FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Ochi de agat
Text postat de Gheorghe Rechesan
Martie 2011


O răsuflare caldă și uscată, cu arome de muguri cruzi și piatră udă, lovită de fulgere, pornită dinspre spinările tocite ale Niculițelului, înfioară tulpinile veștede ale buruienilor și perie pletele blonde ale lanurilor de colilie, măturînd praful auriu al plajei pînă lîngă umărul roșcat al falezei. Sub adierea ei, marea își frămîntă valurile de muselină pală, cenușie, cu luciri verzui ca sticla, iar lotcile și barcazele se clatină vesele trăgînd nerăbdătoare otgoanele legate de babalele din piatră aspră ale cheiului. În fiecare început de martie, golful și toată coasta de la Murighiol pînă la Mangalia, ieșite din încleștarea crivățului se deșteaptă alene, ca după un somn de plumb, dar în anul acesta vremea frumoasă venise devreme înainte ca forțele echinocțiului să-și elibereze din plin energiile, iar soarele pulsa curat, cu raze de aur topit pe canavaua cerului senin. Portul freamătă de voci răstite, podina debarcaderului duduie sub pașii grăbiți, țipetele inconfundabile ale pescărușilor străpung aerul tare mirosind a sare și mîl, iar în toată orchestra vacarmului, ciocanele dulgherilor care călăfătuiesc bordajele șlepurilor punctează un allegro vivace, armonios și neîntrerupt.

*
[ Răsfoiesc monografia Halmyrisului, un volum lat, legat în pînză bleu, cînd dintre file cade o carte poștală cu o vedere din Mangalia la 1924, înfățișînd clădirea Vămii și farul vechi. Ilustrata e tipărită pe un carton gros, după o poză pictat manual, dar culorile s-au decolorat atît de mult încît se pierd în tonuri pastelate, atît de fragilă încît o prind cu atenție între degetul mare și arătător cînd o privesc.Pe verso, în spațiul destinat corespondenței, cerneala literelor s-a spălăcit și ea, dispărînd în fondul gălbui al hîrtiei poroase, dar îmi imaginez că mîna expeditorului caligrafiase formal, "Salutări de pe litoral" sau dimpotrivă, naiv " Apa e caldă, cerul senin, nisipul arde tare, ne distrăm grozav"
Mi-am petrecut o singură vacanță în Mangalia, în urmă cu aproape trei decenii, cînd am stat în gazdă într-o casă mare, zidită în paiantă, din chirpici, cu pereți imaculați și brîu de-un albastru ireal. Îmi amintesc treptele înalte din piatră care duceau spre un cerdac lung, spațios, ciucurele negru al fesului și narghileaua bunicului cu barbă ca fuiorul de bumbac, gustul baclavalei coapte într-o tipsie de aramă pe-o vatră în curte, dar nu pot să-mi explic de ce-mi revin toate în memorie acum, însoțind visul sîcîitor de ticsit cu detalii, doar admirînd o cartea poștală scorojită de trecerea anilor.
Poate n-ar trebui să construiesc povestirea cu atîta rigoare, să renunț la detalii și culoarea locală, s-o las să se scurgă atemporal și nedefinit geografic, îndemnînd cititorii s-o toarne fiecare în ulciorul său cu vise, dar ea mă poartă în meandrele ei, încăpățînîndu-se să facă anafoare și să curgă după bunu-i plac.]

Prin mai

De la chei, cotind după hambarele cu pește uscat, o alee largă pietruită cu dale din gresie calcaroasă bej ca și cafeaua cu lapte urcă spre mahalaua dulgherilor. Atelierul de dogărie al lui kir Sotiriu zis “Butie-tare” butnar chivernisit și angrosist de pește și untdelemn, e primul de cum treci peste un pîrîu lat, vara secat, primăvara prelingîndu-și undele tulburi prin ravenele săpate în lutul falezei.Dogarii sunt la mare preț prin părțile locului, de butoaie avînd nevoie negustorii de pește pentru sărarea scrumbiilor iar antalele de-un hectolitru, dar și mai mari folosite la păstrarea licorilor tescuite toamna sunt cerute de podgoreni, dar meșterii lui Sotir nu se dădeau în lături să croiască binale, grinzi, cercevele, uși sau mobilă de tot felul. În șopronul lung ridicat din cherestea negeluită și acoperit cu stuf e forfotă de dimineața pînă seara, ucenicii asudă la teslă, calfele, vreo trei la număr geluie doage curbate din stejar afumat, potrivesc fundurile budanelor mari și le prind în cercuri de fier. Printre ei, Dragomir, un flăcău înalt, cu părul nisipiu, ochi scînteietori ca marea în august, umeri largi și brațe puternice pare cel mai iscusit dintre ei; copil de pripas, a intrat în urmă cu zece ani în ucenicie la butnar, învățînd toate tainele tocmirii unui antal, a ajuns în scurt timp calfă și-apoi meșter nu doar prin îndemînarea cu care croiește doagele ci printr-un talent înnăscut de a modela lemnul în orice formă.
În acest moment al povestirii stă în dreptul fereastrelor scunde și șlefuiește o ramă din lemn de fag în care va fi prinsă o tăbliță de ardezie, de felul celor folosite de școlari. Degetele mînuiesc îndemînatice pila și dalta în timp ce privirea e îndreptată dincolo de geamuri așteptînd plin de speranță pe cineva să apară-n dreptul ocheților.
Brusc, zgomotele de ciocan și teslă se estompează și-n pragul atelierului apare Agatha, o siluetă zveltă, îmbrăcată într-o rochie simplă, cenușie cu floricele mărunte de culoarea levențicii care crește firavă pe coastele munților Măcinului, măruntă și modestă dar cu un parfum care impregnează cuferele cu albituri și după trei ani de cînd a fost culeasă.

August?

**
[ Azi noapte, probabil sub presiunea gîndurilor, fiindcă mă apucasem să-I fac un portret Agathei, am visat-o pe Diana, așa cum era în urmă cu mai bine de treizeci de ani, în momentul acela fragil cînd ne-am întîlnit pe plaja din dreptul vechiul far. Pletele șatene, decolorate de soare, răsfirate de briză în șuvițe mătăsoase, ochii cenușii ca ardezia împestrițai cu paiete verzi care-n bătaia razelor crepusculare deveneau aurii, pistruii mărunți acoperiți de patina bronzului, buzele perfect desenate, încadrîndu-se într-un romb perfect, cea de sus răsfrîntă într-un zîmbet ștrengăresc, cea de jos mai plină și crăpată de sarea ce impregnează aerul. Rîdea și alerga desculță printre valuri, gleznele ei goale aveau nuanța lemnului de cireș patinat, valurile îi prindeau poalele rochiei, un veșmînt simplu din in nealbit, fără mîneci, cabrat pe talie cu nasturi mici din sidef, așa cum se purta pe atunci.Vîntul aducea spre mine reverberațiile vocii și încercam să le aud în vis, mă apropiam, inspiram aroma dulce-amăruie a pielii ei, dulceața de cireșe amare are aceeași gust proiectată în cerul gurii dar nu deslușeam nimic. Cînd am încercat să o prind de braț, chinuit de setea intensă să-i sărut buzele, a strigat spre mine limpede “ aș vrea să-mi cumpăr o pălărie din pai, cu boruri largi, așa cum purta bunică-mea ” și brusc tot peisajul marin a fost înghițit de ceață.
Agatha nu trebuie să aibe nimic din chipul Dianei, culoarea irișilor e de agat șlefuit, părul castaniu-roșcat des, cu firul gros, pleopele grele într-un contur migdalat, fața în formă de inimă cu pomeții proeminenți, pielea mereu bronzată, de creolă, trăsături împrumutate din amalgamul de rase care trăiesc în jurul Halmyrisului, eleni, tătari, machedoni și armeni, dar și sînge vechi din vremurile cînd fruntariile Bizanțului începeau aici sau mai dinainte cu secole. Aș împrumuta doar buzele Dianei, mobile, cărnoase, atît de bine conturate și felul inimitabil în care-și mușca buza inferioară atunci cînd era frămîntată de gînduri.]

21 septembrie

***
Clădirea școlii e scundă, deabia se zărește primăvara dintre ramurile pomilor, dar trainică și încăpătoare, cu acoperișul bine tocmit din olane ca să reziste crivățului care zgîlîie de la Bobotează pînă la sfîrșitul lui februarie zidurile și cercevelele. Înăuntru sunt doar trei încăperi: o sală largă în care stau toate clasele, copii cu vîrste de la șapte la patrusprezece ani, un birouaș în cu rafturi și catastife și iatacul în care doarme Agatha, dăscălița. Toată mobila, băncile, masa la care corectează lucrările școlarilor, patul îngust cu ramă sunt lucrate de mîna lui Dragomir.
Ea stă în prag și privește peste zidul scund care înconjoară curtea, ridicat din bolovani și vopsit în-tr-un bleu intens, nuanță obținută prin amestecarea-n var a unui pumn de piatră-vînătă. În dreapta porții, durate din bare răsucite din fier forjat, trei moșmoni tineri, cu trunchiul neted, care nu au rodit încă.Paralel cu zidul, dincolo de ramurile lor, se întind straturi multicolore de ochiul-boului, garofițe turcești care umplu aerul cu parfumul lor piperat, gherghine, mixandre și myozitis.
Se aude un răpăit de copite, potcoavele lovesc muzical dalele și-n dreptul zidului apare o siluetă ecvestră. Calul, e un armăsar roib, cu pielea lucie, tropăie-n loc strunit de mîna unui bărbat tînăr, cu fața smeadă, ochi negri și mustăcioară tunsă, care se înalță în scări și strigă peste coroana fremătătoare a moșmonilor:
“ Bună ziua, domnișoară, nu vreți să ne plimbăm pe faleză? Avem în grajd o iapă blîndă, pun s-o înșeuze?”
E Anghelos Sotiriu, taică-su îl strig㠓Anghelaki”, dar maică-sa e româncă din Balcic, iar prietenii îi spun românește, Anghel, care a adus tăblițele comandate pentru școlari.
Fata e dezamăgită, îl aștepta pe Dragomir, dar măgulită de atenția lui Anghel și se apropie de zid:
“Nu știu călări, domnule Sotiriu, dar îți mulțumesc pentru invitație!”
“ Ne plimbăm atunci pe jos, e bine și-așa!” insistă Anghel, iar Agatha după ce așează tăblițele pe un pupitru își ia din iatac o pălărie un șal subțire, fiindcă dinspre țărm se aude zvon de furtună-n larg.
Trec la pas pe lîngă debarcader, Anghel a descălecat și calul îl urmează în frîu. Apoi se opresc privesc peste buza genunii, în lumina crepusculului rîpa are nuanțe purpurii, ca și cînd de peretele ei s-ar fi zdrobit zeci de albatroși dezorientați. Jos, peste un petec de plajă aspră, valurile lovesc umerii stîncilor, balansînd deaspra undei verde-cenușiu o spumă murdară, resturi de alge putrede, carnea midiilor sfîrtecate, fire de ață din plasele deșirate și măruntaie de pește hăcuit în cherhanale, la sute de mile depărtare.
Vorbesc, dar mugetele berbecilor lichizi și șuieratul rece. tăios dinspre un levant, întrezărit misterios le astupă cuvintele, silabele se rotesc spulberate de rafale ca frunzele de salcie uscate pe prundișul plajei și se pierd în aerul dens.


****
[ Agatha ar trebui să aibe ceva din domnișoara B, diriginta mea din clasele V-VIII, nu atît fizic, era cam urîțică, cu părul spelb, gambele subțiri și-un aer bătrînicios deși deabia terminase facultatea cît proiectată complicat pe canavaua sentimentală a narațiunii. Ne preda franceza, recita din Prevert, ne corecta accentul pe dialogurile vulpii cu Micul Prinț, era veselă, copilăroasă cu noi între bănci, dar și introvertită în momentele în care ceva o contraria. Doar cînd era în afara clasei, ochii îi sclipeau, se îmbujora și se metamorfoza într-o tînără grațioasă, cu suflet complicat dar candid care-și aștepta ursitul. Într-o iarnă, fiind gripată am vizitat-o acasă să-i duc chenzina și-mi amintesc că am fost tare încurcat cînd am văzut-o palidă, scuturată de frisoane dar cu ochii lucind febrili, spunîndu-mi:”Să nu lași niciodată să se piardă ceea ce ai inimitabil în tine!”
N-am înțeles atunci nimic, am luat-o ca pe un acces de exaltare romantică, nici azi nu cred că mi se adresa mie, un puști de 12 ani.
A dispărut anul următor, am regretat-o toți fiindcă mereu ne lua apărarea dinaintea profesorilor exigenți, inflexibili și a direcțiunii, am aflat că a fugit din țară și s-a măritat în Italia cu proprietarul unei filaturi de mătase, mai vîrstnic cu două decenii decît ea.
N-am fost “îndrăgostit “de domnișoara B, dar mă fascinau lecturile acelea, sunetul vocii ei, felul de a fi, gesturile semnificative, iar imaginea cînd îmi strînge mîna și-mi dăruiește o carte, un roman ales de ea, pentru nu știu ce premiu a rămas ca o petală uscată între filele îngălbenite.]

24 septembrie

Agatha trece cu pași repezi, sprințari, prin dreptul atelierului de dogărie. Poalele rochiei gri-ardezie îi acoperă genunchii caști și pulpele pînă la jumătatea gambei, dar gleznele înalte, bronzate strălucesc vii,seducătoare, scăldate în soarele dimineții ca o tanagra dezvelită din lut, ciocanele amuțesc, ochii ucenicilor și calfelor .se întorc spre silueta ei, îi urmăresc mersul, cîțiva oftează și înghit în sec, ca la vederea unui fruct mustos dar interzis și tac fiindcă privirea lui Dragomir îi domină. Fata se oprește în dreptul porții, dar nu intră în curtea plină de doage, mormane de talaș și scînduri negeluite, îi face doar semn cu mîna și strigă veselă:
“Mulțumesc, domnule Dragomir, tăblițele vor fi de mare folos!”
El lasă rindeaua pe banc și se îndreaptă spre patrulaterul alb din mijlocul îngrăditurii.Razele îi poleiesc șuvițele de păr încurcat cu așchii și spirale de talaș proaspăt, în ochii senini pîlpîie o flacără calmă , cînd ajunge la cîțiva pași de fată.
Se privesc, n-au nevoie de cuvinte, dar totuși, băiatul spune răspicat să-l audă toți:
“ Oricînd domnișoară ai nevoie de ceva pentru copii și școală…eu nu prea am avut parte de carte, de aceea ajut pe oricine se străduie…”
Agatha lasă ochii în jos, genele își flutură aripile curbate și șoptește îndrăzneață:
“ Lasă, domnule Dragomir, știu că n-ai făcut-o doar pentru copii…aș vrea să te răsplătesc dar nu știu cum, bani nu am doar dacă părinții ar contribui o țîră…
Fața lui roșcovană i se îmbujorează întunecată sub clocotul sîngelui, fata îl privește din nou cu irișii de agat șlefuit, în striații de verde clar și albastru intens și răspunde încurcat, tot în șoaptă:
“ Dacă vrei dumneata, domnișoară, ne putem plimba pe faleză, înainte de asfințit.”
Acum e rîndul ei să roșească.Își mușcă buzele, apoi zîmbește încruntată, cu falsă severitate așa cum stă bine unei învățătoare, chiar dacă se îmbracă și se poartă ca o codană:
“ Ne putem plimba dacă ai timp de risipit cu una ca mine…dar știi ce, mai bine să-ți pregătesc pentru cina și ți-o aduc aici…sau putem mînca pe plajă.”
“ Ca domnii de la oraș cînd se vin în vigeliatură? întreabă Dragomir.
“ Ca ei, de ce nu? Te încurcă? Da’ să știi că n-am șampanie și nici pahare de cristal…”
Anghel a văzut întreaga scenă din umbra atelierului, ghicind o parte din ce-și vorbeau cei doi, fără să-i audă. Mușchii brațelor i se contractă necontrolat, scrîșnește din dinți, un rictus nervos îi urîțește obrazul smead, privirile îi fulgeră negre și iasă dînd ocol clădirii. În spatele ei, încadrate de un stejar noduros, cu ramurile chircite și un măslin pirpririu care n-a rodit niciodată fiindcă nu-I priesc iernile dobrogene se află acareturile, cotețele de păsări, magaziile unde stau stivuite butoaiele și un șopron unde-l așteaptă neînhămat calul. Îi pune șaua, strînge chinga și se aruncă în scări. Iasă în buiestru pe poartă, lovindu-l cu cravașa și bidiviul nechează nedumerit și cabrează, încercînd să-l arunce din șa. Strînge frîul cu un pumn nemilos, aruncă o înjurătură-n grecește, de felul celor învățate-n port de la matrozi și se repede, centaur nestăpînit, lipit de greabănul lucios în uliță.
Agata întoarce capul auzind cadența potcoavelor pe dalele de calcar și se ferește în lături lîngă un gard de ostrețe ca să-I facă loc, dar armăsarul încremenește cu crupa imobilă, grumazul încordat și o copită ridicată ca o statuie ecvestră.
“Te-am speriat, domnișoară? “” întreabă înnegurat Anghel.
“Nu, nu mai speriat, dar ce crezi dumneata că-s o fricoasă?”
“Nu trebuie să te sperii, n-am gînduri rele, numa că eu așa-s croit, dintr-o singură bucată de lemn tare!”
Ea nu-i răspunde, îl fulgeră cu privirea brusc oțelită și-și continuă drumul. Flăcăul descalecă și o urmează cu telegarul însoțindu-l supus la capătul frîului. În urma ei, două mogîldețe cernite, șușotesc:
“Ai văzut, țațo, ce nerușinată…se-ncurcă și cu grecul, face ochi dulci și butnarului…”

***
[ Pe măsură ce încerc să o descriu veridic, în făptura Agathei palpită și se amestecă tot mai multe chipuri de femei tinere și-mi amintesc, respirînd aerul încărcat de aromele strugurilor pîrguiți, de Otilia. Episodul poate părea banal, s-a petrecut într-un august tîrziu, colorat într-o paletă bogată în culori calde, de pămînt ars și flacără, iar cînd încerc să-l rememorez nu găsesc cadrul exact, îmi amintesc doar de o cîmpie uscată, de parfumul ciorchinilor încleiați, storciți într-o lădiță și de zumzetul agresiv al viespilor îmbătate de must. Silueta ei este în schimb atît de reală încît am senzația că dacă întind brațul pot s-o ating.
Era tot institutoare ca și Agata dar temperamental mult diferită, pasională, ușor exaltată, maternă și chiar sufocant de grijulie.
Aflînd că-s pasionat de arheologie mi-a povestit o întîmplare uluitoare, desprinsă parcă dintr-o povestire de Poe. La marginea podgoriei, în urmă cu șapte ani, atunci cînd s-au plantat încă două sută de butași noi de reisling și chardonay se afla un crîng de salcîmi bătrîni între care rugii de mure și măceșii crescuseră încîlciți ca într-o junglă. Încercînd să defrișeze costișa, muncitorii au adus un buldozer care să scoată rădăcinile și lama utilajului a dat peste o ruinile unui zid care încadrau o lespede mare din piatră. Neîndrăznind să continue excavarea, părea că au dat de gura unui cavou năruit au chemat autoritățile. Atunci cînd au ridicat placa funerară au găsit un sicriu somptuos din lemn de nuc împodobit cu ornamente din bronz, iar înăuntrul sicriului corpul încă intact al unei fete tinere, izbitor de frumoase, îmbrăcată în rochie albă de mireasă. Fața fetei, neatinse de putreziciune, corpul, părul negru, lung și bogat, buchetele de flori uscate care o încadrau, toate dădeau impresia că fusese înhumată recent, deși nici primarul, om în vîrstă nici polițaiul din sat nu-și aminteau ca vreodată acolo să fi existat un cimitir. Cei de față au început să facă presupuneri de tot felul, cineva spunea că mormîntul ar putea să fie cel al odraslei unui latifundiar cu avea moșii acolo înainte de ultimul război, care murise în floarea vîrstei răpusă de tuberculoză, fața fetei, o pojghiță fragilă, uscată ca pielea șopîrlelor se destrămă ca fumul, iar corpul strîns în mătase se nărui între faldurile rochiei și din toată splendoarea efemeră rămaseră doar oasele.
În timp ce-mi relata macabra și uluitoarea întîmplare ochii Otiliei, mari, întunecați , cu pleoape grele, subliniate de umbre albăstrui și gene dese sclipeau febrili iar atunci cînd mă sfîrși mă privi lung cu irișii lucind ca două bucăți de obsidian șlefuit, încercuite de un halou auriu, fierbinte.


30 septembrie

În acel septembrie prelungit estival, Agata se plimbă împreună cu Dragomir pe plajă. Între ei tremură aerul torid, ridicat din nisipul dogoritor la amiază. Merg încet fără să se atingă, dar între faldurile rochiei, mîna ei îngustă și palma lui fierbinte e un spațiu de cîțiva centimetri, iar apropierea aceasta e mai încărcată de dorință decît dacă și-ar împleti strîns degetele. Fetei i-a intrat o pietricică în sanda, se oprește să o scoată, apoi renunță să se încalțe și pășește cu un mers elastic spre valurle călduțe, care-i cuprind repede gleznele.
Locul nu poate fi zărit decît din larg, e o limbă îngustă de prundiș, presărată cu petece de nisip și tufe de iarbă uscată, întinsă între ghiolul întunecat și marea de sticlă. Unda ghiolului, densă albăstrie e ascunsă între trestii și doar berbecii furtunilor din februarie mătură fîșia aceea aproape imponderabilă, plutind între cer și apă.
O învîrtejire a brizei și zgomotul valurilor izbînd limanul mă împiedică să aud ce-și spun, îmi imaginez un dialog firesc și fără cochetării inutile între ei.


***
[ În capătul pridvorului era așezată o sofa joasă cu căpătîi rotund ca un divan otoman. Bătrînul Ahmed stătea acolo în fiecare după amiază picotind cu muștiucul lung al pipei din lemn de cireș între dinți și un filigean de cafea dinainte.
“Venim beam cave”, îmi spunea el zîmbind, cu buzele înnegrite de tutun, în barba imaculată de bunic, dar de fiecare dată găseam o scuză ca să refuz. Cu doar două zile înainte de a pleca am acceptat și m-am așezat lîngă el pe o pernă din catifea brodată. Deasupra noastră, pe zidul neregulat din paiantă zugrăvit în bleu intens obținut din piatră vînătă și var atîrnă un tablou mic, mai curînd un studiu în ulei care înfățișează un peisaj marin naiv. O barcă pescărească legănîndu-se leneșă în valuri de cerneală pe fundalul unei nopți viorii luminate de o lună ca pe Bosfor în stînga pînzei, jumătatea din dreapta fiind ocupată de un liman luminos, văzut dinspre marea verde ca sticla sub un cer palid cu nori cenușii sfîșiați de briză Culorile așternute în tușe largi, păstoase pe un grund aspru sunt destul de convenționale, direct din tub, dar ce e uluitor,atunci cînd privești ceea ce pare în intenția pictorului surprinderea unui moment zi-noapte, perpsectiva devine vie, reală și ai senzația că plutești în larg.
“ L-a pictat un tînăr care venea aici de două veri.Stam și pictam toată ziua…odat’ seara făcut o poză ca de nuntă cu mine și nevasta dintîi, da’ hogea certam , da’ ea creștină fost nu păsam așezam frumos tablou pe perete în camera mare.”]


3 octombrie

Cînd se întoarce cu tălpile umede pe nisip, fiecare pas o amprentă pe pielea umedă, elastică a plajei, Dragomir îi arată două cochilii lungi și înguste, răsuciți ca niște sfredeluși, o specie de melc destul de rar, cu sideful lucind marmorat în gri, crem și castaniu. Din nou, nu aud ce-și spun, sau poate firesc e ca să nu-și spună nimic, ci doar să pecetluiască clipa aceea cu un sărut lung dar cast. Valurile lovesc piciorul falezei din lut însîngerat, spală stîncile scunde, căptușite cu mușchi verde întunecat și se retrag sleite lăsînd dîre largi, unduioase în pielea plajei.
Îmi amintesc de colierul din cochilii spiralate colorate în alb și cenușiu ardezie pe care-l cumpărasem Adrianei. Sfoara s-a rupt măcinată de sare și melcișorii s-au pierdut printre haine în geamantan. Primul sărut al Dianei a fost torid, cu gust de sînge, soare și mare.
“Ai buzele sărate, a rîs ea și mi-a șters gura cu eșarfa ei de culaorea malachitului, plină de nisip aspru.

[ Am rupt ultimele trei pagini cu dialogurile între Agata și calfa de dogar și constat că nu am decît o mînă de piese ale unui puzzle, care aranjate pe canavaua neutră a nuvelei lasă destule spații albe. Nu știu cum să compun vocea Agatei și trebuie să fac ceva cu dialogurile, sună destul de convențional pe alocuri, chiar dacă accept schematismul figurilor, acțiunea desuetă, finalul previzibil, dar poate că dacă descrierile sunt destul de vii scapă și personajele de masca asta din foaie velină îngălbenită. Vocea Dianei, înaltă, copilăroasă cu inflexiuni repezi precum rafalele de de vînt ce clatină ramurile pline de puf cenușiu ca blana de șoarece ale răchitelor, glasul Otiliei grav, profund, cu timbrul catifelat ca o noapte în larg.]

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23932
Comentarii: 120163
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE