PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Nu garantez cã cele trei pãreri de mai jos trebuie luate drept reþete ale fericirii – poate cã fericirea autenticã s-ar ruºina chiar ºi la gîndul cã îndrãznim sã-i prescriem reþete. Sînt convins însã cã existã ºi o eticã a celor ce cautã fericirea. A celor însufleþiþi de ideea cã numai cei ce ºi-au desãvîrºit gustul vieþii sînt destul de îndrãzneþi sã punã cu fermitate ºi cu înverºunatã neresemnare miza pe fericire. Pentru ei, ele vor rãmîne – bãnuiesc – repere ºi îndemnuri certe pe calea deja aleasã. Ingrediente fãrã de care fericirea riscã sã se macdonaldizeze in viitura hedonismului consumist. Iatã-le: “Fericirea e ºi ea o îndelungatã rãbdare.” “A fi bogat înseamnã a avea timp pentru fericire atunci cînd eºti vrednic de ea.” “Pentru un om nobil, a fi fericit însemnã a relua destinul tuturor nu cu voinþa renunþãrii, ci cu voinþa fericirii.” Nici pãrerile lui Camus, amintite mai sus, nici fericirea nu par a mai fi însã la modã. Orizontul ofertelor – pentru cine preferã doar pomana lucrurilor ready-made – este deja ocupat de þinte vizibile, clar marcate, intens susþinute publicitar, mai dezirabile pentru omul angrenat în competiþia de zi cu zi.. Se poartã feluritele surogate ale fericirii trîmbiþate cu nonºalanþa experþilor: prosperitatea, succesul, statutul, confortul, securitatea ºi cîte altele asemenea, cele mai multe – s-o spunem fãrã jenã – de-a dreptul mofturi. Fericirea adevãratã, cu toatã raritatea ei, nu prea mai are cotã pe piaþã. ªi atunci, cui sã prescrii fericirea? ªi la ce bun? Are vreun rost ca într-o lume plinã ochi de înlocuitori prestigioºi, gãlãgios promovaþi ºi revendicaþi, sã militezi pentru fericire ca un premiu de consolare? Mai crede cineva cã fericirea e mai mult decît lotul sãracului? Te poþi oare îmburghezi în fericire ca sã te mai invidieze vreun gurã-cascã rãmas ºi el de cãruþã? Dacã însã te hotãrãºti totuºi sã promovezi fericirea ca împlinire, ca sãrbãtoare a vieþii – care într-un fel generos ºi aproape miraculos se poate dispensa de o grãmadã dintre facilitãþile vieþii curente – te loveºti de alte dificultãþi. Mai este oare ea la îndemîna tuturor, aºa cum pios am vrea sã credem? Sau pînã ºi aici, unde democraþia mai spera un loc sigur al aristocraþiei pentru toþi, se instituie încã un spaþiu privilegiat al unei elite existenþiale a sensibilitãþii? Nu au oare toþi un drept imprescriptibil la fericire? Nu cumva atentezi nepermis la speranþele celor ce – nu se ºtie în baza cãrui temei – aºteaptã încã pomana fericirii promise, tocmite, cred ei, pe merit? Drept rãsplatã pentru strãduinþele si corectitudnea lor cuviincioasã sau mãcar pentru viaþa lor nemeritatã, cumplitã sau doar îngrozitor de fadã? Acelaºi autor amintit mai înainte avertizeazã pe amatorii neavizaþi: “Fericirea e întotdeauna nemeritatã, poate de aceea o ratãm atît de uºor.” Existã ceva paradoxal, misterios ºi scandalos în fericire. Ea este dãruitã imparþial tuturor – chiar celor pe care moralmente nu îi mai socotim oameni – ºi totuºi cei mai mulþi nu reuºesc sã se bucure pe deplin, cu tot sufletul de ea, o amînã, o refuzã, li se pare dificilã, înºelãtoare sau derizorie. Le scapã – nu prea ºtiu ce-ar putea face cu ea pe moment cînd sînt atîtea lucruri urgente, presante, importante care îi fascinezã ºi îi acapareazã. Iar ea îi poate doar abate, rãtãci, întîrzia de la programul pe care ºi l-au sau le-a fost impus în viaþã. Cãci fericirea ne cere poate cea mai onestã ºi mai umanã atitudine: s-o primim cu candoare ºi sã-i fim recunoscãtori. Ea este norocul nostru – ºi asta chiar ºi atunci cînd ne-am cam lãsat pe tînjalã cu datoriile imperioase ale vieþii. Trebuie doar s-o bãgãm în seamã, sã nu-i dãm cu piciorul, s-o primim în gloria ei umilã, s-o gustãm, s-o savurãm, s-o celebrãm. Sã consimþim cã – prin graþia neaºteptatã a întîmplãrii – ni se dãruieºte mai mult decît meritãm ºi decît am fi putut spera, cu mult peste puterile noastre dacã ar fi fost s-o construim doar cu eforturile, inteligenþa ºi abilitãþile de care dispunem. Gustul fericirii este în cele din urmã tocmai aceastã imensã gratitudine pentru un dar peste puterile, peste meritele, peste drepturile noastre. Gust al darului ce ne încîntã, ne împlineºte si totodatã ne obligã. Fiindcã recunoºtinþa este indispensabila sare-n bucate fãrã de care pînã ºi fericirea îºi poate pierde savoarea ºi e înghiþitã doar cu noduri. Cine mai catadicseºte însã astãzi sã primeascã ceva plin de recunoºtinþã? Nu-i oare mai bine ºi mai cinstit sã plãteºti totul cu bani peºin? Cash. Sã te ºtii fãrã obligaþii? De ce sã aºtepþi sã primeºti, nu-i mai lesne sã cumperi? Pentru cã, unele lucruri – în speþã bucuriile ºi fericirea – se petrec în alt registru al vieþii ºi singurul mod de a le trãi, de a le gusta, de a beneficia de efectele lor formatoare este acela de a ºti, de a fi pregãtit sã le faci faþã. Oricît te-ai strãdui sã le obþii, ele întîrzie ºi se ivesc doar printr-un concurs de împrejurãri prielnice – pe neaºteptate. ÃŽntr-un anume fel, ele se sfiesc de cei ce nu ºtiu sã ajuneze în aºteptarea lor, de cei ce se ghiftuiesc cu surogate îndoielnice, de cei ce nu se pregãtesc – neavînd curajul – sã le întîmpine ca pe împlinirile lor indestructibile prin care fac dovada sacrã de a fi oameni. Fericirea are delicateþea de a nu se mai arãta în viaþa celor ce nu ºtiu s-o aºtepte, s-o primeascã. Dacã a fãcut-o la început fãrã sã i se arate recunoºtinþã, o va face tot mai rar, pînã ce într-un tîrziu se va prescrie definitiv, lãsîndu-i sã-ºi savureze acreala ºi blazarea sau feluritele reuºite premiate social. Cine vrea sã fie fericit e deci rãbdãtor, nu bate intempestiv din picior. ÃŽnþelege ºi asumã faptul cã fericirea este o stare de graþie mai presus de nerãbdarea ºi nãbãdãile lui ºi îi respectã regimul ascetic. Pricepe cã nu o poate forþa, cã nu o poate obþine (cu succese, merite, bani), cã nu o poate construi. Cã poate numai sã se strãduiascã sã fie vrednic de ea, sã o primeascã recunoscãtor atunci cînd va veni. ÃŽncrezãtor însã în iminenþa ei, ºtiind cã se aflã mereu pe pragul miraculoasei întîmplãri. Bogãþia celui ce mizeazã pe fericire este timpul pe care – furîndu-l activismului tembel ºi hãrniciei maniace – i-l poate dãrui cu generozitate atunci cînd ea se iveºte. Timpul pe care e dispus sã i-l ofere din vreme pentru a-ºi cãli rãbdarea pe mãsura unei delicate ºi cuviincioase ajunãri, timpul pe care îl poate rupe oricînd celui profan pentru a-l consacra capricioasei sãrbãtori. Iatã o bogãþie care e doar putere sufleteascã, care nu poate cumpãra nimic, pentru cã e menitã dãruirii. O bogãþie interioarã a sufletului individual – deschidere, generozitate, mãrinimie, nobleþe – dãruitã ca spaþiu de joc fericirii. Aceeaºi care – în ciuda tuturor vicisitudinilor sorþii – din vremuri imemoriale a nãscocit un suflet lumii pentru a trãi perpetuînd fericirea de a fi. Este un dar privilegiu pe care trebuie sã-l cucereºti, o virtualitate a speciei care se realizeazã doar prin voinþa liberã, cãlãuzitã de o înverºunatã neresemnare, a fiecãrui individ. Cãci – spune tot Camus – “importantã e voinþa de fericire, un fel de conºtiinþã enormã ºi pururi prezentã.” Singura care ne-ar promite ca vreodatã sã ne numim – onorîndu-ne condiþia mai presus de biologie – homo felix. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE