|
|
|
|
|
|
|
|
|
De bello Europeeico (V) |
|
|
Text
postat de
Dragoș Iovan |
|
|
[6] His Mentula ita respondit: eo sibi minus dubitationis dari, quod eas res quas legati Pamphleti commemorassent memoria teneret, atque eo gravius ferre quo minus merito populi Europeeici accidissent; qui si alicuius iniuriae sibi conscius fuisset, non fuisse difficile cavere; sed eo deceptum, quod neque commissum a se intellegeret quare timeret neque sine causa timendum putaret...Quod si veteris contumeliae oblivisci vellet, num etiam recentium iniuriarum, quod eo invito iter per provinciam per vim temptassent, quod Veletorix, quod Anagramates, quod Abolboraxis vexassent, memoriam deponere posse? Quod sua victoria tam insolenter gloriarentur quodque tam diu se impune iniurias tulisse admirarentur, eodem pertinere.
*
XI Kal. Decemver (die equum brezaris), MMXI
Așezat pe un buștean, lîngă o grămadă de jăregai, Radix Mentula evalua posac situația, care era albastră precum o coapsă echimozată de băbătie. Legiunile sale fuseseră cotonogite de cetele barbare, iar castrul Lotium amenințat de un asediu îndelungat, în care plictisul, foamea și setea erau inamici mai redutabili decît durdele și ciomegele. Cohortele de catreniști, întărite de pastișarzii călare ai lui Balbax Ombilicus încercaseră o spargere a încercuirii, dar redutabila falangă pamphletagonică le împinsese îndărăt, silindu-le să se refugieze la adăpostul meterezelor din chirpici și mucava mucedă. Consulul era cătrănit și pentru că epistola sa, adresată senatului și în primul rînd lui Corbulo, primise un răspuns laconic. " Accipere do" scrisese pontifex maximus cu propria-i mînă pe marginea pergamentului.
" Păi ce drac' să dea el, cînd legiunile proconsulare mărșăluiau desculțe-n zăpadă, alaele de catreniști auxiliares tușeau ca mîrțoagele atinse de tignafes , iar pită din grîu, nu din scoarță de ulm , nu mai văzuseră de-o lună?"
Pe deasupra cătanele erau tare ațîțate fiindcă n-aveau parte de întîlniri amoroase, așa că hîrjonelile între inși de același sex se-nmulțiseră și nu odată, două matahale de veterani se încăierau pentru favorurile unui băietan imberb, sulemenit cu iruri rîncede. Faptul în sine îl amuza pe consul, care manifesta multă, să-i zicem, înțelegere pentru atitudinile pasive, dar moralul trupelor era măcinat de aceste apucături contra literaturii de specialitate. Noroc că un sutaș șmecher, unu' Hadrianus zis Mustelides, găsise o soluție pentru firile înfocate, meșterind o hetairă dintr-o coadă de mătură, o pavăză veche și cîteva bulendre, încasînd cîte o juma de sestert pe ceas pentru doritorii de venerări venerice calpe. E drept, băieții se plîngeau că duduia avea o atitudine cam rigidă și le răsplătea efluviile erotice cu așchii și zgîrieturi, fiindcă avea în loc de coapse, bușteni negeluiți și-n loc de mîini, cotiere din fontă, dar într-o tabără militară nimeni și nimic nu e perfect. De altfel chiar dînsul, comandantul lor, o vizitase pe pseudodamă și putea admite că tipa, deși cam țeapănă, era dispusă la manevre de orice fel.
-Ave, maestre, ce ordine ai? salută Florianus Vexatus, prefectul gărzii consulare, sau altfel spus căpetenia haidamacilor care-i păzeau pielea.
Îi aruncă o privire acră, ce ordine să-i dea lingăului cînd nici el nu știa cum să iasă din belea, dar celălalt nu se lăsă:
-Înălțimea voastră artistică, vă caută un individ ciudat, pare un nostalgic de stînga, îmbrăcat în iederă, cu un toiag în mînă...
-O fi vreun adorator al lui Bachus, oftă consulul înghițind în sec, da' cu ce drac' să facem libațiuni, cînd nici apă pentru clătit gîtlejul de praf, n-avem!
-Nu, nu, zise mardeiașu' șef, nu e un bacant, cică e...durid...asta, cum îi zice: driud...
-Dru-id, îl corectă Mentula, adică un fel de popă... n-are importanță, adă-l încoa' !
Luă deîndată o poză maiestuoasă, cu bărbia ridicată voluntar, cu ochii meditativ aruncați spre un orizont invizibil și brațele încrucișate pe piept, ca-n busturile și statuile care-l reprezentau. Înaintea lui se opri un bărbat între două vîrste, brunet, cu ochi încercănați, cam chelios, dar cu brabișon și mustață deasă,creață, înțolit în straie verzi, ornate cu frunze de stejar și curmeie din vîsc. Mutra necunoscutului i se păru teribil de familiară, dar nu știa de unde să-l ia nici atunci cînd tipul își rosti numele:
-Ave, Menthule, io-s Șekspirotrix, mare druid al nației brite!
-Aha, făcu consulul, și care-i problema ta?
-Care-i problema ta? replică druidul, papagalicește.
-Asta-i întrebarea?
-Asta-i întrebarea...da' să lăsăm astea c-o fi c-o păți, am venit să te scot din belea...cum îți place?
Marele comandant al victorioasei armate ecoliterare se scărpină în creștet, la ceafă, iar apoi se scobi în nas, fără nicio grijă pentru etichetă.
-Băi, Skeroporifix, cum ai putea mata să m-ajuți pe moa? Cu farmece și datu'n bobi?
-Îți dau o armă beton, cu care să-ți faci praf dușmanii din orice poziție, secolele viitoare vor proslăvi victoria ta!
-Bine, bagă, să te văz ce știi!
Nu se știe exact ce au discutat cei doi, poate au comunicat prin empatie și chestii de metempsihoză, dar după ce druidul dispăru, la fel de misterios precum apăruse, Mentula se închise într-o odaie fără ferestre, ceru suluri de papirus, o balercă cu zeamă de bozii și două duzini de pene din coada unui păun și se puse sîrguincios pe treabă. Și uite-așa, ieși din mintea-i isteață, precum fecioara Pallas-Athena din glagoria lu' taica Jupi, o redutabilă armă a stihuitorilor de pretutindeni, botezată soneată, fiindcă avea son și zvon plăcut urechii și se rînduia frumos în șiruri, ca pleata lui Apollon cînd zdrăngănea la liră vreunei pițipoance dezgolite provocator.
N-a fost lesnea, o sută cincizeci și patru de sudori curseră de pe dînsul, fiindcă întîi tălmăci zisele druidului în latina vulgară, apoi le tocmi în graiul hoijmăresc, miștocar, să le priceapă orice legionar de pe malurile Dambovitziei.
Ia-n judecați și voi adnotările scribului care a scris rîndurile de față.
În varianta druidică o poeziucă dintr-astea suna cam așa, să-ți scrîntești limba-n gură, nu alta:
"From fairest creatures we desire increase,
That thereby beauty's rose might never die,
But as the riper should by time decease,
His tender heir might bear his memory:
But thou, contracted to thine own bright eyes,
Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,
Making a famine where abundance lies,
Thyself thy foe, to thy sweet self too cruel.
Thou that art now the world's fresh ornament
And only herald to the gaudy spring,
Within thine own bud buriest thy content
And, tender churl, makest waste in niggarding.
Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world's due, by the grave and thee." *
Tălmăcită în latină, zdrăngănea din silabe ca o tărăboanță plină cu cratițe și talgere ciobite:
Ex creaturis pulcherrima volumus augeri,
Inde est quod forma resurrexit, ut non moriamur:
Sed ut riper tempore obitus,
Heres eius tener fuerit ut portet memoriam:
Tu tuam contracta nitentibus oculis,
Substantialis est per se lux tua cibus flamma ignis,
Proin fames ubi copia est,
Te hostis tuus, tua dulcia se quoque crudeles.
Quæ nunc recens decus mundi
Et modo ad praeconem spectabilis ver
Intra tua Sepelis germen tuum contentus
Et teneram homo rusticus facis in vastitatem thesaurum.
Miserere mundo, aut hoc erit gulosus,
Edere mundi debetur, gravi et te.
iar la urmă, tocmeala în dialect geto-dac, cotcodac, pe divina cloșcă celestă, parcă era alta:
Miștoace paparude ne-or crește bunăstarea,
Când n-o să crape rînza-mi ce feștelește roze;
La fel ca bețîvanul ce-ar îmbrăca paloarea
Gîtlejului deșertic l-ar zugrăvi prin boze:
Strîns jos și de năluca ce licăre-ntre pene,
Hrănește-ți în lumină fibula și o clamă,
Gonind înfometarea averilor viclene,
Din șpriț și din vărzarea ce crud te-nchide-n cramă
Tu, care ești acuma bîzdîcu' scurt al vieții
Și doar băsmaș de suflet banalei pospăieli,
Așterne-ți, bre, plăcerea pe dinăuntrul feții,
Și dulcea calicie te-adoarme-n rîgîieli
De milă cînd e lumea-ți de-o fi, pe veresie
Când tu-i culegi paraua cu-a morților solie.
Cam așa se-nfățișă truda primei lui nopți nedormite de griji marțiale, iar cînd o recită în fața gărzii pretoriene și-și primi porția de tămîieli și lingușeli oficiale, chiar ditirambicul Codex Ciota îl firitisi:
-Ești mare, consule, așa verbă tăioasă și sățioasă mai rar...nici junele Horace, ori perversu' de Ovid Năsosu' cu mătărînga lui făloasă, înghețată de dor pe plaiurile Sciției Minor n-ar fi născocit mai bine ca dumneata!
Inspirat de aceste aprecieri, Mentula găsi că-i potrivit să-și încerce roada talentului în public și adună în ograda castrului, toate legiunile sale, ca să le recite din plin. Mare și semnificativ a fost rezultatul stihuielii sale, căci la fiecare zece inși, unu' pică răpus de somn.
" Îl voi decima pe Iovanus, hotărî eroul nostru, și se puse să tocmească încă vreo CLIII de sonete.
-------------------------------------------------------
* sonetul I de Wiliam Shakespeare |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
non licet agramates con licet baudicee.
propun un nick de latinistă! |
|
|
|
Postat
de catre
Dragoș Iovan la data de
2011-12-08 20:45:26 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Mare Europaeum plurimis insulis dives est.Illustres inter eas sunt Iovanes, quas sic Gherghesanae appellant, quia in orbem iacent.Lacte et melle se alunt.Aurum et argentum , cuius nullus apud eos usus est, spernunt.
Antiqui Gherghesanae erant bellicosi; multis populis imperabant. Procerum superba deficit, cum rex adest. |
|
|
|
Postat
de catre
Camila Petrescu la data de
2011-12-08 19:10:18 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23949 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|