FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Amintiri despre N. Steinhardt
Text postat de Veronica Pavel
Presa literară din România sărbătorește anul acesta centenarul nașterii lui Nicu Steinhardt. S-a născut pe 12 iulie 1912 și era cu trei ani mai mare decât mama. Prietenia dintre părinții mei și Nicu a fost foarte strânsă și așa am avut ocazia de a-l cunoaște de când eram copil.

Uneori era invitat la noi la masă. De cum intra, pătrundea în casă bucurie și exuberanță. Avea întotdeauna o carte în mână. Odată l-am întrebat: “Nicule, de ce ai mereu cărți cu tine?” “Ca să citesc în tramvai”, mi-a răspuns. “Cum, tu nu te uiți pe geam”? m-am mirat eu. “Mă uit și pe geam, dar îmi place să și citesc!”

Pe mama, Nicu o striga “Juna”, iar pe mine, “Cântăreața”. La prânz, tata stătea în capul mesei, iar Nicu, atunci când venea, avea locul lânga Toma, fratele meu. Eu, cea mai mică, nu mă băgam în conversație. Fratele meu, pasionat de literatură, intervenea, discuțiile fiind de obicei despre cărți. Mama spunea : “Nicu e livresc”. “Ce înseamnă livresc?”, am întrebat. “Livresc e cineva care trăiețte în universul cărților”, mi-a explicat mama. Poate că de asta Nicu nu se uita pe geam când mergea cu tramvaiul, m-am gândit eu.

Cu o zi înainte de a fi fost arestat, mi-aduc aminte că a venit la noi la masă, tata fiind avocatul lui, dar noi, copiii, nu știam nimica despre procesul în care era implicat și, după ce s-a terminat masa, tata cu Nicu s-au retras să discute. Am aflat despre chinurile îndurate de Nicu mult mai târziu.

Când a ieșit din închisoare, m-am întâlnit odată cu el într-un parc. Era palid și obosit, dar la fel de exlatat ca întotdeauna. Lucra la o fabrică de cartoane, unde, mi-a explicat, trebuia să facă ghiozdane pentru copii, ceea ce îl amuza. Nu se plângea, spunea tot timpul “Sunt fericit și recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat”.

Fiul meu s-a născut în 1977 și, la câteva luni după naștere, Nicu a venit să vadă copilul. A apărut cu nelipsita lui barbă și cu o beretă pe cap. Era tot numai zâmbet. L-am condus la camera copilului și fiul meu, un bebelus de obicei vesel și liniștit, când l-a văzut pe Nicu a izbucnit în urlete. L-a speriat barba lui, nu mai văzuse așa ceva. Nicu s-a îndepărtat de copil și i-a spus de la distanță: “Mamă dragă, ce băiat frumos ești! Ai văzut? Numai pe copii reușesc eu să-i speriu, pe securiști n-am reușit niciodată”.

În 1981, când mă pregăteam de plecarea din țară, i-am dus acasă, ca amintire, discul cu cantata “Magnificat” de Bach. Era bolnav și avea o femeie care-l îngrijea. Bea ceaiuri. “Ce ai Nicule?” l-am întrebat. “Sufăr cu mațele care nu-mi dau pace”, mi-a spus el zâmbind. “Noroc că am așa o femeie minunată care are grijă de păcătosul de mine”, a adăugat. Suferea de stomac iar boala lui s-a agravat după anii de închisoare. Am aflat, după ce a murit și cineva i-a lichidat garsoniera, că discul meu a fost găsit cu un bilețel atașat pe care scria: “De la Cântăreața”.

Avea o mare pasiune pentru pisici. Spunea foarte mândru: “Iubesc mâțele”. Nu avea nicio pisică, în schimb eram trei prietene ale lui, verișoara mea, Sanda Șora și eu, care ne ocupam de “aprovizionarea” lui cu poze și calendare cu pisici.

Până în 1982, când am părăsit România, l-am avut pe Nicu prieten apropiat, deși era de vârsta părinților.
Am ajuns mult mai târziu să citesc “Jurnalul fericirii”, volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi –scrisori către Virgil Ierunca” și alte lucrări ale lui. Citindu-l, l-am recunoscut pe Nicu cel exaltat, pe care atâta l-am iubit! Am găsit în scrisorile lui referiri la părinții mei, la fratele meu. A scris un pic și despre mine, verișoara mea și Sanda Șora, prietenele lui “întru mâțe”. Când am citit dosarele lui de la securitate am aflat lucruri dureroase, pe care nu le știusem.

În 2009 a apărut la editura Humanitas o excelentă monografie “N. Steinhardt și paradoxurile libertătii” scrisă de George Ardeleanu. Autorul, născut în 1961, nu l-a cunoscut personal pe Nicu Steinhardt, decedat în martie 1989, dar a făcut o lucrare de doctorat despre el. Cartea are peste 500 de pagini și este o lucrare valoroasă, premiată în România și despre care s-a vorbit mult anul acesta cu ocazia centenarului. L-am regăsit, în carte, pe Nicu, așa cum l-am cunoscut și iubit, dar l-am descoperit în ea și pe Nicu criticul literar și de artă pe care, copil fiind, nu l-am putut aprecia.

Nicu a fost un om ieșit din comun, exuberanța și bucuria lui de a trăi erau molipsitoare, iar felul în care a rezistat anchetelor pentru a nu-și trăda nici prietenii, nici convingerile lui morale, sunt de admirat. N-am reușit să-l vizitez la mănăstirea Rohia, unde se retrăsese ca monah, dar știu că a fost iubit și admirat de toti cei de acolo.

Un gând pios în amintirea unui mare om de cultură, prietenul meu, Nicu.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Multumesc frumos, nene Genu!  
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2012-06-29 00:24:24
         
 
  Vero,
Excelenta pagina de memorii, daca mai ai si alte amintiri le asteptam cu nerabdare. Despre Nicu sau alte persoane care au trecut pragul casei tale parintesti. Fiindca eu sunt convins ca daca acest prag a fost trecut de Nicu Steinhardt a mai fost trecut si de altii cam de acelasi calibru. Fiindca din observatiile mele obiceiurile pragurilor sunt extrem de asemanatoare cu apucaturile stapanilor.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2012-06-28 21:48:22
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23927
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE