FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
impresii despre un experiment.
Text postat de nicolae tudor
Urmărind life, pe internet, experimentul întâlnirii cu scriitorii, am avut sentimentul că generația tânără nu mai așteaptă să i se facă dreptate și face un asalt la celebritate. Numele adus în prim plan a fost poetul MUGUR GROSU, alături de cartea sa de debut, “Grossomodo”.
Mugur Grosu are un mod de “a ști cum s-o dea” în public, se vrea o cerebralitate viril㠖 dacă ținem cont de trimiterea la Nietszche, că există filozofi înaintevăzători, care aruncă semințele. După mărturisirile sale, nu este o fire organizată, ba chiar îi repugn㠓seriozitatea idioat㔠cu care, bunăoară, suntem dresați c㠓o poezie trebuie șlefuită la infinit”, iar după mărturisirile prietenilor „nu are acea boemie de a scrie la întâmplare, după cum îi vine la mână, după 6 beri, și a avea pretenția de a scrie un text literar”; experimentele sale sunt doar calcule finalizate în poezii inteligente care… “necesită inteligență și din partea cititorului”!
„Poezia este o zonă aproape religioasă a ființei”, crede poetul, și devine important „să identificăm prezența ei” în „realitatea care este în dreptul fiecăruia – trebuie doar să întinzi mâna, culegi și reasamblezi”. Poezia fiind, astfel, soluția să te salvezi, ca individ, atunci când problemele pe care le ai de rezolvat te depășesc. Poezia este ceva care se întâmplă în om iar M.G. și-a propus să observe” zonele cele mai derizorii, zonele de refuz”. Încercând să nu piardă din vedere acel ceva, a transcris cu instrumente aproape poetice situații reale. Nu a ales o cale unică de exprimare, poate fiindcă stilul obligă la căutări infinite pentru identificarea și construirea amprentei eului, a ales cea mai comodă formă de poezie – experimentalismul continuu - care oferă până și scuze pentru eșec. Inteligent, nu!? Poate fiindcă a știut că prin simple și repetate bum-uri poate să-și arate virilitatea. Paradoxal, simte poeticește, dar face praf poetic tot ce trăiește, încăpățânându-se să centreze, dar să dea și cu capul (îmborțosându-se cu tomuri). Nu știu cât are un nou mod de a scrie poezie, cred că el ne împinge spre un nou mod de a fi, acela de a înțelege și trăi viața mai mult decât suntem obișnuiți s-o facem.
Mugur Grosu și-a tras biografie din aparentă vagabonțeală: bea bine crezând în instituția chefului (fiindcă umanizează poeții), a fugit de-acasă cu hainele de pe el și s-a trezit c-a rămas p-aicea (în București, adică), a stat aproape un an în stradă, apoi în niște poduri, denumite poetic “mansarde”, unde a făcut „cenaclul de poimarți”, a vrut să dezerteze din armată… Cu alte cuvinte s-a rupt din cotidianul firescului spre o întoarcere la libertatea primară. Seamănă cumva cu Pablo Picasso, care era un curios, dar nu-l interesa ce–i spuneau profesorii. Și-a zis: “Pot să scriu și eu poezii, așa că vreau să-mi însușesc un teritoriu în care înoată poeții, vreau să fiu parte din lumea poeziei!” Așadar la el poezia nu a fost chemare magică, ci o ambiție. Într-o lume în care literatura se scrie de la închis în celulă întunecoasă până la a levita deasupra lucrurilor, ridicându-te și căzând, dar totdeauna absorbind viața prin toți porii (chiar ai perilor propriei bărbi), vine Mugurel cu experimentu’ și ne spune să nu ratăm trăiri, iar el personal identifică, prin puterință cerebrală, zone cu potențial poetic. Când era mai ușor de aflat: unde… nu este poezie?
Apoi… învață (sic!) poeții să le lase deoparte pe toate celelalte ale vieții pentru a deveni scriitori (nu spune dacă și mari), așa cum el și-a luat tot timpul din lume pentru a se afirma. Cu toate acestea se cam plânge că… n-are timp! (Să nu fie suficient să lași totul întrucât nu ajunge timpul?) N-are timp fiindcă are tot timpul planuri. Unele, povestite de el, sunt mai importante decât realizarea lor (cum ar fi să mergi la un spital, unde un confrate se luptă cu moartea), altele, odată începute, sunt lăsate baltă (cum ar fi desenarea contururilor pe asfalt și obligativitatea de a le vizita din când în când). Dincolo de reinventarea dadaismului, cam astea sunt experimentalismele sale… poetice: niște chestii razna, să le duca mai departe cine-o vrea! Dar… are o grijă ciudată pentru om: nu-i poate vorbi despre moarte, despre propria moarte sau beteșuguri fiindc㠓e o chestiune personală”! Când Călinescu (parcă! de verificat) zicea: „dacă nu mă înveți ce e viața și moartea, nu dau doi bani pe creațiile tale”!
Experimentalistul, cică, trezește, într-un plan metafizic, un organ mort. De ce nu-și exercită, periculos, poetul libertatea? Dacă tot se ridică deasupra sentimentelor – supraom ce e, se crede sau își închipuie – , de ce nu e atras de filozofiile existențiale? Cumva de… frică? Ok, îi este frică, dar, dacă nu descrie frica, nu avem demonstrația că, în fond, poetul nu e supraom, ci subom? N-ar face bine să-i mai tacă draculi gura și să scrie cu umilință asumându-și târâtul și să nu mai vorbească, cel puțin, despre zbor? Da, are dreptul, ca oricare altul, să vizese, dar poezia ieșită din astfel de malaxor este un obiect de tarabă, cum ceapa, merele sau chibriturile. Mă întreb de ce nu atacă experimentaliștii din născare zone existențiale care reclamă curaj, sacrificiu, efort? Numai că Poezia trebuie lăsată la cuvântul ei – orice înzorzonare o alterează. Adăugând, în numele experimentului, muzică sau imagine, se dă valoare cuvântului ca parte a întregului făcându-l, astfel, solist solitar, iar poezia se superficializează căpătând valoare prin formă și nu prin substanță. (o asemui deja cu fata bătrână ajutată de babe la măritiș!) M.G. sacrifică poezia pentru a ajunge el în om forțând limitele și libertatea și comunică un răspuns, fără să fi existat o întrebare. Numai și numai fiindcă vrea să pună în funcțiune organul care pune întrebarea și să creeze, apoi, disponibilitatea de a ști.
Am fost impresionat când a mărturisit că nu a vrut să fie învățat să ucidă omul și m-am întrebat dacă s-a lăsat învățat să-l lase, pe același om, să sufere prin săracire și exploatare? Dar m-a întristat să aflu că, pentru el, manifestațiile de stradă recente împotriva întregii clase politice i s-au părut mai șic (a se citi sănătate mintală) atunci când au fost exercitate de un singur om. Ceea ce înseamnă că, sigur, Mugur Grosu este un ins rupt de viața organică a comunității; e, așa cum și zice, un… razna! Paradoxal, deoarece îl vezi, până la împiedicare, la tot pasul, din cauza preamarii sale libertăți. Să ne schimbe, adică să fim altfel decât înțelegem să fim, adică… să-i semănăm. Ne impinge, cum Milka din publicitate, să fim mondeni.
Mă întreb dacă adevărul este dinsus sau dinjos de poet? Dacă nu ne face un rău împingându-ne înainte și izolându-ne, unul pe câte unul, acolo. E drept că așteaptă să fim sau să devenim vii și să facem ceva, dar știe că suntem mămăligi. Ne împinge doar să apară printre noi cu sentimentul distanței și ușor-cinismul pe care-l oferă puterea. Spune singur că încearcă razna, dar știe că nu e razna întrucât își sprijină demersul literar cu filozofii subtile.Il puteam citi exact, dacă îi vedeam ochii. Am certitudinea că vrea deocamdată să impresioneze viii. Că libertatea-i proprie vrea să se întoarcă, violent sau nu, împotriva libertăților noastre. Ne dă lecții de trăire, cu o abureală aparentă având doar spaima falsei celebrități. Bine-bine, amabile, și după aceea ce facem? Trăim când mâncăm, trăim când iubim, trăim când dormim… Nu! Poetul vine elegant (cum altfel?) – are dreptul s-o facă-, și spune să trăim toată clipa, dar ne face să ne simțim vinovați că precis am ratat și ratăm încontinuu niscaiva senzații, cevaștilea profunzimi. In realitate Mugur Grosu este un copil care se joacă de-a poezia, după ce s-a jucat cu pianul, caricatura, armata, cenaclul ș.a.; și se va juca toată viața, cu o inocență debordantă și acaparatoare.
Dar ce ne facem când el ajunge să înflăcăreze și suntem nevoiți să tolerăm o întreagă generație vinovată de clownism infantil, dar știm că mâine își va reveni singură, miraculos? Când planeta are lacrimi și urlete de disperare în case, micii elitiștii de azi și conducătorii de mâine – educați cu stoicism de sistem să nu facă nimic fără preludiu – merg la concerte simfonice și,din cauza plictiselii, concurează violoniștii jucând bambilici în sală! Când poetul profund este concentrat total pe simțire, MG face din sentiment o tocmeală poetică, cu vitezism de copil teribilist ce se vrea neapărat a fi doi oameni într-unul singur. A fi eminamente cerebral, pentru a atinge o performanță a simțirii, înseamnă a ieși din găoacea inimii, a o părăsi. Ați jongla propria simțire, înseamnă, întâi de toate, a o trăda (presupunând că ai avut-o!) De când lumea, este știut, că vei fi cu atât mai nefericit cu cât ești mai lucid în iubire fiindcă descoperi imperfecțiuni care o fac incompatibilă. MG,în laboratorul său, prelucrează ideile în multe variante, iar la final păstrează una și dă foc celorlalte (gest extraordinar dacă ar arde tot!) Cu cât țesătura minții se compune din firele adevărurilor unice, cu atât adevărul poetic devine unul singur. Un geniu nu poate scrie decât o singură variantă. Dacă nu se întâmplă așa cu Mugur Grosu, fie este înaintea timpului nostrum, ca geniu neînțeles, fie este înaintea noastră și ar trebui să se întoarcă urgent la sfânta normalitate.
Se pare că-i place nespus să fie un răspândac de zvonuri: “Uite, colo e mișto, du-te și vezi! Și aleargă singur, du-te și înoată! încolo, după ce treci de diguri, o să găsești o oază, o insuliță, vezi ce faci p-acolo!” Mă gândesc la „moartea căprioarei” (dacă ne trimite să împușcăm căprioare) și la drama literaturii: scriem, publicăm, dăruim creații, promitem să ne citim și… n-o facem nici unul! Ce valoare mai pot avea creațiile dacă nu ajung să fie integrate prin absorbire în viața Cetății? E ca și cum stabilim o cărare într-un imaginar parc, dar toți o luăm pe alături. Și ce vis frumos are Mugur: să te introduci ca amprentă într-o lume ce se transformă văzând cu ochii iar tu să treci zilnic și să te revezi în ea! Poate cerebelii lumii ar trebui să planteze câte un copac și să aibă Dumnezeu grijă de el? Poate ar trebui să ne legăm cu lanțuri în piața publică, la orice abuz cât de mic al autorităților care alterează frumusețile lumii noastre reale, să facem un protest continuu, să fim siguri că gestul nu va fi șters de timp, iar lumea se va umple cu frumuseți ratate prin neimplicare sau agresiuni voite.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE