|
|
|
|
|
|
|
|
|
Vasiok scrie un roman (2-3) |
|
|
Text
postat de
Gheorghe Rechesan |
|
|
2.
Primul care află intențiile stăpînului său de a deveni romancier fu Vasiok, ceea ce nu e deloc surprinzător, fiindcă mîrtanul voinic, specia găgăuză autohtonă de hățiș, cu blana fumurie și coadă înfoiată ca stindardul de pe herbul khaganului comrătean, îl urma pretutindeni, oriunde pășea, de cînd avea trei săptămîni și scăpase de înecul tradițional.
Dis-de-dimineață, după ce aruncă cîteva boabe hoarelor din bătătură și-și schimbă cămeșoiul peticit, cu care se preumbla de obicei prin casă, cu o rubașcă din atlas siniliu made-in-taiwan, Bezmetiuc o luă agale spre ulița mare, acolo unde, plasată la egală distanță de geamie și biserica creștinească de rit vechi, se înălța dugheana lui Fitelștein, singurul stabiliment comercial izraelit dintre hotarele Cârlănarilor. V-ați întrebat vreodată, ce s-ar fi ales de localitățile răspîndite în pusta Buceagului fără acești vajnici coloniști, care au explorat aceste tărîmuri încă de pe vremea cînd muștele setoase de sînge roiau în jurul tuiului lui Ogodai și a lui Mamak-han, fără acești întreprinzători care au edificat pînă-n fruntariile Asiei, de la Lvov pînă la Izmail, solidele avanposturi de civilizație și progres? Praful și pulberea, ruină și sărăcie lucie, decădere morală și spirituală, dar mai ales o abstinență îndelungată de la fumat și băut ...
”Bunî vremia, gaspadin Vasili, bunî că ti-aduse la mini-n prăvălie!” salută vesel jidovul, cînd Bezmetiuc păși înăuntru, printr-un coridor strîmt, mărginit de rafturi înalte de cherestea, ticsite cu marfă.
Da’ ce n-avea jupîn Fitelștein de vînzare acolo: de la mahorcă și baloți de pînză nealbită pînă la butoaie cu vodcă și petrol lampant, de la ace de cusut și galoși de damă pînă la batog afumat și cărți de joc, nimic de pe lumea asta ce și-ar putea dori un suflet muritor nu lipsea. Dacă ar fi intrat acolo însuși cruntul Dudaev, ori spaima creștinătății, Osama ben-Laden, fie-le numele de rușine, să tîrguie trotil ori cartușe și n-ar fi plecat nemulțumiți.
” Salut, Nahume, nu-i prea bună!”răspunse posac, Vasea, proptindu-se înaintea tejghelei.
” Da’ di șe iești mohorît, gaspadin...nu să făcură barabulili? Să făcură...nu crescu păpșoiu’ mare cît statu di om? Crescu...”
” Lasă aistea, jidoave, și bagă di samă, că-mi trăbuie digrabă niște unelte di scris, dintre cele mai bune! Ai tu așa ceva pîn dugheana asta dă doi bani?”
” Oiii-oi-oi, da’ ce ț-am făcut io, gaspadin Vasili, să mă năpăstuiești în așa hal? Nu-mi dau io și cămeșa di pi mine să mulțumesc orice mușteriu, pă sufletul mamii mele că-i moartă în Palestina di zăși ani, dacă te mint....”
” Hai, dă-mi iute papir, condeie, tintă șî tăt ce trebi di scris...dar nu cumva să scoți o vorbă despre tîrguiala aiasta că nu-ți mai calc pragu-n veci!”
”Miau, miorlauuu” întări și Vasiok strecurîndu-se printre picioarele lor și lovind cu coada înfoiată într-un butoi cu sardele.
Fitelștein se aplecă și scoase de sub tejghea un vraf de caiete colbăite, cu titlul ”să scriem frumos” procurate prin troc de la o misiune culturală românească venită peste Prut. Trînti lîngă ele o călimară cu cerneală ”pelikan” și o mînă de penițe ruginite, de pe vremea cînd Makarenco stabilea jaloanele educației în toate republicile sovietice.
” Iaca, caieti cu foi dă hîrtie albă, prima-ntîi, numa bune pentru scris!”
” Da’s trainice barem? ”
Nahum se prinse cu palmele de țeasta lui cheală, răvășind smocurile sărace de păr roșcat.
”Pe sufletul lui Mordechai, Șloim Lev Barumy și Șpinoța că dacă Moisă însuși n-ar fi avut la îndemînă chiatră trainică pi caiete dintr-astea izvodia ăle zăși porunci…iote, aici, au marjini lati de poci scrie șî latinește șî de-a-ndoaselea în hebreiești, iară foaia îi cu linie să țîi rîndu drept, nu să iscălești ca udu boului!”
” Cît ceri pi iele?”, întrebă mușteriul trecîndu-și palma peste caiete.
” Pă sufletul copiilor mei, că de ți-aș cere mai puțin de zăși, falimentul m-ar paște, jur pe ce-am mai sfînt!”
” Șapti, făcu Bezmetiuc, cu un gest categoric, ca-n tripourile unde-și risipesc averea magnații Rossiei, mai mult nici dacă mi-aș da cămeșa de pi mini n-am !”
”Opt, să fie di la mini, că ești primul client pe ziua di az!”!”
”Norocul meu că se strădui porumbaca să facă taman opt” mormăi eroul nostru scoțînd din pozonare o legăturică și așezînd cu grijă pe tejghea.
” Nu-s clocite, că rîndu trecut cînd vrut-a Ruchela să facă papară se auzeau piuituri dîn tigaie?!” întrebă evreul, luînd un ou în palmă și sucindu-l pe toate părțile.
“Le-am luat din cuibar azi-dimineaţă, proaspete ca spuma laptelui, poţi să le bei crude!”
“ Miau-miauuu”, făcu Vasiok lingîndu-şi pofticios musteţile.
Odată tîrguiala încheiată, Bezmetiuc înşfăcă marfa, o dosi sub rubaşcă şi însoţit de motan o luă repejor spre casă, aruncînd priviri furişate în jur. N-avu noroc, fiindcă îşi intersectă paşii cu diaconul Dorinel Vădraru, seminarist la seral, misionar al episcopiei Bălţilor pe meleagurile poloveţien-oguze, care-l interpelă autoritar.
“ Vasile, Vasile, n-ai mai dat pe la vecernie de-o lună, nici cultul nu l-ai plătit anu’ ăsta, că cică n-ai parale, da’ să tîrgui la jidan ai…de spovedit, cînd te spovedişi ultima oară?”
“ Săru’ mîna părinte, da’ n-am vreme, fusei prins cu trebile casei…şi-apoi cum să mă spovedesc mătăluţă că dumneata eşti holtei şi nehirotonisit ?!”
“ Am dispensă, se apără Vădraru, pot sluji şi obloji sufletele credincioşilor şî prin corespondenţă, pînă-mi aflu perechea…da’ ce ascunzi sub rubaşcă?”
“ Moaştele sfîntului Pafnutie, alungătorul de pureci”! se obrăznici Vasea.
“ Ptiuuu, neisprăvitule, pica-ţ-ar păru’ din nas, doamne iartă-mă, păi nu te bate pe tine dumnezo că-ţi baţi joc de cele sfinte? Las’ că vii tu în parohia mea să te dezleg de draci, ai videa tu atuncea, măh, păgînule şî blăstămatule cum stau lucrurile duhovniceşti !”
Vădraru se aplecă să culeagă de jos un pietroi ori un bulgăre de țărînă, dar negăsind se mulțumi să zvîrle în direcția lui o flegmă cît pumnul, gălbuie și lipicioasă.
3.
Bezmetiuc o luă la picior fără să se întindă la vorbă cu seminaristul, greu scăpai din gura lui nebeştelit şi neocărît, iar cînd ajunse acasă se încuie în odaie, închise obloanele şi se puse la masă, cu marfa spirituală dinainte. Deschise cu evlavie un caiet, luă o peniţă, o înfipse în toc, o înmuie cu grijă în cerneală, netezi prima foaie cu palma şi scrise încet, cu litere rotunjite, mari şi citeţe:
R- O- M- A- N.
Răsuflă adînc după ce isprăvi, privi buchiile cu ochiul drept, apoi cu stîngul, ca Măriuca cînd țintește o rîmă-n țărînă, mai adăugă o codiță ”N”-ului, privi din nou și-apoi așeză condeiul jos.
” Nu-i ușor, gîndi el, că dacă ar fi, ar scrie tăți netoții, romane! Bunăoară, marelui Gogol i-au trebuit douăzăci di ani să isprăvească cătunul de lîngă Dikanka și barem scria în fiecare sară…ba chiar a murit și tăt n-a gătat acoperișurile la izbe…”
Luă din nou tocul între dește și scrise, ținîndu-și răsuflarea, cele ce urmează:
” Anul ăsta, de sfîntul Ilie s-au împlinit ”
Slobozi iarăși aerul pe nări și-și șterse cu mîneca fruntea asudată:
” Barem de-aș avea niște cvas să-mi răcoresc mintea, ar merge mai lesnea cu scrisu!”
Vasiok sări pe masă, miorlăind și îi urmări cu luare aminte mișcările tocului pe hîrtie. Pupilele lui de jad luciră curioase și-și privi stăpînul enigmatic, în poziția unei statuete ce înfățișează zeități egiptene sub formă de felină.
”Ehhh, ce știi tu, mîrtane, ce-i aceia bel-eletristică, tu atîta știi, să urmărești hîrții prin poduri, să coțăiești mîțele de prin vecini și să dormi tătă ziulica…arta cere sacrificii, a zis nemuritorul Șolohov ori poate era academicianul Besmuțov la discursul de investire…mai știu eu cine și cînd, dar îi istina!”
Își privi din nou, tare mulțumit, truda, apoi se sculă de la masă căscînd lung și cu poftă.
”Începutu-i mai greu, dar odată ce ai întrat în temă, cum se zice, merg lucrurile ca unse…amu, am să mă hodinesc nițel și pînă dimineața dau gata barem zece foi…oare cîte foi trebuiește să aibe un roman dintr-ăla mare și vîrtos?”
Cum mîrtanul nu-i răspunse, se trînti pe divan și adormi în cîteva clipe.
Dormi adînc și visă lung, ca într-o producție Mosfilm, în nesfîrșite cadre alb-negru în care eroul și eroina aleargă tot filmul unul spre celălalt pentru a se întîlni fericiți în final.
Îl visă pe Moșu, nu mai avuse demultișor vedenii dintr-astea, de cînd picase acum un an-doi, de pe scară în timp ce încerca să dreagă oo tablă desprinsă de viforul iernii din acoperiș. Moșu, o namilă cît șira de fîn, cu obrazul ca scoarța, cu picioarele ca cioturile din făget, c-o barbă albă pînă la brîu, bătrîn firește, de nu-i puteai ghici anii, se ivi dinaintea lui și mormăi:
” Ce mai faci, tu, Vasea, fost-ai cuminte?”
” Cuminte, Moșule, îngînă el în vis, n-am făcut blăstămății niciuna, m-am îmbătat o singură oară anu ăsta, de Rusalii, n-am mințit, n-am furat…”
” Așaaa, dar ce faci acuma, nepoate?”
” Nu fac nimic, pe-acilea pîn bătătură, cu trebile casei…” bîigui Bezmetiuc scăldat în sudori reci.
” Nu mă minți, că-ți tai limba…”
” Nu te mint, să mi se usuce dreapta dacă te mint!”
Moșu făcu un semn și din neguri se iviră lîngă el două dihanii urîcioase, cu capete de cîine, trupuri solzoase și labe cu gheare lungi de leu. Îl sprijiniră de subsuori, apoi îi ridicară, cu niște cîrje pleoapele grele și genele stufoase și groase ca nuiele de răchită care ajungeau pînă-n pămînt, iară acesta tună:
” Uită-te, nepoate în ochii mei și spune-mi ce vezi?”
Tremurînd din toate încheieturile, el privi cu teamă înspre ochii cuprinși de albeață, mari cît oul de gîscă și șopti:
” Văd o carte mare și groasă, cu buchii frumos înșirate…iară pe cotor îi scris cu litere de aur numele meu…mai văd o masă întinsă cu zacuști și licori alese iară-n capu mesei, tăt ieu în straie de sărbătoare închin un pocal mare cu vodcă…lumea de față strigă, vivat, guleai, să ne trăiască, să ne trăiască-n veci romancieru…”
Moșu strigă cu voce de buhai
” Ai grijă, nepoate, ai grijă cu ce-ți dorești, iar altădată cînd vii să mă vezi să-mi aduci niște mahorcă păntru pipă, ai înțeles?”
După care pieri odată cu lighioanele care-l sprijineau. Bezmetiuc pică deîndată într-un somn adînc din care se trezi de-abia spre dimineață, cînd talăngile cirezii de vite ale gospodarilor cârlîneni se auziră peste gard. Se urni din așternut buimac, apoi după ce-și clătină obrazul cu niște apă neîncepută și aducîndu-și aminte de ce făcuse seara trecută se așeză dinaintea caietului deschis. Nu mare îi fu mirarea cînd citi, încet, învîrtindu-și muțește limba în gură, cele care urmează:
” …zece ani de cînd am venit pe lume, într-o zi de vineri, tocmai de hramul sfîntului Vasilie cel Mare, cel de bulgăroi, căsăpitorul. Poate din pricina asta, n-am avut niciodată încredere în bulgăroaice, oricît de mieroase le-ar fi purtările, ori de minunată, înfățișarea. E drept, am cunoscut acum doi ani una de neam, albă și dolofană, avea boticul trandafiriu, spinarea unduioasă, blănița, în nuanța chinovarului, ca de mohair, cînd pășea ziceai că plutește, dar am repudiat-o, fiindcă-mi fura mereu din mîncare. Întorcîndu-mă la evenimentul nașterii mele, îmi amintesc cu greu două lucruri. Întîi că era o zi geroasă, năprasnic de friguroasă, de înghețase apa în puț, laolaltă cu eleșteele, gîrlele și viroagele toate din împrejurimi. Am avut zece frați, pe care mama îi aduse pe lume pe rind, dar numai eu am supraviețuit dintre toți. Al doilea a fost că, îndată după naștere, cam la trei săptămîni, am fost smuls cu brutalitate de la țîța ei mică și negricioasă și aruncat pe o grămadă de paie. Nu am revăzut-o niciodată de atunci, am auzit că ar fi plecat în lumea largă cu niște șătrari sau căldărari armeni, dar nu am avut de atunci nici o veste despre dînsa. Deîndată ce am deschis ochii, așa cum se întîmplă tuturor celor din neamul meu, am constatat că Universul e compus nu doar din mirosuri și senzații ci și din imagini de neînchipuit. Cînd am ieșit prima oară în lume și-am văzut iarba deasă, de culoarea smaraldului strălucind în bătaia razelor aurii ale soarelui, gîzele roind pe o grămadă de balegă aburindă, cerul de peruzea boltit deasupra capului meu ca o navă divină m-am simțit ca prima viețuitoare care a pășit pentru prima oară în grădina Edenului. Iar cătunul întreg al Cârlănariului, cu casele lui din chirpic, cu gardurile de ostrețe și cotețele pitorești, o priveliște demnă de admirat pe potriva celei .văzute de Rastignac și asemenea lui, ieșind în cerdac, am strigat ” Al meu o să fii cu orice preț!”
Am avut parte de o copilărie minunată, cutreierînd pe coclauri după pofta inimii, cățărîndu-mă ca alți tineri de vîrsta mea prin copaci sau acoperișurile grajdurilor, alergînd toată vremea sau ascuzîndu-mă în șirele de fîn ca să pun la cale alte năzbîtii. Trăiam liber, laolaltă cu toate viețuitoarele din ogradă, pe care le necăjeam, nu aveam teamă decît de Mordvin, dulăul negru și colțos ce păzea gospodăria și căruia îi purtam respect, de cînd mă mursecase de cîteva ori cînd am încercat să-i șterpelesc un os. Mîncam ce se nimerea, cîte-un coltuc de pîine ori o farfurie de păsat cu lapte, dormeam pe unde apucam și mă țineam doar de jocuri și blestemății firești anilor mei tineri. Înțelepciunea vine cu vîrsta, dar asta am aflat-o deabia după ce pielea care-mi acoperă trupul a fost brăzdată de cicatricile dobîndite în nesfîrșitele lupte nocturne cu oponenții de tot felul și rasele.
De prea multă carte n-am avut parte, așa că pot afirma cu tărie că mi-am desăvîrșit educația singur, învățînd din experiențe și întîmplări de tot felul. Fiindcă nu am fost primit în școală, m-am furișat hoțește pe fereastră și, pitit pe după sobă, am învățat destul de repede să scriu privind literele făcute cu tibișirul la tablă de dascăl și urmărind mișcările pe care le făceau școlarii cu condeiul în maculatoare. De citit n-am citit prea multe, fiindcă într-o gospodărie de țară nu se află biblioteci ca-n casele orășenilor, dar tot ce am aprofundat este temeinic și n-am să uit niciodată pildele din bucoavna groasă intitulată ” Sfaturi pentru agricultori și crescătorii de animale domestice” sau stihurile pline de tîlc al bardului Evgheni Jimblovski-Paunov, mai ales alea care încep așa ”la arme, tovarăși la arme, brigade roșie s-o înființăm, patria noastră dragă, sovietică, de la Caspică pînă la Amur s-o eliberăm” pe care și-acum cînd le aud îmi fac să-mi fiarbă sîngele în vine și să mi se aricească părul pe spinare.
Multe au fost împrejurările în care viața mi-a fost pusă în pericol și din toate am tras o învățătură limpede, care-mi călăuzește mereu pașii și care ar suna cam așa: cînd dai de unul mai slab ca tine scoate ghiarele, iar dacă nimerești peste cineva mai mare și mai tare decît tine, lingușește-l și cîștigă-l cu orice preț prin purtări mieroase și vorbe dulci.”
După ce isprăvi de citit rîndurile acestea, scrise c-o caligrafie ciudată, cu literele ascuțite, zgîriate și azvîrlite la repezeală parcă în pagină, se scărpină în creștet și spuse:
” Măiii, să știi că am talent de prozator cu ghiotura, nici c-aș fi crezut, dacă mi le-ar fi dictat toate foile astea, azi noapte, Moșu, nu le-aș fi putut scrie mai bine!”
Apoi, aducîndu-și aminte de vis, clătină din cap mulțumit, șoptindu-și doar sie:
” Da, el mi le-a dat, să știi c-așa a fost!”
Muie tocul în călimară și scrise în josul paginilor, poticnit, cu litere strîmbe, stropind foaia cu picuri mărunți:
” Așia o fo și niminea nare decît săsă îndoaiscî car fi fost altcumva. Amin.”
Dacă ar fi fost oleacă mai puțin încîntat de munca sa, ar fi putut observa că dușumeaua era plină de urme de cerneală, lăsate de lăbuțele unui cotoi.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Tac/eu/parol/dreptate ai/sss/da-mi pare rău de verva ta... |
|
|
|
Postat
de catre
latunski criticul la data de
2012-11-22 18:09:01 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
PS, fane, ești fraier, nici nu te-ai prins că mă inspirai copios din ETA Hofmann, Bulgakov și bineînțeles almanah magazin, colecția 1975/1980 |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2012-11-22 17:59:42 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
or fi n-or fi... Vitea, da de incendiat europeea am incendiat-o de atîtea ori că m-am plictisit și tot dînsa tăt a renăscut ca porumbaca din cenușă: azi un vasiok, mîine un mîrtan oranj care miorlăie constituțional.
a dracului dacă nu m-am chinuit un sfert de ceas să adaug ceva cu aer filosofic, dar n-am descoperit decît asta:
”ad utilitatem vitae omnia consilia factaque nostra dirigenta.” iar mîrtanul meu a întărit Taci/tu/sss |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2012-11-22 17:57:39 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Oare de ce toate aceste "jucărioare" mă trimit la Suetonius: Qualis artifex pereo... |
|
|
|
Postat
de catre
latunski criticul la data de
2012-11-22 17:34:05 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
nene, adevărul e că voi doi sunteţi sarea şi muştarul piperul vieţii... |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2012-11-22 16:27:56 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
er.valide
dar nu poate decît să mă bucure o lectură... |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2012-11-22 16:01:27 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
cred că bănuiți, domnule Kosta, că prin acest comentariu vă expuneți abjectelor epitete rădulescien/ștefaniene(cum ar fi:”aplaudaci ramoliți”, ș.a. pe potrivă, rămase, vaaai, dle navara vlide ca piru-n lan și nesancționate încă!)dar nu pot decît să mă bucure lectura obiectivă:așa/i modelul, palidul model există, dar am orgoliul să cred că am împins eboșa realistă spre tipologia ”romancierului” calp, fără operă ! |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2012-11-22 16:00:44 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Frumoasa si proaspata ca iarba primaverii, este aceasta poveste si daca n-as sti ca iaste izvodita tot dintr-o galceava literara, m-as bucura pre cinste. Asa, n-am a zice decat ca m-astept sa fiu contrazis, da nu-mi pasa, iete, viata-n sine, desi-i grea, e si frumoasa. Kostanie, om nu alta dihanie. |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2012-11-22 13:07:36 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|