FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Visul serpilor-Testament
Text postat de George Sciotnic
Toti serpii isi imagineaza ca au aripi. Nu ca ale ingerilor, acel alb orbitor, incandescent care ascunde sub fiecare pana, sub fiecare puf, Eternitatea. Nu, serpii,acele creaturi domoale, insidioase, lenese sub mangaierea soarelui vor aripi de lut, greoaie, murdare, sangerande, cu iz de iarba putrezita. De ce…? Pentru ca toti serpii,dar absolut toti au fost candva vise. Visele de toamna la inceput cand frunzele incep a-si rugini verdele crud daruit de prima ploaie a primaverii, visele care zburda prin fata muribunzilor cand umbra crucii li se aseaza déjà la capatai desi ei nu stiu asta ci spumega bolborosind un trecut despre care nimanui nu ii mai pasa…Mama plange smulgandu-si putinul par ramas ca o nalucire a frumusetii de odinioara, tatal, ingenuncheat intr-un colt a incremenit strangand in pumni doar el stie ce manuta a celui ce i-a fost candva prunc, pe care l-a invatat sa paseasca, sa cante, sa injure toti sfintii si dumnezeii pe care acum,el,tatal, ii invoca ragusit,infernal de ragusit, ca dupa o betie haotica, sa-i mai lase macar o luna, o saptamana, o zi,nu nu, o zi doar, 24 de ore atat, copilul in viata pentru a-i sopti, nu urla, nu striga ci doar sopti…ca il iubeste. … Dar el se stinge, desi aprins n-a fost vreodata, acum se stinge, acidul verde din stomac i se prelinge in coltul stang al gurii…verde…a visat atat de mult verde cat i-a fost dat sa traiasca, toate visele lui au furat curcubeului doar verdele,celelalte culori parandu-i-se extrem de neinteresante,fade, aproape imbecile in stralucirea lor flusturatica. Si apoi, de ce n-am fi sinceri pana la capat spirite, caci trupul tau déjà s-a racit, ochii si-au pierdut scanteia, mainile rigide stau intinse pe langa trup refuzand cu abnegatie sa se impreuneze deasupra pieptului, fruntea e galbena…galben…ce culoare ciudata…toti prunci se nasc galbeni, toti oameni ingalbenesc cand mor…Spirite, tu esti acum deasupra lui, iti privesti carcasa, si razi, razi demential, ai scapat, esti liber,Liber…sa iubesti fiecare floare ce inmugureste primavara, fiecare fulg de zapada ce se asterne pe noroiul baltilor conferindu-le parca un dram de puritate, liber sa pribegesti prin lume fara sa-ti obosesti picioarele,fara sa-ti rozi oasele de asfaltul incins ori inghetat al acestei lumi nebune…nu,tu vei zbura de acum deasupra crestelor golase ale muntilor acolo unde ti-ai plimbat de atatea si atatea ori carcasa..dar parca o tarai dupa tine, era incomoda, greoaie, impiedicata…ei bine acum esti Liber…si totusi stralucirea ta de spirit nou-nascut e palida, adica de ce?!...doar esti liber…Plangi!?...Spiritele pot plange?!...De ce iti sugrumi carcasa nebune…? ; De ce te indesi pe gura lui inclestata, nu vezi ca maselele déjà s-au unit in jocul straniu al mortii care i-a suprimat orice cuvant pe care dorea sa-l mai rosteasca??...Doar esti liber, ce mai vrei, spune ce mai vrei…?
………………………………………………………………………………………………

Iata-l dus spre groapa. Un intreg alai sinistru il insoteste batatorind pamantul cimitirului cu talpile infundate in noroi. E toamna, toamna tarzie. Serpii s-au ascuns déjà in gropile lor…fiecare intr-a lui. O cruce mare de marmura alb-galbuie troneaza deasupra celui ce ii va fi de acum incolo bordei si palat. El nu mai simte nimic…e atat de straniu ca toti care n-au simtit nimic niciodata, acum si-au deschis larg ochii si plang simtindu-l tot mai departe…Si il coboara, agatat de patru barbati cu spatele indoit, coboara spre un loc pe care el, trup si spirit l-a vizitat de atatea ori glumind pe seama lui, spunandu-si in sine ca nu va ajunge nicicand acolo,pentru ca ei, ei doi, sunt ne---muritori.
Toti s-au resemnat…o rosie garoafa, albul crin, sangeriul trandafir si o mana de tarana ii acopera acum pieptul. Vuietul taios al vantului tomnatic ii sufla pentru ultima oara pe la urechi…Cei patru cavaleri ai apocalipsei se pregatesc sa aseze peste el greaua manta de beton ce il va acoperi pana la Judecata de Apoi…mai sunt treizeci de centimetri,douazeci,zece pana cand lumina ultimei sale zile petrecute deasupra va fi permanent estompata de placa de granit…o secunda si gata, o secunda si carcasa, masa viermilor va fi……un suierat scurt ca fluierul impiegatului de miscare pare a trece pe la urechile tuturor…ce poate fi se intreaba unii pe altii fara a-si putea da raspuns, si radicand pana la urma din umerii se intorc cu totii spre poarta catre lume, catre un pahar de vin, o friptura si o vorba in amintirea celui dus...carcasa zace prada viermilor, nu vede, nu simte..,dar mai ales nu aude, nu il aude pe el, spiritul, care asezat pe un colt al sicriului ii canta un cantec duios, cantecul mamei si al tatalui care i-a fost cantat candva,demult, cand prunc fiind gangurea intinzand manutele catre lumea ce avea sa-l primeasca intr-insa, sa-l creasca…si apoi sa-l ucida…dar spiritul canta,canta,canta…!
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE