FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Sappho (fragment)
Text postat de latunski criticul
------------------------------------------------------
Aceste întîmplări se petrec în zilele noastre (cum titrează producătorii holywoodieni), dar eu aș spune că se petrec în zilele mele, pentru că nu știu de ce mi-ar păsa de zilele voastre. Atît doar că punctul lor de plecare se situează cu doisprezece ani în urmă, și ele nu se bazează numai pe un fapt real, sînt chiar reale, iar eu sînt unul din protagoniștii principali.
Eram în prima zi a noului mileniu. Doar ce sărbătorisem revelionul și a doua intrare în noul mileniu. Pe prima o sărbătorisem cu un an în urmă. Cu mai mult fast, cu artificii, dar și cu o bucurie a disperării vecină cu teama: „Ne apropiem cu pași repezi de un mare moment pentru întreaga omenire: intrarea în mileniul III” „Mai sînt xxx zile pînă în anul 2000” „Este un an ca oricare altul și totuși unul de excepție” „Este un an rotund pe care pînă și calculatoarele îl resimt” „Unii sfinți părinți spun că, de va fi lumea bună vom trece de anul 2000, iar de va fi lumea rea nu vom ajunge anul 2000” etc. Confuzia generală, datorită căreia am simțit cum proful meu de istorie s-a răsucit în mormînt, a adus și lucruri bune: Millenium Bank, Milenium Tour, Millenium restaurant, ceasul Millenium, Millenium press (care cu un „l”, care cu doi), dar și Millenium TV, postul local, unde eu eram cameraman, iar Lenți reporteriță.

*
Am încercat să deschid ochii, dar cineva îmi lipise pe ei niște scoci semitransparent, pentru că abia vedeam ceasul de perete (nu, nu era Millenium), nicidecum cît era ora. Am încercat să mă ridic, dar altcineva îmi turnase un kilogram de plumb sub țeastă, peisajul îmi părea cunoscut, dar totuși străin. I-am închis la loc și am început să sondez evenimentele anterioare. Încet, încet, ele începură să se ordoneze și memoria pe termen scurt să accepte cheia de contact. Un zgomot plăcut de cascadă îmi vuia în urechi, aha, eram la Urlătoarea, dar la care, la cea mică ori la cea mare? Nu contează, în curînd voi pleca la cabană, la Bușteni, și o să dorm... mamă, mamă, ce-o să mai dorm... Am deschis din nou ochii și am recunoscut peisajul familiar al garsonierei mele, deci nu eram la cascada Urlătoarea. În dreapta mea, Lenți sforăia acoperită cu pledul doar de la gît pînă la buric, lăsînd la vedere coapsele și șoldurile-i generoase. Brusc am revenit în realitatea cotidiană și mi-am dat seama cît de crunt mă îmbătasem la revelion, ce show de show am făcut la plecare, apoi în taxi, și cum, imediat ce am ajuns acasă, am dezbrăcat-o pe Lenți și i-am tăiat chiloții și ciorapii cu cutterul. Iar ea țipa, oare de plăcere, ori de furie, asta nu-mi mai aminteam.
Gata, la baie, dar imaginea se schimbă și mă regăsesc pe puntea vaporașului care face turul Cornului de Aur, bate vîntul, plouă cu stropi mari, puntea se clatină, am rău de mare, n-am și eu parte de o excursie reușită, am dat banii de pomană. În urechea dreaptă se zbate-o sonerie, mă îndrept mașinal către pasarelă, nu, către ușă, o deschid și...
...în fața ei stă Oleg Mavrodin, viitorul „tat㔠al inegalabilei, minunatei, neprețuitei Sappho. Dar atunci nu aveam de unde să știu. În pragul ușii stătea un tinerel nervos, cu o claie de păr blond, cu ochelari, bîțîind din picioarele-i subțiri, de parcă ar fi avut cîte un vibrator în fiecere crac al blugilor. Un deget îl avea lipit de sonerie cu super-glue, pînă să mă gîndesc eu cum să i-l dezlipesc, se hotărî el să vorbească: „Vă rog, domnule, ajutați-mă, m-am inundat, v-am inundat și pe dumneavoastră, nu știu ce să fac”. Avea accentul Marinei Voica și, așa cum auzeam curgînd stropii de ploaie, am început să fredonez în gînd: „Plouă, plouă, plouă, plouă/ Și-i trecut de ora nouă”. De fapt era trecut de ora două, după ceasul din perete. M-am așezat pe blatul cuierului-dulap de pe hol: „Mai spune o dată”, și am rămas uimit de vocea mea. „Mai” nu s-a auzit mai de loc, „spune” a sunat ca un ciripit de vrabie, iar „o dat㔠ca și cum aș fi stat într-un butoi.
Mai spune, gesticulînd și arătînd cu degetul în sus, încep să înțeleg, duc un deget la buze, timbrul vocii lui, chiar așa moale și lungind cuvintele, mă lustruiește pe creier cu șmirghel dur. Mă ridic și m㠄tirez” către baie, acolo plouă, tavanul și pereții sînt maronii, iar picăturile de apă parcurg întîi o traiectorie orizontală pe tavan, apoi cad ca niște ghiulele. Apa a ieșit deja pe holul minuscul, cam cît chiloții lui Lenți, nu-i de glumit, mă întorc, ce-i de făcut? „Și în baie plouă, plouă, apa-i la etajul nouă”, fredonez eu, „la dreak cu Marina Voica”, zic cu voce tare, ochelaristul mă privește mirat, eu intru în meniul meu neuronal, constat că începe să funcționeze. Să cobor pînă-n parcare și să iau trusa de scule din portbagajul ”Andromedei”? Exclus! Mă aplec și caut în dulăpiorul cuierului, da, un clește patent, o șurubelniță, o cheie reglabilă, victorie! „Ia-o-nainte, ochelaristule!” Nu mi-au plăcut niciodată ochelariștii, n-am timp acum să vă spun din ce cauză.

*
În baia lui apa țîșnește ca dintr-o cișmea, dar nu din cișmea, ci din bateria monocomandă, care s-a retezat exact la nivelul chiuvetei. Cineva o să scrie odată și-odată un studiu despre rugină, despre acțiunea ei concentrică, despre eleganța distrugerii lente: „flori de mucigai, flori de rugină”, fredonez cu picioarele-n apă, apoi cu genunchii, norocul meu că-i caldă. Deschid ușița din ghenă, o, Dumnezeule al instalatorului polonez, ajută-mă, fă ca robinetul să funcționeze! Mai greu, dar funcționează. Îl închid cu răbdare, cu atenție, mă ridic din băltoacă termurînd de emoție, amețesc puțin, pantalonii de pijama sînt leorcă, papucii de casă - pistoale cu apă, mansarda proprie învelită-n plasă de păianjeni. Apoi mă așez pe singurul fotoliu și privesc în jur. Măiculiță, ce mi-e dat să văd! Un întreg perete cuprinde un birou uriaș, pe el este înghesuită aparatură cît într-o cabină de avion supersonic, bașca trei monitoare, unul extraplat, uriaș și montat pe perete. În centrul biroului tronează o tastatură pe trei laturi și alături un volan de consolă. Ochelaristul caută într-o vitrină, scoate o sticlă de votcă pe care mi-o întinde ca pe o Cupă Davis, lipăind prin apa de pe parchet: „Nu am cuvinte cîte ar trebui, ca să vă mulțumesc”.
Vorbește ca un ochelarist. Auzi, n-am cuvinte, recunoștință, dar sticla are o etichetă originală, cu caractere slavone. „Cum ai zis că te cheamă?” „Oleg, Oleg Mavrodin” Îi întînd mîna, mormăi numele meu celebru (mă rog, care va fi): „Ai și pahare?” întreb eu, iar stomacul mi se contractă ca o vietate speriată în timp ce scot dopul și miros lichidul incolor. Se apleacă sub biroul uriaș și scoate două pahare pîntecoase. Eu torn generos, ciocnim și lichidul se scurge în stomac, alienul de acolo se potolește instant și văd lumea înconjurătoare în alte culori. Ei, nu sînt chiar cele din spectrul solar, dar rezolv echilibrarea energetică a plexului solar, știți voi: încrederea în forțele proprii, afirmarea personalității etc. Așa că mai torn în plex încă un pahar, ochelaristul abia își umezește buzele: „Oleg, încîntat de cunoștință, dar recunoștința să ți-o manifestezi față de cel care ne va zugrăvi băile, iar la sfîrșit n-o să mai ai cuvinte, garantez eu” „Desigur, desigur, fix tverdaia țena, se fîstîcește el, adică voi suporta prețul pagubelor, scoliko nado uplatiti, vreu să spun cît trebuie să vă plătesc?” Băiețașul gîndește rusește, dar își găsește repede traducerea, îmi devine simpatic. „Eu de unde dracu să știu, doar nu-s zugrav”, apoi îl întreb de unde este de loc, îmi spune numele unei localități din Basarabia, simt o reținere în vocea lui. „Tu lucrezi la NASA și îți dau ăia de lucru și acasă?”, în timp ce fotografiez din nou mormanul de hard în care se află, probabil, un morman și mai mare de soft: „Scriu programe, din asta trăiesc” și iar simt o reținere în voce, ba chiar o undă de antipatie. „Iar toate astea sînt ale tale?” „Da”, dar nu e sincer, problema lui, oare ce-mi veni să-l interoghez. Îmi mai torn în pahar, conținutul sticlei se reduce la jumătate, dar nu devin pesimist, încă mai este. Mi se face frig, în baia mea m-a plouat pe cap, în baia lui am stat în apă în genunchi, papucii cîntă o melodie din două note. Greblez sticla, uit dopul, în fond mi-a oferit-o, nu? Duc mîna la un cozoroc imaginar: „Oleg, la revedere și pe curînd”. Văd cum se bucură în sinea lui că plec, apoi mă întorc din drum, cu o nedumerire subită: „Dar aici locuia nea Arsenie, s-a mutat?” „A murit, eu am cumpărat kvartiru de la băiatul lui”. Kvartiru o fi garsoniera, traduc eu fără dicționar. „În octombrie”, mai zice el, așa e, parcă prin toamnă văzusem la intrarea în bloc o măsuță cu cruci și poză, un șevalet negru și cîteva lumînări. Cum eu plec dimineața și vin seara tîrziu, n-aș fi observat nici depopularea totală a mașinii de locuit, care se numește bloc în accepțiunea generală.
„Sărmanul nea Arsenie, să-i fie țărîna ușoară”, monologhez eu în timp ce cobor treptele. A murit fără să vadă fenomenul mult așteptat de el. Ne întîlneam în lift și singurul subiect pe care-l aborda era „sfîrșitul lumii”. I-am spus odată că sfîrșitul lumii a venit deja, că toți sîntem morți, iar ce vedem în jurul nostru este chiar lumea de dincolo, speranța tuturor creștinilor, adică viața veșnică și mîntuirea mult visată. Iar faptul că cele două lumi seamănă atît de mult, se datorează unei erori tehnologice de creație. Apoi am ieșit din lift, iar el a rămas dezorientat, uitînd să mai iasă, ușile s-au închis și de atunci nu l-am m-ai văzut niciodată.


*
„Lenți, crocodilul meu drag, a venit vînătorul tău!” strig și trag o dușcă direct din sticla de votcă. Lenți e plinuță, ca să nu zic dolofană, și oscilează între diete ținute pînă la stări de leșin și perioade cînd bagă-n ea, fără discernămînt, bucăți de animale moarte, înghețată și prăjituri în cantități industriale. Lenți a dispărut, patul e răvășit, accentuînd și mai mult dezordinea din jur, apa s-a mai scurs în ghenă, pereții din baie nu mai sînt maronii, sînt negri , pe masă resturi de mîncare și sticle goale, ca-ntr-o europubelă, că deja începuse să fie la modă tot ce începea cu euro: euroșuruburi, euroștifturi, eurosport etc. „Lenți, cuuucuuu, unde te-ascunzi?”, Lenți a dispărut! Caut telefonul mobil, am trei apeluri „Lenți vă apeleaz㔠și un mesaj: „Porkule, unde ești? După ce m-ai lăsat în kurul gol, nici n-am avut unde să mă spăl. Să nu mă suni, auzi? M-ai violat, o să te reklam. Porkule, porkule”. „Se apelează Lenți”, telefonul sună îndelung, apoi apelul se întrerupe, mai sun: ”Abonatul nu răspunde, vă rugăm să reveniți”.
-------------------------------------------------------
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mda!
"Doo" kestii as avea a zice:
unu, ca AI FI PUTUT (oare am scris cu "P"?)sa-i spui "posterior", "partea dorso-sacrala", 'dosul', ma rog, numai ca sa menajezi reglementul care e drastic in privintza asta. evident, s-ar fi pierdut farmecul, dar cate nu se pierd pe lumea asta, spune si tu!?
doi, ca e un gest "abdominabil" sa te adresezi asa unei doamne, in spetza doamna Helena Stephan, o ladie (de la lady, in engleza, dar mie imi palce mai mult originalul) delicata si nu se face s-o banui de activitati nocturne extrauterine. Ma rog, extraconjugale, as zice eu, da asa am auzit ca se spune mai nou. O fi intr-adevar casatorita cu domnul Covrig si au cate un calculator in fiecare dormitor?
Pe de alta parte, proza anuntza, asa cum mi se pare ca am mai zis, ceva 'di granda", mai sa nu te recunosc, stilistic vorbind. La mai mare!
 
Postat de catre sters sters la data de 2012-09-10 08:27:19
         
 
  Gapadin Peia, mai am, da-s cam astmatic, să-mi revină suflul.
Gaspadin Recheșan, spuneți-mi ceva ce nu știu. Că efotul meu e inutil știam și eu. Mai cunosc eu și pe alții care nu rezistă prea mult tentațiilor. Știți cumva despre cine-i vorba? Să vă aud?
Mulțam pentru vot.
Stimată doamnă Elena Ștefan, observațiile sînt pertinente, la obiect, o să țin cont de ele. Credeți că acel cuvînt incriminat poate fi înlocuit cu puncte, puncte? Știu că sînteți o doamnă delicată, dar Lenți îl are, ce dracu să-i fac, mulți bărbați ar fericiți să-l vadă.
Mai observ că, atît dumneavoastră, cît și domnul Covrig sînteți foarte activi la ore mici din noapte. Nu, nu, să nu credeți că eu cred altceva! Moralitatea de care dați dovadă nu vă poate îndemna la fapte "abdominabile". Ce gînduri îmi mai trec și mie, prin dimineața asta de duminică...
 
Postat de catre latunski criticul la data de 2012-09-09 05:56:29
         
 
  Fragment bine scris. Planurile alternante se înscriu în logica prozei moderne. Pare un fel de "realism imaginat" corect condus și integrat, probabil, unui obiectiv pe care îl vom putea identifică după ce vom citi mai mult. Deocamdată avem de-a face cu un fel de mizanscenă, creativ imaginată și conturată.

Originală și de impact observația: "I-am spus odată că sfîrșitul lumii a venit deja, că toți sîntem morți, iar ce vedem în jurul nostru este chiar lumea de dincolo, speranța tuturor creștinilor, adică viața veșnică și mîntuirea mult visată"

Promițător. Să vedem continuarea. Câteva direcții se întrevăd, deja:

"viitorul „tat㔠al inegalabilei, minunatei, neprețuitei Sappho" să vedem care va fi fiind rațiunea denominării progeniturii inundătorului cu numele poetesei din insula Lesbos, semnificația stilistică și textuală și isprăvile acestui "erou"

"o să te reklam. Porkule, porkule”." ar trebui să aibă un "va urma"

PS. Acribic vorbind, câteva mici observații: "Confuzia generală, datorită " Contextual vorbind, se impunea "din cauza"

În a doua frază din al doilea paragraf, de două ori "dar" nu este recomandabil.

"După ce m-ai lăsat în [...] gol," încalcă regulamentul! Un editor ar fi putut observa. Trebuie făcută modificarea. Nimeni nu este mai presus de regulament!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2012-09-09 02:26:29
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  vitea, o fi o felie semnificativă, meșteșugită, bine scrisă, dar nu prea văd clar urzeala construcției.pe de altă parte chiliile lavrei blio îs pline de carcalaci,foșgăiala acoperă glăscioru muzelor, iară de postat novelașe lungi cu tăt tarhatul e inutil bag-o-n foleiton sau deloc.
 
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2012-09-07 08:57:38
         
 
  Ești bun, bre!
Pe bune.
Mai ai?
 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-09-07 08:15:34
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE