Nicolae Tudor despre Duminicalii
Duminicalii viețuiesc într-o pătrățică a
începutului evoluției umane, pe prima treaptă. Aici îi traiu, aici îi raiu își zic, așa că li se pare inutilă
aventura să urce. Pentru ei, a ajunge înseamnă a sacrifica trăirea vieții și nu
înțeleg ajungerea dacă nu te înalți așa cum ești, iar, dacă ți se cere cumva să
încalci conștiința, înfrângerea să nu presupună o azvârlire sau cădere de sus.
Și-s fericiți că se-nvârt cu pământul odată visând sânul raiului, atârnând în ața aia de... speranță. Unii
adoptă poziția ghiocelului și vorbesc
2 cuvinte, restu tac, alții recunosc că sunt participanți cu vorbe goale -
asemeni porcului cu dovleacul, dau vorbele de-a dura. De prea multe ori unul se
luptă să vorbească și altul să-l întrerupă, dar au caracterul de a nu se feri
de adevăr și le place să fie Om - ideal neatins, întrucât nu a întârziat
trenul pentru vreunul. Duminicalii sunt ăia de pe poale, din urma timpului,
cărora li se rupe de viață și trăiesc
mai... așa. Ani și ani își tot zic: Hai,
că mai am oleacă de necaz și scap, hai că mai am oleacă de opinteală! dar apar mereu altele și altele. Dintr-un deosebit, am ajuns văzut
ca un câine se plânge
câte un bătut de cea care a
avut în cine să dea - viața. Banii lor, mai întotdeauna, sunt banii de
pâine, cu care adorm sub pernă și, toată noaptea, pun mâna să vadă dacă mai
sunt. Nu-și zăpăcesc copiii ținându-i cu cartea-n mână (pentru a se lăuda
într-o zi: "N-ai tu ce-am io!"), fără să știe să se joace cu mingea.
Ei n-au și se fac că nu le lipsește. Se privesc în oglindă doar când se duc
undeva și vor să fie giugiuc, dar știu ca atunci nu sunt suferiți - li
se reproșează că s-au îmbrăcat de moarte.
Duminicalii au lipsit la lecția "Eu
sunt, eu fac, io pot", așa că-s repetenți toată viața în
clasa... socială. Doamne, unde e de mine? se-ntreabă câte unul și nu e
nicăieri. Dar sunt cei mai
indicați la muncile la
unghie: baros, târnăcop, sapă, targă, omorât bolovani - la hăi-rup. Acolo
li se face totdeauna batjocura de cel care plătește reproșându-li-se că nu sunt
în stare nu să-ndrepte un fier, măcar să-l strâmbe! Tot strigându-li-se, au
ajuns să creadă că nu mai au scăpare, așa că recunosc singuri: Sunt de nici o ispravă! Cel mai sfânt bun pe care-l au e...
Crucea. Atunci când dau de pomană, și-și dau zilnic, sunt în stare să o
dăruiască, numai să nu fie cerută de la obraz. Ei cred că poți să fii cât ai
fi, dacă n-ai gramu-ăla de noroc de la El, nu faci nimic. Își strigă
adevărurile spre cer și se lasă în voia lui Dumnezeu, pe care-l păcălesc de
zile visând să-L mai păcălească! Dar viața nu înseamnă nimic pentru ei: De-oi fi ori de n-oi fi, tot un drac!
Duminicalii supraviețuiesc într-o lume
scălâmbată, parcă ținută într-un ciudat pantof chinezesc și-a răbufnit ici
colo, (acum prin paginile acestei cărți), o lume strâmbă pe care n-o mai
îndreaptă nimeni și-n care nu trăim pe literă omenească" - oriunde
ciocănești și intri, ți se strigă: Ieși afară! O lume pregătită pentru o sfârșală
("Ce mai, sînt anii de pe urmă - trebuie să fii prea om ca să reziști!) o
lume fără frâie în care unii, din
cauza clocelilor din cap, îi înțeapă și au ajuns hoți-cinstiți, în timp ce
răstesc că nu sunt destul de civilizați. Numai că fibra duminicalilor și-a
găsit echilibrul pe o treaptă a întunericului. Treapta următoare nu este a lor,
cineva are nevoie de ei acolo. Ar putea să o urce doar dacă ar apărea conștiința
că e uman să li se pună mai puțin pe umeri încât munca să ofere bucurie,
nicidecum să fie scârbici. Viața-i frumoasă dacă râzi, altfel nu e nimica, spune, cu ultimele-i puteri, Omul cu barosul. Școala vieții i-a învațat pe cei care-l plătesc să aibă grijă să nu râdă și
să-i transforme viața în nimica.
Mașinile, casele înalte din piatră și cu muțuglui, apoi câte și mai câte, lasă în urmă cu fiecare rotație a pământului "adunătu-ra desculță a lu' nimănui", cea care merge cel mult cu bicicleta și așteaptă la infinit o milă. Să ne mirăm că între oameni se ridică Zidul lui Marghiloman cu o spărtură prin care doar se satisfac interese? Într-un timp când Constituția-i căzută jos fiindcă
s-a lăsat mână liberă lătrăreților care au împins omenirea într-un impas făcând
legea să se-nvârtă ca șurubul, și-așa și-așa (dreptatea nu-i pe pământ,
dacă n-ai putere, până și cu-Adevăru trebuie s-o lași moartă. Legea face din
om-neom, chinuie mai abitir ca pe Hristos), un timp când oricine caută să
te înșele cu ceva. Duminicalii stau încremeniți și-așteaptă în zadar, de la Sistem, să fie și Dumnezeu băgat în calcule, iar
de la Dumnezeu să nu mai
greșească cu mila încât cel rău să nu sfârșească niciodată bine. Numai că
Sistemul a divizat oamenii până la unul încât Iubirea să fie dăruită doar celui
puternic. Acesta este și momentul vinovăției mondiale: Invingătorul (care este
un om și nu un concept) și ai lui fac legea, iar tu va trebui să te
supui. Nu mai contează daru tău, gata, s-a băut, s-a mâncat. Așadar viața
depinde de un învingător, dacă acela a fost mângâiat de femelă, dacă vinul a
fost oțețit ori fasolea afumată. Fiindcă va ridica mâna și va face un gest
fulgerător. Și fulgerător se vor schimba toate: calitatea apei, a gazului,
adânciturile din asfalt, taxele anuale, toate, toate, toate. Duminicalii fac
haz de necaz: Taci din gură, când o muri
jucăm! Intrebarea de
milioane de ani este dacă se poate altfel, dar răspunsul a fost din totdeauna o
tăcere interesată, motivată ridicol, care a lăsat să se lucreze nestingherit pe
dedesubt, imprimând vieții (paralel cu modul de supravietuire din rău în
mai rău) un mod de trăire, încât libertatea și democrația au devenit șvaițăr
cu găuri iar politica Ia-ți-o ție - Dă-mi-o mie. Fiind ultimii
în șirul vieții, Duminicalii sunt și fi-vor mereu de sacrificiu. După ce li
s-au umplut buletinele cu ștampile și nu s-a schimbat nimic, și-au zis: "Ducă-se
draculi toți, n-are cin' să ne apere, n-avem cum iși din balacină! și au
ațintit privirile în sus, chiar dacă știau că Oamenii
lu' Dumnezeu ar trebui să-i tăvălească pe oamenii lu' dracu.
Duminicalii se roagă... de câte ori se roagă.
Unii se întrec în aprinsul lumânărilor la biserică (am aprins două
lumânări, sunt mai tare ca tine!), altii, fix la 12 noaptea, când se
deschid cerurile, aprind o lumânare în casele lor: S-a înmulțit lumea cu
dobitoace și au chipul Tău, Doamne. Dă-mi puterea ca, făcând un semn, un singur
semn, să dispară niscaiva lighioi. Dar
sunt și nedumeriți: Doamne, de ce nu
schimbi lumea, de ce fugi? Sunt
și Față-ntoarsă de la Dumnezeu care și-au pierdut încrederea în tot
și nu mai vor să știe de nimic. Rugăciunea n-o știu toți, chiar Nicolae o
încurcă. Un duminical scrie Tatăl nostru pe o hârtie, să aibă în buzunar, la
o nevoie: - Mă, ai pus titlu?
Da' ai pus "Amin" cu a mare? îl ține din scurt Desculțu. Nu, că mi-a
venit lapsusu'. Las c-o-ntreb acasă p-aia bătrână și mai scriu pe ormă. Stai
să scriu "ispită", că asta-i periculoasă tare! "Să iert ăm gre
și ților" (adică tot p-ai noștri, săracii!) "că a ta e pu te rea.
Șefule!" Aici am pus de la mine! Duminicalii
sunt credincioși, chiar de intră-n cârciumă, au crucea la gât și încearcă să și-o
facă pe trup, Crucea fiind o prezență care obligă la adevăr (Nu mă pune să
mint, c-am făcut cruce; Dacă mint, să mă bată Crucea pe care, iată, o fac în
fața voastră). De multe ori însă mâna nu reușește s-o încheie, din cauza
repeziciunii cu care le este supusă trăirea, a oboselii sau realului care bate
lăuntrul (Începe crucea, dar, pe la jumatatea ei, mâna uită și
-mi arată
soarele) - probabil de-aceea
și răman cu sufletele greu încărcate.
Biserica-i numa așa, să-nmoaie inima la
criminali, păcălește cu vorbele și stârnește omul chiar împotriva omului (M-am dus cu pachete
pentru-mpărțit, să le slujesc - povestește Tan Georgescu. Și-un drac de om a
băgat mâna și-a luat din coș. N-am mai ținut cont de biserică, de nimic, și
l-am luat la-njurături: «Biserica mă-tii, dacă te prind
» Am lăsat coșu jos,
și-aleargă după el! Am făcut vo două ture, pân-a lăsat alea din mână și s-a
făcut nevăzut.) Biserica-i
locul care oferă apa sfințită în care oamenii cred cel mai mult, numai că
obligă mulțimea oferind agheazmă în schimbul ascultării slujbei. Impărtășania
sau înmormântarea se fac doar dacă ai
fost văzut de popă, dar
duminicalii se răzbună nechemându-l la pomeni, că nu sîntem obligați (Ce,
io nu știu să pun nițică tămâie și s-afum cu ea? E primită, că-l dă la o parte
pe ghiavol). Duminicalii cred că o parte din relele lumii s-au întâmplat
numai de la popă! Așa că îl consideră sperietoare (Postiți că, altfel, vă
duceți toți în... iad), funcționar
lacom (Popii și
parlamentarii! Ăia dorm și ăștia cântă: "Aleluiaa..."; Baniis ochiu
dracului și-i place-n primul rând popii), un neobrăzat care aruncă la
porci copanele și coliva, iar când vrea să facă bani, ia găleata aia și
ciocănește-n poartă. Îți
spune de la obraz să-i pui și-n traistă. Și-i pui ce-i mai bun, de!) Nu
cred în puritatea interioară a acestuia (Nici nu s-a sculat preotu. Pân-o
târăște pe preoteasă la marginea patului
mai e! Săptămâna trecută am plimbat-o
pe mama ce-am plimbat-o și-am zis s-o mai plimbăm oleacă, da n-a vrut. M-a
chemat în altar de-am semnat pe caiet. În altar îl ține! Nu i-a convenit cât
i-am dat, cică să mai aduc), și-i interpretează prestația ca pe o
bagatelă (Și ce-a zis, mă, popa acolu? întreabă Al lu' Puștiu. - A zis
că-i
bine!) sau un rău care compromite grav ideea de credință (cică
nici El nu le știe pe toate!) Așa
că se bucură când o pățește (A
intrat și la Țicnitu - o belea de om. Stătea și bea de pe scăunel. Și-l lasă pe
popă, îl lasă să stropească p-acolo și-i zice: Acu, părinte, fă-mi și mie o...
cântare. Să moară viața mea, dacă nu mi-o faci p-aia: Dă, mamă, cu biciu-n
mine, că n-am ascultat de tine! Stai oleacă pe pat, ia de bea un păhărel
Popa dă să iasă, da Țicnitu-i blochează ușa cu cuțitu. Și... i-a cântat popa,
să scape de nebun!) Biserica este un bine paracliserului care merge cu
registrul după contribuție (Ieri țaica Anica-l certa-n fundu' grădinii:
"Nu fi prost, trage și tu din bani, că doar nu i-oi duce pă toți!")
iar oamenii-l înjură pe preot că «de ce nu taie chitanță când vine cu
cerșitu?» Astfel se face că preotul se îndepărtează de oameni. Dar
duminicalii îl simt organic pe Dumnezeu: miruiesc pomii, țin candela aprinsă,
tămâie împărțeala și prin casă, la nevoie îngână bisericește cuvintele. Cine
nu crede-n Dumnezeu, nu crede-n nimic le este înțelepciunea. A crede este
încercarea de a fi ceva și nu cineva (Mulți, cică, nu există Dumnezeu. Îl
caută cu lupele să-L vadă pân cer, nici unu nu-L vede, da El e-acolo, sus! Cum
să nu existe Dumnezeu?!; Dumnezeu
este al meu!»- spune nebunul - Și
al fiecăruia. Dacă ține la El; Ce-L tot strigați
atâta? Lăsați-L să să odihnească! Faceți bătături la genunchi, vă poleiți cu
rugăciuni, să nu vă atace cel rău. Există un singur păcat: acela când faci rău
cu bună știință.) Săracii nu-și însușesc ce nu le aparține, să le meargă
bine. Nicolae este cel care are nevoie de o Puritate și o Perfecțiune, dar are
spaima că Dumnezeu nu este Perfecțiunea, că va trebui să se lupte și cu El în
neființă (Doamne, Te voi căuta dorind să nu te găsesc, având în suflet
spaima nedesăvârșirii Tale.) Inconștientul îi spune că Dumnezeu stă ascuns
după ultimul om și privește spre păcătoși, că dă în fiecare dimineață lumină (I.E.Lî
împarte ziua precum o mamă, mulților copii, pâinea), însă o folosim în
contra aproapelui, ca și cum ne-ar fi dat-o personal (Acumulăm, cu
mâna-ntinsă și cu forța și îngrămădim unele peste altele, umplem podurile,
chiar dacă știm că le mănâncă rugina, microbii și moliile. Într-o zi, noi sau
altcineva, le ducem cu căricioru la «fier vechi». Numai că rănile produse de
efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neștiute, nebănuite chiar, acoperă niște
biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum lacrimile cu sudoarea, cum
scrâșnetul dinților și crucile către însus, și dau împreună un geamăt planetar.)
Altădată crede că Dumnezeu e un creier încins, o
Grozăvie ce se lasă
purtată pe brațe,-nadins, care scoate gemete și hi-hi-ituri - Îi ies
aripi și alge din trup, cozi, și coarne-n tot felu, se transformă-ncontinuu,
creează lumi după lumi articulând silabe numai de El înțelese. Și se întreabă de ce nu se mai întâlnesc
oameni ca Iisus? Dumnezeu este, câteodată, ceva atât de simplu: gândul care
se face vis, și pâine, și apă... care vindecă și liniștește cu somnul. Un copil
se oprește în dreptul gemulețului său: «Vreți cireșe?» Dumnezeu este,
câteodată, ceva atât de simplu, precum copilul acesta care îmbie cu cireșe.
Lupta Duminicalilor se duce cu gâlciovarii
aceia care nu-s clociți bine (de familiile care au speriat cartierul)
și au inimă de rău, cu care bagă frica-n oameni, amăgind cu cuțitul sau
băgându-l în trupuri, cu
firescul tăierii unei felii de pâine. Omul cu cuțitul, Cioroiu- Boala
Copiilor, din Umbra nopții, Tili, Alba-neagra sunt incursiuni în
psihologia unor astfel de personaje. Dar se dă o luptă și cu femeile care
amăgesc și ele, cu trupul, îi fentează și li se alătură ca animalele, doar
pentru procreare, când ei vor în fiecare seară să-și echilibreze osteneala din
timpul zilei. "Femeia se urcă undeva sus, sus de tot, cu niște probleme
ale ei și... nu mai are nevoie de noi -
zice unul. N-are puterea
să-nțeleagă nevoile bărbatului, nu e suficient de lucidă. În schimb vrea să ia
ea toate hotărârile. Barbații îi trec cu vederea multe de tot, da ea nu iartă
nimic. Bărbații se bagă pe sub pielea ei și creează iluzia că fac ce
vor femeile, doar ca acestea "să se simtă bine că, dacă se simt rău, e
mai rău și pentru ei. În fapt, execută ce trebuie făcut. Lupta aceasta le
ocupă tot timpul, îi obosesc într-atât că nu le mai este aminte să se implice
în social, de unde s-ar salva cu toții. Numai astfel fiecare familie de
duminical a rămas și rămâne în urma societății, într-o frumoasă și continuă
încăierare, dusă într-un fel de lichid amniotic din care ies la suprafață, cu
rândul, pentru gura de aer, învingătoare fiind căsnicia care sfârșește cu
bocetele pentru cel iubit, bătătorirea unei cărări spre cimirir sau
singurătatea și regretul că au sinucis. Chiar dacă n-au prea mers undeva în
viață pe același trotuar, la brațetă ori de mână, dar au ajuns întodeauna acasă
unde au camere și paturi proprii, flori, emisiuni tv și copii personali, unde
fiecare are cărări proprii, conviețuirea rezumându-se la a trăi sub același
acoperiș, dar separat. Se produce această paradoxală nenorocire, când femeia este cel mai frumos
lucru care poate să ți se întâmple, iar fără femeie, ești pierdut în viață,
te distrugi, n-ai nici un Dumnezeu! Se produce numai pentru că ea, femeia,
obligă la... ploconeala de pe
lume - un joc necesar
evoluției, dar regulamentul jocului este împins brutal peste condiția
preocupării exclusive de a supraviețui a lumii lor. Rezultatul? Bărbatul, după
ce așteaptă să se inventeze ceva să
nu mai fie nevoie să mâncăm, vrea imperios să existe și ceva să nu mai vrem femeie. Dacă
femeia n-ar avea petecu-ăla, ar fi cel mai aruncat animal, spun unii
duminicali, e necesară
la-nceput, doar câteva minute, cât o iei în brațe, Femeia-i o
bipedă care
deranjează tot, de la bubica aia a ei se trag toate nenorocirile
pământului! Ne-arată
trupu, ca pe o prajitură, iar nouă, mai rău ca la copii, ni se scurg ochii
după el, ne bagă-n
boale! Curând te-aduce-n
stare să bei sau să dormi, să n-o mai auzi. E o tăună! Când își lungește coada,
să te ții, ne dă numai ciorbă de limbă! Alții îi iau apărarea: După ce-o iau în brațe, nu știu
ce-mi face, parcă nu mai mă doare nimica. Ți-a murit femeia, ți-a murit mintea.
Câteodată este tot ce-ți trebuie. E rău tare să nu te aștepte acasă, ca pe
fiecare. Merg să mă berbelesc, nu mai e lamă! Vreau să fac mâncare, nu mai e
ulei! Vreau să schimb chiloții, stai că nu mai e nici unu
Dacă n-ar fi fost
femeia, n-aș fi avut nici pantaloni pe mine
Cine iubește este un prost. Da
cine nu iubește e și mai prost. Femeia e
fericirea! Atunci când nu-i
refuză, duminicalii trăiesc o amețeală mai mare decât le-o oferă băutura. Dar
femeia le cere răspicat să nu mai bea, iar ei mai
al draculi beau (Beau favorită ei), chiar
dacă mulți recunosc
că băutura nu ne trebuie, că e cimitiroză. Mulți beau de supărare, să-și
tulbure creiru-o juma de oră, să se aprecieze ori să ajungă la Adevăr. Cei care duc
niște lucruri grele,
le atacă și le doboară cu băutura.
Duminicalii viețuiesc cu cărțile pe față,
într-un spațiu al egalității, asemănător cu al mănăstirii (Mai beau una
și-mi bag în viață. Și-n troașele lu moșu-ăsta. Dacă te-ncap șoșonii mei, ți-i
dau și mă duc acasă desculț: hai-hai, hai-hai
) Băutura e cea care dă rezistența,
măcar un impuls, ori face tot binele chiar. Unii nu pot să se culce limpezi
ca picătura de ploaie, să nu vorbească cu morții. Pentru mulți băutul e un
drept (adică n-am voie să beau și io un pahar, după câte am tras azi?
Spune-mi și mie ce am voie în viață, domle?), și mai mulți, dacă nu beau,
nu trăiesc. Când li se spune: cred că... te-ai îmbătat, răspund încântați: Norocu
meu! Omule, trăiește și tu! i se strigă lui Nicolae, cel
care este în sufletul lor, căruia-i dăruiesc flori, apă de izvor, vrăbii gata
făcute, chitoașcă de babic - să-l usture și pe el -, fasole acrită cu gutui,
funii de ceapă. Dăruirea mărului a devenit un ceremonial: Vine Săndel.
Scoate ușurel un măr din buzunar și mi-l pune pe furiș sub priviri. Da-ntâi se
uită dacă nu cumva mai e vrunu'? Atât îi trebuie, să aibă altcineva sufletul
s-aducă
măru'! Știu, nu trebuie să-l iau repede, trebuie să stea până-l vede
toată suflarea. Se-ndreaptă spre masa lui, țanțoș, ca un boier, se-oprește la
mijlocul distanței și face ochii roată. Aștept căutătura privirilor
indiferente, semn că pot lua fructul dumnezeiesc. Rostesc cuminte:
"Săr'mâna!" și-i umplu inima. Dar face imediat pe supăratu' - cum
să-i zic io, lui, săru-mana, doar nu-i așa bătrân? Mărul a fost văzut de toată
piața. Că Săndel merge special la piață după el. A verificat toți negustorii;
când trece, i se face loc. Atâta zice: "Măru'!" Iar ei, să-i facă pe
plac: "Măru' lu'... Niculaie?" "Nu se știe?!" Îl ia-n mână
și-l rotește-n soare. "Oare, nu-i prea roșu? Vreau altu' mai verzișor,
dulcegele au panarame de-alea care fac rău. Să aibă fix 150 de grame! C-așa se
mănâcă-n ziua de azi, după... cântar!") Iar Nicolae dăruiește la
rându-i punând în pahar altceva - băutura cea mai faină pe care-o are, știe că
beneficiarul nu-și dă seama, dar vrea să-i rămână sufletul că... i-a dat,
i-a dat de la el. Dacă unui obosit îi cade jos pâinea și nu aude, i-o
ridică, să n-o calce cu piciorul. Un copil mic l-a întrebat dacă dă fălă bani
și i-a umplut pumnișorul cu bomboane chokottof, de ziua lui
Eminescu a dăruit pahare pline celor care au rostit E-mi-nes-cu! Nicolae ascultă
spovedanii și mângâie nemângâiații (Vine la bar și-ntinde obrajii spre
mâinile mele: "Mângâie-mă, mângâie-mă și pe mine!" îmi cere
copilăros. Și-l ating ușor, în treacăt, cum aș trece printre niște frunze.),
se gândește la duminicali, îi e dor încontinuu de ei, de el cu ei. Cineva îi
cere: Omule, dă-mi din viața ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea!
Altcineva îl ceartă: Nicolae, trăiește și tu! Dar Nicolae e atent la
vorbe, să nu se piardă, și creionează stampe cu o viață ce nu interesează pe
nimeni. Când îi lipsesc firimiturile din felul de a fi al unui component al
lumii sale, se simte jefuit. Nicolae este un idealist incurabil care a crezut
că nașterea este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniștit,
pregătindu-te și muncind încontinuu, poți ajunge. Iar, dacă ai obosit, poți
lenevi în voie, oriunde te afli. Doar ai o viață de străbătut, adică ani cu
infinite clipiri, și nu te zorește nimeni. Fiindcă drumul este al tău și nu
trebuie să dai socoteală, ai doar responsabilitatea nescrisă de a merge până la
capăt unde, probabil, ești invitat să explici de ce ai ajuns doar atât.
El observă că Strâmbătatea lumii este începută demult, c-a ajuns la mare
adâncime și-și dă seama de grotescul pe care-i nevoit să-l respire.
Șoptește: Vreau să ies din tunelul întunecos ca un maț grotesc îndesat cu
tot felul de lucruri ce produc scârba de a mărșălui spre Absolut. Frumusețile
de orice fel mi se par hidoase fiindcă bănuiesc înlăuntrul lor demonii;
întreabă: Prin câte visuri va trebui să mai trec? Și-n câte va trebui să
mor? și strigă: "Nemernicilor, ce-ați făcut din gândire - darul
cel mai de preț pe care ni l-a dăruit Dumnezeu? În loc s-aveți grijă ca omul,
cea mai frumoasă creație, să nu decadă sub condiția animalului, o folosiți
împotriva acesteia, dominând? De ce n-ați folosit gândirea s-o salvați? Vi s-a
dat în stăpânire toată creația și
voi ce faceți?" Chiar duce o luptă cu Biblia,
punând vorbe grele în gura unui nebun, pentru a trezi și să nu se mai aștepte
dreptatea din cer. Spune tuturor că sensul vieții este să trăim creând! Spre
asta duce cartea Duminicalii, acesta-i undeva-ul.
Duminicile, Nicolae s-a apropiat mult de cei
care mai au un pic și mor. Acest segmențel de interferență umană l-a perceput
ca pe o zvâcnire a trăirii, dublată de o iubire ieșită din comun. Înțelepciunea
muribunzilor atinge vârful de boltă când îndeamnă tinerii să nu tacă fiindcă nu
este lege care să te oblige să suferi!, iar cei în putere se arată
contrariați: Până mai ieri mă trimiteai să tac! Ce vrei? Pot să zbier
de-aicea pân' la Palat și tot degeaba! De-abia moartea oferă șansă săracului
de a trăi cu adevărat - au certitudinea că Dincolo va fi numai fericire
și cer să fie duși cât mai repede, să termine cu lumea asta. De-abia
atunci, murind, au valoare oentru ei hainele curate. Și Nicolae să creadă că
Pământul este un loc minunat în univers, să mulțumească el conducătorilor
pentru cum au condus făpturile atât de fragile și dragi lui? Să spună acum
cineva: de ce este omul ținut cu gâtul lipit de țărușul supraviețuirii, chiar
să-și fi închis singur cărările alegând întotdeauna greșit? Duminicalii se
luptă să nu ajungă cel mai de jos. Dar tot mai multe suflete se-mbată pân-ajung
să cadă spre limita degradării în animal, când devii zdreanță și pierzi
respectul tuturor. Pe Nicolae-l doare să-i întâlnească acolo, încearcă să-i
ridice și, să se ridice, ei nu mai vor. Sunt deja leșurile supraviețuirii. De-abia
rostesc: toate poți să le lași, mâncarea nu; mâncarea nu te iartă; și
furnica, o vezi cât e de mică, și
tot mănâncă, tot ce suflă pe fața
pământului, mănâncă. Apoi spun un adevăr cutremurător: Mama m-a născut
în pielea goală. Cu ce-i pe mine cred că sunt în câștig. Unii reușesc s-ajungă prin țări străine și-arată poze în care
se pot desluși un palmier, o piramidă sau țărmul unei ape căreia i se zice
mare. "Crezi c-am fost în stare să ajung io pân-acolu?" A
ajunge cât mai departe a devenit un ideal. Mulți nici nu se mai întorc, se
atașează de oameni, lucruri sau locuri. Cine ești tu? îl întreabă Nicolae pe
unu. Un
ordinar, i se răspunde.
Și sunt nevoit să trăiesc pe lângă domni. Când nu voi mai fi ordinar o să
mă-mbrac în alt caracter și-o să ies pe stradă.
Unii duminicali cred că ne naștem, creștem
și-ajungem, că le apucăm pe rând, ca semaforul, pe toate, dar toate se termină cu falimentul de la doi
metri. Alti duminicali cred că suntem niște trecători prin
strâmtoarea femeii, a cuvântului sau a înțelepciunii, prin strâmtoarea mațului,
a harului chiar, în definitiv, prin cele ale lui Dumnezeu strâmtori.
Aceștia îl ceartă pe Nicolae când fotografiază pietre sau copaci: dacă se
supară? Și-l învață să-i iubească pe cei care știe că-s ai săi și să facă în
așa fel ca fiecare să se simtă important, iar el să fie mulțumit cu
firimiturile din iubirea sau respectul acestora, dacă sunt sincere. Si-i spun marele
secret: comunicarea. Prin cartierul Trei Păduchi circulă multe
înțelepciuni. Una spune că Prostul la prost trage, omu la om și colorado
la frunza de vânătă. Colorado este săracul, iar frunza de vânătă cel
care are nevoie de prost. Pe foamete îl mulțumea cu ce mânca - nu ducea
familiei nimica, atunci i-a luat și casa pe o dublă de porumb. Săracul zice: Țin
cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu ține cu mine. Iată o declarație de
iubire demnă de marile antologii, iubire fără cuvântul iubire - întoarcerea
absolută a obrazului mai presus de toți care lovesc: în fața Celui care a emis
legea întoarcerii obrazului celălalt. Așadar săracul primește palme de la Dumnezeu, după ce, nevinovat fiind, le primește
de la oricine are chef să dea în el (unii-l așteaptă ca pe-un cireș copt), e
nevinovata ciucă a bătăilor hăinii statului în beciurile sistemului sau direct
pe stradă, în văzul tuturor. (Ieri m-au bătut și gardienii, dar... am
stat întocmai ca Domnul nostru care-a suferit de la lume
) E-nvățat cu
loviturile, îi sunt mângâiere, în comparație cu șutul, și are neobrăzarea
să-i curgă sângele pe trup precum lui Iisus care-i sus, poate prea sus uneori,
chiar se vrea un fiu neînsemnat, scris cu literă mică și fără prea mulți i!
I-ii îi pune doar când vinde struguriiiiiiiiii, să se înțeleagă că are mulți.
Și are doar când vrea Ăl de sus, nu vânăta frunză. Strugurii au salvat omul pe
foamete, boabele lor, după atâtea poroambe, au îndulcit pâinea, care este
sărată când e mestecată cu sudoare îngânată-n bărbie, și tare amară, când este
culeasă din praf, unde-i aruncată drept minimă răsplată. Așadar (ecoliterar
vorbind) lumea se împarte în cei care bat și cei care bătuți sunt. Unul pe
care-l cheamă Cristos se plânge: Sînt sătul de durere, mă răscolesc în pat
și pe partea aia, și pe parte-ailaltă, cu nervii pe moațe! Durerea îi este
provocată nu doar de lucrul cu focul, pe o vreme de foc, ci de gândul că
nu este 66 (drac întruchipat de om), dar duce o viață de cai (știind
ce-nseamnă viață și ce înseamnă cai) și este camandat de unii care caută
răcorica și n-o găsesc; căutând-o, se sperie unii de alții. Ajuns la
decălire, nu mai poate, dar... trebuie să poată! Și pentru ce acest chin?
Pentru a avea, de bine, de rău, un... fum pe horn. Din munca lui se
alege cu... fumul de pe horn sau cu luna din fundul puțului fiindcă acesta este mersu lumii de-acuma.
Munca sălbăticește omul
observă alt duminical -, mi-e teamă că, dacă mă întrebi
ceva, nici nu mai știu să rostesc. Cu cât este muncit mai mult omul, cu
atât este sălbăticit. Munca Amărâților-Câmpului" este recunoscută larg ca
sălbăticie curată. Și este oarecum de înțeles fuga de sălbăticie a celor care
aleg calea învățăturii spre domnie, dar a dus la încrâncenare și întoarcere cu
dispreț către cei care au ales să nu le semene - probabil pentru a se apăra de
răul fizic al muncii cu brațele, ce culminează, iată, cu boala de a nu mai ști
să rostești ce știai. Toți, observă duminicalul, îs numa pe ros! Oricât de
sisific a muncit, au fost unii călare pe el și i-au pus în adins înainte și
hățișuri, să-l țină pe loc. Ăiacuvorba m-au învins, zice, ăia înving
totdeauna! Săracul are vechimea
în palme și astfel de palme
sărută Nicolae, doar astfel de palme vrea să-l și mângâie, după ce lumea
s-a împărțit iar, de data asta: cu
bătături în palme și fără. Pot fi iubiți Ăia care duc cu
vorba, când îi vedem ce atitudini au față de cei rămași mai la urmă, când îi vedem
cum trăiesc, încât, dacă muncești toată viața, fără să cheltuiești pe
nimica, nu vei putea să ai ce-au ei în baie? Cartea învățată nu este cumva
o forma superioară de și mai cruntă sălbăticie, dacă determină la apărare pe
grupuri ori apartenențe la sisteme oculte care bagă-n cap să se elimine oricine se opune cât de puțin? Cum poți
fi de acord cu un Sistem când, deunăzi, Poliția a arestat în fața camerelor de
filmat un om fiindcă striga pe stradă că nu este drept ce i întâmplă? Pentru
numele lui Dumnezeu: ce înseamnă ordinea și cine o tulbură? Nu e că se petrece
o dată, de două sau 100 de ori, grav e că s-a întâmplat dintotdeauna și am
spaima că se va întâmpla la infinit! De aceea am scris Duminicalii ca tu,
cititorule, să înțelegi și să te radicalizezi. Dacă taci, știu de ce taci, dar
află că, oricât ți-ai întinde tentaculele, rămâne întotdeauna un loc de
unde poți să strigi. Nicolae Tudor nu poate fi oprit decât mâncându-i se
mintea, cum, nu de mult, lui Eminescu.
Literatura-Vie a ajuns în lume ca parte
semnifiantă de viață având înscrise nume și fapte, verificabile pe abscisa
timpului actual. Iată un caz: Lucrează cu ziua la Hai-dăi. La cel căruia, dacă-i mai ceri apă, nu-ți
dă, cică
Prea multă apă bei! La câmpu lui trebuie să te duci cu mâncarea
de-acasă, da, după ce te-ntorci cu spatele, ți-o halește. Altul: Am
cărat ieri nisip cu targa pe niște brazde cât toate zilele. Fi-miu a picat în
genunchi! Hai, mă! Scoală, mă, îndreaptă-te, că e ușor greu! Și acum
grozăvia: Mâine-l dăm afară pe Oleacă. Ne-a băgat azi șefu-n cap: Haideți
să-l dăm afară, că are gura mare. M-a prins c-am făcut o jmecherie și-a-nceput
să țipe! Mă, da ăla-i șef de secție, în fața lui nu trebuie să sufle nici
acu' de jos! Și-l dăm, dă-l în mă-sa. Ca om, i-o cârtiță. Stă-n mlaștină, da
se laudă că stă-n... euro-mlaștină! Al draculi, e hotărât să-și ia
mașină... Trabant! Să vedem ce-o băga pe foc la iarnă, că nu mai e nici goază
la fabrica de cânepă! Știi cum e să te contrazică unu ca ăla? Face rău c-a
avut drept de casă și i-a luat-o altu. Și ce dacă? Așteaptă, o săți vină și
ție rându... L-am luat cu frumosu: Stai cuminte pe șipca ta și nu te pune rău,
lasă omu-n pace. Sor-ta unde stă? Cumnac-ta unde stă? Ești nebun la cap de te
pui cu treburi de-astea? Mă, n-ai, te-nțeleg, da-nțelege și tu că-i mai bine
să n-ai! Iată cu ce oameni mergem înainte, cu cinici care ne aruncă în
față: Cel mai bine este să n-ai! Și n-ar fi nimic dacă n-am avea pretenția că
suntem organizați, dar marele organizator își atrage în buzunar, prin tva, un
sfert din orice cumpărăm; băutura, tutunul, benzina, gazul, curentul electric,
până și apa încorporează dări uriașe care merg într-un așa zis sac comun. Plus
impozitele obligatorii pe proprietate, încât nu poți construi un gard sau WC
fără un proiect aprobat, precedat de o taxă. Că oferă învățământ, apărare și
sănătate? Ce mă înveți, cum mă aperi și ce sănătate îmi asiguri, dacă sunt
prostul tău îmbolnăvit de opinteală și mă sfâșie oricine are pumnul greu sau
mâna lungă, încât am ajuns să pipăi toată noaptea banii de pâine sub pernă, să
văd dacă mai sunt? Nu-mi spuneți: Dacă nu-ți convine, pleacă în pustie sau
pe altă planetă! Dumnezeu a ales ca aici să mă nasc și tot de-aici să
mă-ntorc pentru-a da seamă ce am gândit și făcut printre oameni. Plecați voi,
cei care ați nenorocit făptura umană, mergeți pe câmp și spuneți de-acolo ce
gust are pâinea!
Dar... degeaba strigi cu literă scrisă: În
ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le unora
nici atât!
Și Literatura viei o vorbă ce se pierde în carul cu fân al spiritualității, de
nu va fi aruncată într-un pod de bibliotecă sau în tomberonul pentru topit.
Dacă tragi de roata vieții, ce-ai avea de câștigat, o... dreptate? Pentru cine,
pentru niște... statui?
L-am visat pe Iisus, zicea unu. Era
mare. Casa asta-i mică! Și m-am agățat de straiele lui albe: Ești în stare să
mă consideri și pe mine om, ești? S-a dus spre o lumină,-n partea dreaptă, nu
mi-a răspuns; Am visat ce n-am visat în viața mea: dintr-un nor a coborât un
bărbat tânăr, aproape-aproape ca Iisus. Doamne, Tu ești? - am strigat. Stai de
vorbă și cu mine! Da El a tăcut și și-a luat zboru. Iată ce vise au
statuile, iată cum li se arată Iisus! Dar există Desculțu, pumnul care trezește
din adormire: Degeaba ne chinuim cu Crucea spre Rai. N-am fost în stare
când eram doar doi inși, cum să fim acuma, când sîntem o groază de credincioși
p-acolu? Cred că Dumnezeu dă zilnic afară pe câte unu! Iar Nicolae știe
că nu Dumnezeu a dat oamenilor sărăcia și crede că ar trebui făcut ceva înspre
armonia cosmică. Atunci când o întâlnește o admiră și-i face loc în cărticica
sa: joacă locul de sub el, cu picioarele, călcare de stăpânire. Dac-ar fi
acasă, ar lua-o la rând și ar bătători tot locul cu însemnele tălpilor. Dacă
mai zice odată, e în stare, este chiar pregătit să facă asta. Cu bucurie,
nebunie chiar. Un joc al victoriei asupra pământului reavăn și-nsetat
de-nflorire. Cucerire grea, cu prețul sudorii și bolilor de tot felu, cu
sacrificarea vieții, de la tinerețe pân la bătrânețe. Aici m-a făcut mama, mă! (Și talpa apasă
iar, cu plici, crusta aridă a curții de un maro coșciugiu.) Aici! aici !!
aici!!! Dar nu poate
decât să aprindă o flacără pentru cei ce cu târâșu trăiesc, cei atât de
umiliți încât, dacă îndrăznesc să ridice privirea din pământ, o îndreaptă doar
spre cer.
Lupta dintre lumi nu este conștientizată
pentru că Duminicalii resping instinctual existența mai multor lumi, cu atât
mai mult confruntarea. O luptă, când rar se manifestă, e haiducească - se
înțeapă, de exemplu, prezervativele cucoanelor (Na, uite-așa, să rămâniți
gravidi, fire-ați ali draculi! Na, na, na!) - și neamenințătoare:
duminicalii se bucură de pățaniile ajunșilor, joacă de bucurie când aceștia mor
sau le urinează pe furiș mormintele, crucile ori porțile, ceea ce duce la
acumulări de tensiuni sufletești care răbufnesc vulcanic și se eliberează prin revolte
sau revoluții, momente când o iau de la capăt cu alți protagoniști ce au
aceleași metehne, iar ei devin aceiași învinși. Numitorul comun este pâinea
devenită, prin grija bisericii, cea
înspre ființă. Când au pâine, duminicalii au bucuria strigătului: Avem
carne! întrucât este victoria a 135 lovituri cu barosul sau reușita ducerii cu
cârca a 35 de saci. Paradoxal, nu sunt mofturoși, chiar dacă trăiesc pentru a
mânca și era de așteptat ca ritualul înfulecării să capete valențele artistice
ale emancipării, bunăoară să fie precedat de incantații în care este slăvit
bobul de grâu. Nicolae a fost martor la drama omului care ținea în mână o
fărâmiță de pâine. Simplă. Și o mânca nu cu ceva, și a avut bucuria
trăirii artei gesturilor neprefăcute ale supraviețuitorului și a simțit că are
obligația de a retransmite măreția acestei suferințe pentru ca un cititor,
cândva, să pice pe gânduri. La solicitarea aceluiaș Nicolae, Desculțu, renumit
pentru sărăcia lucie, a pus niște pietre într-un ceaun, în vazul lumii, să-l
verifice pe Vasile V. Voiculescu, cel care, în Ciorba de bolovani, afirmă că
săracii se ajută între ei. Și nu a fost așa!
Duminicalii nu se sperie de Moarte, sunt
familiarizați cu ea întrucât o văd de multe ori cu ochii. Se distrează de-a
mortul - un ritual păgân în care cel mai pe ducă este întins pe o masă, i se
pune între degetele mâinii o lumânare aprinsă, apoi se stinge lumina și
prietenii beau, bocesc și fac glume la căpătâiul defunctului. Într-un alt
ritual lui Babu i se aprinde o lumânare și i se trece prin fața ochilor, iar
acesta începe să danseze în fața ei și soarbe fericit din lichidul otrăvitor al
paharului. Dacă Moartea nu li se arată, își iau la târșogeală pantofii de
moarte și se bucură că Dumnezeu nu le-a mâncat mintea. Dacă, însă, capătă o
boala incurabilă, nu se mai încearcă salvarea prin doctori fiindcă știu că vor
fi mâncați de bani. Să observăm cum verbul a mânca este omniprezent și capătă
însușiri cosmice: doctorii (exponentul evoluției spirituale) mănâncă banii, dar
Dumnezeu (spiritualitatea absolută) nu mănâncă mintea. Dacă văd că nu mai pot
și nu mai pot, duminicalii lasă cu gură: Tu iei atât, tu... atât, nu merg la
notar, că și ăla te mănânca de bani, fiind în cârdășie cu supremul mâncător -
Statul.
Duminicalii se salvează prin comunicare. Când
sunt prinși între gânduri fără ieșire, le aduc celui poreclit de ei Ile ( mușcă-le,
plimbă-le, vezi ce faci cu ele, mie nu-mi mai trebuie.) Dacă gândim că ei
nu suferă gargaria (iubesc scurta-vorbă!-), dar vorbitul îi salvează, devenim
obligați să fim atenți la fenomen întrucât s-ar putea să avem de-a face cu o
formă de artă, ca înveliș brut al abstractului, cu atât mai mult după ce aflăm
că se consideră de-ai lu' Caragiale. Au și filozofie în acest sens: Spun
2 cuvinte și-apoi tac. Primul lor cuvânt este invariabilul da. Il spun
în biserică și pe urmă glumesc că-l evită, să nu... greșească iar, îl spun și
lu ăla și lu ăla - să nu supere -, spun da celor puternici, știind că nu au
putere să schimbe ei lumea, și nu se pun nici contra cuvântului Dumnezeului. Al
doilea cuvânt e o metaforă, ceva, o încercare, un orizont al înțelepciunii sau
ciudatul care strălucește într-o frază. Să vedem: Săracu, Bunu meu, s-a
dus ptru!; In ultimul timp am cam pauzat ; Am fost la fi-miu-n America. E
babăsiter - adică vede de-o babă; Viu
p-acia, că se râde și mă fac și honorist. In ultimul exemplu a zis cel
care și-a botezat sticluța turtită din buzunarul de la inimă Honore de
Balzac. I-a plăcut cuvântul (nu Balzac!) deoarece l-a asociat sonor cu
onoare. Mă fac onorist, adică scriitor cu onoare. Rostește honorist
doar în mediile elevate, să ajute descifratorii lingvistici încotro bate,
și are gândul ascuns de a obține noblețea de om cult eroism personal în
fața maimarilor. Dacă o obține, cere să-i fie înlocuită cu o țuică. Brava
ție, îl apreciază pe Nicolae, culegi de la fiecare și treci în cărticica
ta! Vezi, să fie ușor de înțeles, că nu-mi place să gândesc prea mult, să nu mă
lovesc la creir! Apoi își anunță colegul pe pahar: Vezi că te-a
scris! N-auzi că și pe mine m-a scris?! Cuvântu meu e scris acolu,-n carte... Dar ei nu sunt ahtiați să fie scriși
(Îți spui matale, da' nu scrie, nu mai scrie... lasă-le-așa... moarte),
chiar au o modestie înălțătoare: Să
nu mă treci în catastivă, citește nevasta și
ce zice? Trece-l p-ăla cu
cățelu, pe guralivu, că lui îi place să fie primu! Eventual bagă-mă și pe
mine mai
la urmă! Numai
că Nicolae nu poate s-adoarmă ca și când nimic n-a văzut, Cuvântul îl
găsește mereu. Ochii pietrelor îl strigă: "Nicolae, scrie!
Acuma!" "Să
scriu un gând, să nu se piardă!?" "Gândul
tău contează. Scrie-l!" Dar
nu de scris duce lumea lipsă, ci de Iisuși! De incapabili să gândească răul, de
oameni care să se mulțumească doar cu puțin. Pe care să-l dăruiască și pe
acela
Nicolae alunecă obositor
înspre poezie pentru a da disperant frumusețe unei lumi ignorate. Prin limbaj: Ochișorii
îi sunt colorați rău cu un albastru speriat, bătut și-nfometat, un albastru
fără părinți.; Fulgeră, zici că sudează nea Gică! Norii se-ndepărtează
cu tunet, ca niște colindători zgomotoși, la alte case. Melci de spumă curg
odată cu apa, doar câteva clipe și sar în aer, explodând, parcă împușcați de un
internetist dibace într-un joc aiurea pe calculator Privesc cerul gol. S-a decolorat de tot și
nu se gândește nimeni să restaureze alba-trul. Pământul, însă, respiră
liniștit, doar, dacă-l asculți cu urechea, îi poți desluși strigătul. Stăteau
toți nemișcați, parc-ar fi prins rădăcini și-așteptau răsăritul să-și
perpelească frunzele pe o parte și pe alta, până se vor arunca, precum cenușa,
în vânt; trimiteri
culturale: Îi privesc și umflă fălcile spre mine - semn să tac. Amețitor
cuvânt, ce trist răsuni în noapte! (amețitoare apă, ce limpede te
clatini, moartea căprioarei, Labiș); Und ne ducem noi, Niculae?" (Niculae, unde mergem noi?"
Moromeții, Marin Preda); Râsu nu-i ca plânsu! (Iarna nu-i ca
vara- Traian Băsescu); De caiet nu e, nimic nu e! ( trimitere la cap 13 din Întâia Epistolă către
Corinteni); Tu bei, ori tu nu bei?(To be, or not to be,
William Shakespeare) sau
tehnici din arta poeziei: contrastul
numelor, al situațiilor dramatice cu valențe umoristice ajungându-se până
la subtilități fonice: Respiră greu. Când d aerul afară scoate un
Ahh! sfâșietor
Curând camera se umple de ah-urile lui. Până și ceasul merge
șchio-pătând: tic-t(ah), tic-t(ah)
Brusc, cerșetorul îi smulge gheața din
mâini și-și umple lacom gura care aștepta ca puiul de rândunică. «Ahh»-urile
lui sună altfel; personificarea:
Ete c-a ișit iar (soarele)! Bate dinspre București; jocul de cuvinte: e cuțulel, că are cuțulică ș. a. Fraza duminicalilor pare ilogică, dar
e un limbaj simplificat organic din cauza repezirii, consecință a viețuirii
de porunceală la care sunt
supuși: A intrat un cerșetor
c-o icoană și ne-am repezit s-o pupăm. Numa Cireșaru, nu. Că el e sătul de
pupat - merge la pește, îi pupă și-i aruncă-n apă. Pe cine pupă? Lipsește
cuvântul pește. Duminicalii înțeleg că peștele-l pupă și-l aruncă-n apă, că
doar despre pescuit era vorba. Nevoia lor de a reduce litere, cu atât mai mult
cuvinte inutile din procesul comunicării, conduce la o formă oarecum abstractă
a vorbirii, ce lasă în urmă mediul academic care impune vorbirea cu subiect și
predicat- inginerie tacticoasă de semne lingvistice care conduce, de
data asta, la gargarie, deci plictiseală. Simplificarea vorbirii duminicalilor
a făcut ca exprimarea să capete un specific, cu riscul de a crea confuzii grave
prin asocierea cuvintelor cu cele preluate după ureche și neacceptate, dar,
după ani de folosință, se vor impune, cum s-au impus cuvintele străine, decât
că rădăcina mamă va fi însuși cuvântul originar al limbii române. Particulara
rostire este recunoscută ca vorbirea cu apostrof (respinsă de mediile
cultivate care nu iubesc profund literatura), folosită iresponsabil de
scriitori cu pretenții atunci când este pusă nu doar în gura personajelor
mărginașe și o folosesc inconștient ei însiși, nu ca o nevoie scuzabilă de
ritm, ci îmbracă haina lor lingvistică, dar iau foc dacă le atragi cumva
atenția. Frumusețea limbii duminicalilor apare când cuvântului i se anulează
mai mult de o literă sau se leagă muzical de al doilea și al treilea cuvânt,
rostindu-se dintr-o suflare. Exemplul din carte îl oferă cuvântul fiindcă: Lumea
avea respect pentru cuvântu lui, fincă a știut să... . Nu gasesc acum alt
exemplu, dar aduc în atenție unul
devenit celebru: mălmăli cu br cu la.
Anumite cuvinte surprind prin evoluție- își revendică forma fără apostrof din
cauza largei circulații sau sunt propuse ca experiment. Astfel dar devine
da, (da nu pot s-o bea de unii singuri), circulă deja în virtual
întrebarea da di ce?), dracului draculi (a fost la viața lui un om al
draculi); ieșit-ișit (Ete c-a ișir), lui-lu (A lu cui e cuțulica?/A lu mea! - aici, ca semn, apostroful ar strica
frumusețea).
Duminicalii nu este o carte bună, sau dacă
da, e doar pe jumătate. Putea fi dacă cititorului cu un altfel de-a fi, cel
evoluat, nu-i producea repulsie spectacolul cu marginea societății,
considerându-l, probabil, partea ascunsă a aisbergului care nu e bine să se
vadă, cu atât mai mult dacă se arată și amenințător. Iar Nicolae Tudor se
adâncea cu explorările și transmitea nu doar din stratul superficial al acestei
lumi, de la tangența cu miezul. Este mare lucru să ai dragul de a râcâi după
cuvinte, atitudini și stări într-o construcție fără epic, atunci când
spectacolul ține de valențele pe care le capătă verbul. Când epicul este o
linie care șerpuiește de la o nuanță la alta diluându-se spre alb, punând viața
sub lupă, cât e întinsul ei - șerpuire încordată de teama de a nu fi bătut cu
pietre și a cărei șansă de spectacol o oferă cuvântul înflorit, al doilea
dintre cele două cuvinte care preced tăcerea celor mai simpli
dintre pământeni. Șerpuire numită înșirare de vorbe ce au respirații prelungi
doar când autorul își asumă sinele, cel de care este sigur, cu riscul ieșirii
din universalitate sau ascunderii în anonimizare, ceea ce, în fond, înseamnă o
luare la palme, deci tot lovire cu pietre. Aducerea atâtor portrete și dăruirea
acestora lumii este o disperare copleșitoare a strigătului după adevăr. Aproape
au fost aduși cu toții în această carte, ca la un mare sfat. Priviți triștii
diluați până la alb cum stau la hotare, cum așteaptă să vadă dacă a convins
cuvântul ales ca o lamă. Duminicalii e un album cu trecerea clipelor, bolte
peste lăuntruri, zboruri spre niciunde, aripi frânte, alunecări, alcătuiri,
sublinieri, pași, fum, mult fum, frământări, surprinderea acestora între două
coperți, iar la intrare răstignirea unei cruci pe care ei rareori reușesc s-o
încheie. Dumnezeu a creat omul să se înconjoare cu splendoare. Prin cartea
aceasta, Nicolae, la alt nivel, slăbește făptura umană, cum omul cel rău
slăbește fierul din aceeași menghină în care a intrat, de nevoie, cu capul și
din care mușcă și rupe, mai
abitir ca vulturii, cel cocoțat deasupra. Duminicalii e un protest făcut
celor care au împi