem de multe exemple în text: "fiecare spital, pe lângă mâna de medici adevărați, dăruiți trup și suflet nobilei lor profesii...".
3.Din păcate, textul este scris ca și cînd literatura noastră ar fi rămas înțepenită undeva în Medelenii lui Teodoreanu (la care se mai adaugă și deficiența de la pct 3).
 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-15 20:19:34
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE