PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Văzduh Text postat de Adrian Munteanu Când spun „Văzduh”, o taină-n jur se strânge Şi simt adânc fiinţa cum irupe Din două mari şi-nfiorate cupe Cu trupul lor de carne şi de sânge. Din Văz şi Duh, suind pe albe crupe, Urzesc luceferi bolta care plânge Că întârzie fulgerul ce-nfrânge Vedenii reci, iar vălul ei se rupe. Din cei doi magi, cu dorul de părinte Se vor lega silabe-n care cred. Sunt amândouă vii, izbesc fierbinte Ca-n burta mamei inocentul ied. Voi dăltui tăcerea din cuvinte Cum îşi iubeşte versul un aed. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   er banuiesc   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2012-09-16 14:45:51               eiiii, Adriane, oleaca de polemica n-a stricat nimanui, banuesc ca nu esti omul laudlor neroade. Sile, disputa, chiar imunda(ce sa-ti fac nerozele daca confuzi textul cu persoana)e prea mult spus, intr-o disputa e nezoie de argumente. zici ca te jertfesti pe altaru credintei liricoase? pai, "face-o"(sic), nea Sile, paguba-n ciupercutze...   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2012-09-16 14:45:37               Gheorghe, nu, nu cred. Cel putin nu e genul meu. Voi urma indicatiile. Sau, cel mai bine, imi voi vedea de treaba mea.   Postat de catre Adrian Munteanu la data de 2012-09-16 12:45:50               dle AM, tehnic aceasta doleantza exprimata e imposibil de realizat.puteti in schimb sa dati click pe fiecare text al d-voastra si sa selectati la "modifica" optiunea "sterge". ps, contrele si rencontrele dupa mine fac farmecul intilnirilor liternautice, nu credeti?   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2012-09-16 12:25:06               Stimate domnule Adrian Munteanu , mii de scuze şi iertăciune pentru că m-am lăsat antrenat în această imundă dispută cu d-l Recheşan . Decît să ajungeţi să vă ştergeţi dumneavoastră contul , mai bine o face eu . Pentru că , omeneşte vorbind , nici nu pot asista pasiv cum ,, maestrul genului “ împroaşcă cu venin tot ceea ce mişcă în jurul său şi , în timp ce toate invectivele sale sunt publicate , aproape toate replicile mele sunt invalidate . Încă o dată , vă asigur de tot respectul şi preţuirea mea . Iar dacă dumneavoastra consideraţi că d-l Recheşan are măcar în parte dreptate cînd afirmă despre comentariile mele la ,, Văzduh “ că sunt ,, nerozii “, cereţi editorilor să le şteargă , nu mă voi supăra cîtuşi de puţin . Vă doresc o duminică plăcută . VAL   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2012-09-16 09:08:34               Continua "contrele" care nu au nicio legatura cu textul de fata. Voi sfarsi prin a sterge contul meu de pe acest site. Asa ceva nu este de acceptat.   Postat de catre Adrian Munteanu la data de 2012-09-15 21:11:42               văz drept, spun monstruos: maestre Munteanu, tot respectul pt opera dumneavoastră întinsă pe-atîţia ani, felicitări pt proaspetele distincţii(ştiu, poate e o remarcă superficială, dar la club A prin 2009 stînd amîndoi cu cîte-o diplomă-n mînă, încurcaţi am intuit că toate astea vă lasă indiferent, contează impactul scrisului) dar commul neelaborat de mai jos e o nerozie rar întîlnită pe vreun sait cu pretenţii literare;o fi el sincer, da' cred că de-un ridicol involuntar aproape universal!io aşa-l percep, poate sensibilitatea dumneavoastră umană, dorind să fie amabilă, persuasivă, etc. cu fanii de orice sex, vîrstă, profesie, apetenţe sau orientare, admite chiar şi aşa ceva, un şuvoi de opinii admirative agramate, fără lecturi în spate, doar cu damful veleităţii neroade în gură. sper ca acest comm, sincer şi el, să treacă de bariera cenzurii ce sălăşuie, în ciuda sloganelor proprietarului, mai nou pe-aici!   Postat de catre Dragoş Iovan la data de 2012-06-01 12:52:09 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Universul nu este decat proiectia exterioara a sufletului, Marele si Unicul Adevar. primesc toate loviturile in suflet. acolo unde Raiul exista,Iubire nu exista! Adevăruri sau constatări pe care le susţin, le simt, le cultiv. Restul e TĂCEREA la care ţin atât de mult. Este cel mai elaborat ( în vâltoarea lui neelaborată) comentariu postat sub unul dintre textele mele. Îl voi reţine. Plecăciuni pentru reflexivitate şi speranţă. Cei ce văd, cei ce simt, e drept, sunt rari. Dar există, se cern.Apar când nu te aştepţi. Eu i-am cunoscut. Unii doar intuiesc, dar intuiesc în adânc, au capacitatea de a vibra. Cred că avem vibraţii apropiate. Cert este că trebuie să treacă timpul, să se confirme prin repetare, readăstare. Se va întâmpla, dacă va ordona Cel de Sus care mi-a dat totul. Singura diferenţă este că, pentru mine, pentru structura mea, se scrie numai cu lacrimă. Val, să nu te laşi! Să se lase alţii.   Postat de catre Adrian Munteanu la data de 2012-05-31 21:34:41               Nu voi relua comentariul de acolo de unde l-am înterupt, voi posta în continuare doar finalul.Nu pentru că ar fi cine ştie ce, dar toate lucrurile bine făcute trebuie să-l aibă. ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, Nu am avut cal şi am încălecat pe umbra lui,Gîndurile au pus biciul pe cuvinte,împingîndu-le din pleasnă către profunzimile Adevărului.Am descălecat din amintire în adîncuri şi am făcut caţiva paşi; m-am oprit ca şi cum un pinten străin mi-ar fi fulgerat nălucile gîndului – ajunsesem la răscrucea durerii. Cu sufletul îngenuncheat,mi-am schimbat piroanele din crucea inimii,numai pentru a-ţi putea spune: Iată-mă! * Pentru că mă bîntuie gîndul să mă retrag în viitorul apropiat de pe acest site,(o singură dată…) şi nu ştiu dacă, unde şi cînd ne vom mai reîntîlni, vă dedic cîteva versuri scrise la repezeală.Avînd în vedere sinceritatea demersului,sper că-mi veţi ierta restul. Vom coborî în poveste după G.L.NIMIGEANU Vom coborî-n poveste iar către începuturi, Eu voi purta pe frunte o rană.Tu un drum. Şi va putea să fie din nou un joc de fluturi Dar nu voi şti nici unde şi nu voi şti nici cum. Sub ploaia de lumină a unei amintiri, Cu un Cuvînt vei şterge din părul meu un veac… Îti voi ‘nălta un templu albastru în priviri Şi-ţi voi aduce cerul, dar nu voi şti ce fac. Ne vom plimba ,cu gîndul, prin taine fără nume, Vom arde iar pe ruguri, dar nu vom străluci, Pleca-vor iar cocorii la margine de lume, Nu vei mai şti de mine şi nici eu nu voi şti. Cînd Dorul – Dor striga-va spre aducere aminte, O clipă din uitare veni-vom amîndoi, Poveste taină lumii,ieşind dintre cuvinte Doi oameni de zăpadă cu viscolul în noi… * Vă doresc succes în tot ceea ce veţi mai intreprinde. Cu stimă şi consideraţie, VAL   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2012-05-31 19:56:10               Imi propusesem sa nu mai intru deloc in casetele comentariilor textelor dvs. Exista cativa indivizi care au marele talent de a transforma albul in negru, la modul cel mai degradant cu putinta. Dar…recitind de cateva ori acest sonet, nu pot trece pe linga el fara a lasa un cat de mic si neinsemat semn, prefacandu-ma ca nici nu l-am observat.Asa ca, imi asum riscul de a spune cateva cuvinte.Eu, nu ,,mosul”… * …A deschis, Cineva, deasupra dumneavoastra, cupola albastra pe care,atingandu-o cu aripile puritatii, ati dobandit dreptul si puterea de a patrunde in teritoriul atat de explorat ( si totusi inca virgin…}al primei si ultimei taine. Dragostea frizeaza dumnezeirea, despica omenescul in sapte si-i afla misterele capitale.Admir faptul ca nu ne serviti fursecuri grafologice.Ca nu intrati in pielea unui Iuda fictiv, de dragul unor vorbe in vant Oricum,sunt linistit, Poetii de statura dvs nu ne pot insela: primesc toate loviturile in suflet, Nu le pot para si in consecinta, au intotdeauna umilinta si orgoliul de a-si purta ranile la vedere. Se vede de departe ca nu scrieti din ambitie, vanitate ori orgoliu; scrieti pentru sustinerea in seninul pur a punctului magic din care a fost detronat ,,eu” si instaurata imparatia vesnica a lui ,,Noi”, caci zadarnica ar fi credinta si statornicia in ideia de Dragoste daca aceia care constituie obiectul ei absolut nu ar trai concret in Absolut. Cuvintele pot fi fotografii credincioase ale sentimentelor dar nu pot arata partea umbrita a Adevarului: Inexprimabilul…Dar m-am convins ca puteti pune botnita cuvantului ,,imposibil”. Nu stiu de ce, dar incercand sa aud tacerea ciudata a acestor versuri,aud prefirandu-se acordurile sublime ale unei misterioase orchestre… Nu stiu prin ce va deosebiti la superlative de multi altii, dar in mod sigur posedati acel ceva fara de care Poezia ar fi un nonsense. Cand citesc ceva frumos si adevarat traiesc pe propria mea piele relativitatea timpului, l-a fel s-a intamplat si cu acest sonet: timpul meu s-a rupt de timpul lumii. In asteptarea intelesului,clipele se dilatasera la dimensiuni uriase, in fiecare in parte se putea rataci cat intr-o vesnicie.Daca ar fi durat mult,clipele ar fi facut explozie,expulzandu-ma pe unul din pragurile disperarii.Si de la disperare la ,,nebunie”” nu este decat un pas.Alergand catre samburele de lumina, efemeridele alearga de fapt catre propria lor pieire.Si totusi alearga.Timpul nu mai este universal,coordonatele lui rigide se pulverizeaza intr-o dulce uitare,devenind de o fiinta nu noi.Tacerea devine cantec,asteptarea-drum inflorit,dorul-flacara purificatoare,fertilizand pana si cel mai steril si arid suflet. Compromisuri nu am facut cu nimeni.Nici macar cu mine insumi.De indata ce am descoperit impostura,anticorpii sufletului meu si-au facut datoria fara sovaire. Ati intrat pe portile imparatesti larg deschise,ca seva in muguri… Iar a scrie nu inseamna doar a invesmanta cuvintele in haine potrivite pentru a putea umbla cuvincioase prin lume.Se vede ca nu permiteti Cuvantului sa evadeze pe hartie mai inainte de a-l trece prin toate vamile arderii de sine,inainte de a-l verifica daca poseda intr-adevar pasaport pentru mai tarziu.Poezie adevarata nu se poate scrie decat in cele doua extreme ale simtirii umane:rasul si lacrima.Restul e surogat. Cuvintele trebuie sa fie fotografii credincioase ale sentimentelor,dar nu ajunge numai atat:sa hoinaresti,sa te pierzi si sa te regasesti in largul finite tale,dar sa te apuci de scris abia atunci cand bucuria sau durerea iti vor sfasia toate zagazurile fiintei si sufletul nu se va mai simti rob in temnita carnii.Abia atunci Adevarul isi va lua crucea in spate si va trece dincolo de frontierele vocabularului, tu vei simti ca din varful penitei stiloului tau se preling raze de lumina,iar semnatura ta va fi o cruce pe o fila intr-o Biblie universala. Pentru marea majoritate a celor care ma cunosc, sunt un taciturn.Doar cativa stiu ca desi port pe frunte steaua singuratatii,eu nu sunt singur niciodata:sunt mereu cu lumea,in fiecare clipa alta si totusi vesnic neschimbata.In fiecare clipa,schimband prisma si unghiul de perceptie,Intregul isi dezvaluie detalii nebanuite si imbraca haina stravezie a altui adevar.Este un fel de explozie nucleara a Adevarului,acaparatoare,ce ma priveaza de multe zise placeri ale lumii dar imi dezvaluie imponderabilul caldurii noastre sufletesti,acel ceva ce ni se ascunde desi ni se afla in preajma si imi stimuleaza dorinta de a afla poteca ingusta pe care am coborat din stramosi oamenii muritori,spre a redescoperi drumul pe care sa ne reintoarcem in etern. Sa nu ma acuzati de trufie.Stiu ca unica forma a perfectiunii accesibila omului este haosul.Si contrat tuturor afirmatiilor,Adevarul nu este o certitudine perena ci doar un etalon relativ al clipei,un paradoxal varf de lance al dezordinei subterane ale starilor considerate fixe. Asa cum conservarea echilibrului Universului este asigurata prin conservarea echilibrului dintre materie si antimaterie, echilibrul infinitului mic este asigurat de contradictia Adevar-Adevar.In fiecare clipa, Adevarului i se opune alt adevar, se barfesc, se paruiesc, se arata cu degetul si invariabil se impaca, dar nu uita niciodata sa strecoare, intre doua imbratisari, sarutul lui Iuda, punandu-ne viata sub vesnica dictatura a semnului de intrebare. Fuga Galaxiilor, expansiunea Universului, demonstreaza un fel de democratie cosmica, netutelata decat de grija conservarii corecte a antagonismului dintre materie si antimaterie. In infinitul mic ,antagonismul situindu-se in perimetrul aceleiasi forte de expansiune, Adevarul, iar acesta fiind o entitate relativa, nu se conserva decat campul de batalie dintre doua stari relative, conform unei strategii dfe o diabolica perversitate,ascunderea Adevarului prin alt adevar, perpetuand in fapt dictatura minciunii. Ghemul cunoasterii are o infinitate de capete. De oricare din ele vom apuca si vom incepe desfasurarea, vom ajunge mai devreme sau mai tarziu la capat, constatand cu uimiore ca ghemul a ramas intact.Si asta nu pentru ca nu ar exista cu adevarat un capat. Aparentele sunt salvate datorita superficialitatii noastre de perceptie. De la facerea lumii si pana azi, specia umana desfasoara la acest ghem si rezultatele sunt derizorii.Am cucerit Luna, dar la descoperirea tainelor care guverneaza strainul inaripat care salasluieste in noi ne-am impiedicat de tot felul de teorii si ipoteze si am cazut cu foarte multa convingere in capcana codului genetic. Oare Omul a pornit la cucerirea Spatiului numai pentru a confirma afirmatia biblica ,,Fericiti cei saraci in Duh,ca a lor va fi imparatia cerurilor”? Asa se pare… Cunoasterea tehnnico-stiintifica a luat un avans irecuperabil in fata cunoasterii propriei lui fapturi si asta nu datorita limitelor sale biologice.Nu handicapul celor patruzeci de mii de ani de stagnare biologica ne impiedica sa revolutionam sistemul nostru de gandire, modul de abordare,perceptie si interpretare asupra fiintei noastre interioare eterne. Multi, isi spioneaza,isi sondeaza sufletul pina in cele mai nebanuite adancimi, il tatoneaza si intra in dialog cu el. Dumneavoastra ati reusit sa intrati intr-o incredibila simbioza. Dar cati inteleg ceea ce afla? Dintre cei care afla,cati cred cu adevarat in ceea ce au aflat? Iar dintre cei care cred, cati au curajul sa depuna marturie ca Universul nu este decat proiectia exterioara a sufletului, Marele si Unicul Adevar.El este unicul capat al ghemului care poate dsfiinta Imposibilul. Dar, cati au curajul sa marturiseasca ,,cu mana pe aripa (cum ar fi spus bunul meu prieten Berindei), in auzul intregii lumi: ,,Eu sunt, Eu sunt”? Ridiculul si clinicile de psihiatrie abia isi mai suporta nebunii de drept. Asa ca eu ma multumesc sa afirm ca ,,Adevarul” este un haos mai accesibil decat Haosuil insusi,insa cu conditia sa fim suficient de nebuni pentru a accepta vesnica dictatura a semnului de intrebare… De ce v-am spus toate acestea? Doar pentru ca eu simt in versurile dvs un Adevar Peren, Dar pe care sa nu va asteptati sa-l inteleaga si s-al aprecieze toata lumea. * VAZDUH.VAZ SI DUH. Pasarea nelinistii isi incendiaza in fiecare dimineata cuibul…si-l cladeste la loc in visele fiecarei nopti,ratacind cu tipat inalt intre derizoriu si sublim,fara odihna si speranta,topindu-si cantecul si aripile in ea insasi. Oare cerul este doar o farsa cu cupola albastra? Singura concesie pe care ne-o face este curcubeul: podul pe care urca Poetii pentru a innebuni si ,,nebunii” pentru a deveni Poeti… Invizibilul nu este locuit decat de catre sfinti si strigoi.Cu siguranta, ,,cei doi magi”, cei doi parinti plecati, raman icoanele la care ne inchinam cu pietate, fiecare in felul sau, in sihastria personala, Dar degeaba inhamam la caravana sperantei bidivii potcoviti cu stele, drumurile ratacesc ele insele pe coclaurii pierzaniei, fara inceput si sfarsit, pline de colbul indiferentei fata de soarta omeneasca. Cine si de ce ne-a blestemat sa fim locuitorii unui taram ce nu ne apartine,in cetati cu porti de sidef si ferestre de cristal, prin care se poate vedea tot ceea ce ar fi trebuit si ar fi putut sa fie? Santinele nevazute trag fara somatie pana si in nalucile care ar indrazni sa viseze evadarea.In Hrubele pierzaniei, spectre intunecate improspateaza fara incetare munitiile deznadejdii. Am trait multi ani dupa maxima lui Ioanid Romanescu ,,Dincolo de speranta m-a asteptat suferinta, dincolo de suferinta m-a asteptat poezia,dincolo de poezie nu exista nimic.”Dar n-am aflat nicicand,nicicum,niciunde,linistea. Ei bine,printr-o orgolioasa inversare a planurilor de receptare a vietii,dar fara derogare de la principiile absolutismului,am reusit sa inteleg ca acolo unde Raiul exista,Iubire nu exista!... Constiinta reala si justa la superlative.Aceasta este definitia exacta a tuturor dimensiunilor noastre din Nestiut.Raiul si Iadul exista! Entitati absolute dinstincte dar iremediabil inseparabile, doua jumatati identice ale unui cerc in a carui circumferinta – pe care in mod eronat o numim Destin – se circumscrie istoria secreta a devenirii umane. Studiind cu perseverenta si pasiune astronomia universului interior, am constatat cu surprindere ca nu cel de-al doilea eu este naluca inabordabila ci un al treilea eu, chintesenta a omului si nalucii, mai presus de constiinta si adevar si totusi departe de a fi un semizeu,Este atat de pur, sensibil si fragil incat orice tulburare a echilibrului dintre ceilalti doi il trece in nefiinta.Acest al treilea este Omul-flacara-privighetoare-fluture,-floare de nu- ma-uita.Musafir care ne viziteaza o singura data in viata si locuieste in noi doar atata vreme cat din apele dintre trup si suflet isi bea nefiinta curcubeul Dorului-Dor,Doar atunci atingem perfectiunea, Da,Perfectiunea exista.Este unica sectie externa a raiului si fericiti cei care nu o ating! Celor care o ating le mijesc de indata in umeri aripi si devin intr-o dureroasa si obsedanta constienta, total si pentru intreaga viata, straini de acest pamant.Pentru ei, atingerea perfectiunii inseamna punctual de sprijin pentru saltul intr-o prapastie fara de sfarsit. Si cum sa nu-ti vina sa dai cu barda in Dumnezeu,cand intelegi ca unica stare normala a sublimului poate fi atinsa doar sarind cu parasuta iluziilor,asigurat doar cu fragile centura de siguranta a unui Rai cutremurat de blestem?... Iubirea este o compensatie aleatorie, cine poate crede in unicitatea si eternitatea ei? Si daca totusi indragostitii cred,acea credinta are doar girul starii de inconstienta absoluta. In fiecare din noi exista doza aceea de sublim numita dor de absolute. Dar cum Absolutul si l-a rezervat in exclusivitate Dumnezeu, noua ne ramane numai dorul.El ne impinge sa visam iubiri unice si eterne,procurandu-ne amnesia atat de necesara asupra faptului ca se naste,creste si infkoreste si moare,din relativitatea ei luand nastere setea noastra de Absolut. Viata fiecarui om este strict circumscrisa in desertul trinitatii singuratatii sale personale. Prietenia si Dragostea sunt doar evadari provizorii din temnita singuratatii (toti cei pentru care A TRAI este sinonim cu A IUBI), toti acestia suntem uzurpatori ai scaderilor firii noastre, nista bieti proscrisi… * CEI DOI MAGI, La portile cerului e un munte inalt;pe cararile Dorului, hoinaresc catre usa lui Dumnezeu.Privirile mele statornicesc peste declinul timpului clipa de aur,Clipa in care sufletul ingenuncheat se intoarce spre sine. Daca dorul ar avea o unitate de masura mai presus de lacrima si daca ar exista un aparat de masurat suferinta,acul indicator s-ar duce pana la capat. I mi mai trebuiesc nouazeci si noua de prieteni,sa inalt prin inimile voastre o scara pina la cer, Sa sterg praful de pe stelele mele apuse…pentru ca nu intotdeauna cand Dorul ma cheama pe celalalt taram, aduce de darlogi calul alb inaripat, desi il aud nechezand salbatic in lacrima care nu vrea sa mi se rostogoleasca dincolo de marginile sufletului. Azi am iesit cu tava de jaratic cand Luceafarul de ziua abia isi mai stapanea intredeschise pleoapele incarcate cu roua , aveam multe pacate de infaptuit in aceasta dumineca.Era in cer liniste si pace ca inainte de facerea lumii, pamantul dormea invaluit in surasul gandului pe care il visa pe cand nu era decat intentie la picioarele tronului dumnezeesc. Deodata, un Adevar inalt a inceput sa incendieze fortificatiile intunericului si ciocarliile, toate ciocarliile lumii – singurele fiinte blestemate de creator sa lucreze si in zilele de duminica – s-au inhamat la caravana zorilor: cand o ciocarlie isi umplea ciocul cu raze de soare si aripile cu albastru, o stea din candelambru isi lua camasa de noapte si isi inchidea pleoapele..Si ciocarliile strigau din inalt ,,Desteptarea, treziti-va oameni si lucruri.cuvantatoarelor si necuvantatoarelor, treziti-va ,oameni buni, priviti-ne si bucurati-va ca v-am ridicat si azi din cavoul jumatatii voastre de moarte, veniti de luati Lumina!”,si sudoarea lor , ce picura fara incetare , asternea peste lume covoare de diamante. Ca in fiecare dimineata de dumineca,m-am ingropat in tacere, sa-mi plang magi care nu mai pot auzi de sub tarana cantecul ciocarliilor, apoi pe cei ingropati in uitare, pe al caror taram abia de mai indraznerste sa tipe arar cucuveaua, Mi-am strigat bidiviul, dar a venit doar un manz caruia abia ii mijisera ariple… ………………………………………………………………………………. p.s.De miide ori iertare pentru toate greselile strecurate in text, .pentru lipsa diacriticelor Comentariul era mult mai lung.Ora foarte inaintata si oboseala ma obliga sa ma opresc acum si aici . Cu stima si consideratie,VAL   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2012-05-31 03:07:15	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE