|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Corneliu Traian Atanasiu |
|
|
lui Liviu Bordas
Avem un apetit marcat pentru locurile din care viaþa care palpita odatã a dispãrut lãsînd doar vagi urme. Arheologia ne-a obiºnuit cu nostalgia acelor spaþii pe care le-a dezgropat generos de sub sedimentele veacurilor. Cãinînd cu promptitudine vremelnicia celor lumeºti, poeþii n-au uitat sã cînte cu aplomb romantic melancolia ‚ruinurilor’.
Mai intime însã simþirii noastre urbane ne sînt totuºi marile spaþii destinate evenimentelor colective. Arene ºi stadioane, pieþe cu estrade improvizate ºi parcuri de distracþii animate de ghirlande multicolore, steguleþe ºi becuri, spaþii pustii dupã consumarea extazelor promiscuitãþii, întinderi peste care vîntul aleargã printre resturi ºi gunoaie, ziare ºi programe, locuri peste care tristeþea pãrãsirii se revarsã asemenea ceþii, sorbind ca un burete fantomele rãtãcite ale ecourilor recente.
Chiar dimineþile marilor oraºe, în care – dupã mareea celor ce intrã la lucru – în spaþiile decorative din faþa clãdirilor administrative, în zonele comerciale cu circulaþie pietonalã, unde s-a stropit de curînd asfaltul ºi o luminã proaspãtã se strecoarã stingheritã printre clãdiri, se întinde leneºã ºi vinovatã o atmosferã de searbãdã ºi veºnicã convalescenþã. Pensionari tîrºindu-ºi cu grijã metehnele, adulþi cu ochii umflaþi plimbîndu-ºi descurajaþi mahmureala, doamne fãrã vîrstã tîrîte-n lesã de cãþei vivace, tineri derbedei matinali fãrã þel, chiulangii nemulþumiþi de lîncezeala zilei (aºteptînd, în lipsa unei cauze mai bune, cu o nerãbdare iritatã, ora oficialã la care vor da buzna în cîrciumi).
Aici însã lucrurile stãteau cu totul altfel. Eram departe de lumea dezlãnþuitã. E adevãrat, într-un spaþiu menit aparent unor rosturi civilizatorii, dar... cît de departe erau acele rosturi, cît de atenuate, cît de caricatural deformate arãtau ele aici! ªi nici nu merita sã fie altfel: acest loc, în modestia lui, ºtia sã se opunã cuviincios agresiunii barbare, ofensivei zgomotoase a civilizaþiei. Rumoarea bãtãliilor de la ºes se pierdea pe întinsele ºi domoalele plaiuri, iar imperativele ideologice amuþeau ruºinate de blîndeþea luminii.
Curtea ºcolii aºezatã pe o coamã de deal. Clãdirea cu douã sãli modeste goalã ºi ferecatã la acea orã a prînzului. Un gard de uluci, cîþiva meri încãrcaþi, iarba arsã de seceta unei toamne precoce. Ronduri de piatrã vãruite într-un ritual decorativ fãrã sens, iarbã înãuntru, iarbã afarã. Frunze veºtede dispuse cu discreþie, aºa cum întregul spaþiu – uitîndu-ºi dezinvolt destinaþia – pãrea pregãtit în secret pentru o sãrbãtoare austerã, plinã de melancolic mister.
Plute înalte dincolo de gard, cãtre drum, cu frunze în tremur – neliniºte fãrã de început ºi fãrã de sfîrºit. O adiere de singurãtate rãzbãtea, se pierdea ºi se întorcea iarãºi, se strecura într-un loc de unde doar provizoriu o gonise preocuparea oamenilor. O prezenþã ce nu-ºi impunea sensul, dar, în insistenþa cu care revenea ºi mã încerca, îºi cerea înþelesul, dreptul la fiinþã. Frunze uscate se desprindeau ºi, rãtãcind în visare, însufleþeau tãcerea.
Totul chema ºi provoca, propunea ºi ruga... ºi totul doar pentru mine. ªi nu infatuarea vreunui pentru exclusivist ºi nici vreun merit al sensibilitãþii satisfãcute de o-ncîntare prea înclinatã spre o pripitã glorie erau temeiul a ceea ce îmi umplea sufletul, ci faptul cã mã simþeam singurul martor ºi rãspunzãtor pe veci ºi pe de-a-ntregul de aceastã prezenþã fragilã, de aceastã gingãºie greu ºi poate imposibil de ocrotit ºi de rãsplãtit. Datoria mea era numai modestie îngrijoratã, mîndrie neajutoratã. Mã cerceta taina acestui vînt discret ºi totuºi pãtimaº pe care trebuia sã o lãmuresc acum în focul înþelegerii mele.
Cine eram eu? Acest raport cu ceea ce mã solicita din umbra discreþiei, fãrã sã mã oblige la nimic, dar sugerîndu-mi o exigenþã insurmontabilã ºi lipsitã de orice ambiþii. Mi-am amintit atunci un vers al lui Blaga ºi am simþit cã e prea mult ºi în acelaºi timp încã prea puþin:
„Prin istorie adie miros de otavã.â€
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Suprapunerea nu e nevoie s fie contur peste contur. La mine era un loc al renaterii trzii i ndelungi, al unui nceput nesperat. E adevrat c m copilream din nou. Spaiul comun este acela spre care converg triri divers motivate: acela al nostalgiei suverane care se revars ca spirit.
M bucur c ne-am ntlnit acolo.
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2006-02-03 08:34:14 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Mulumesc, Corneliu...
Amintiti din locul n care am dobndit cunoaterea i n care ne-am lsat inocena...Tcerea i singurtatea acelui loc pe care nu l vom mai privi niciodat cu ochii de atunci...n care cutm cu ochii minii silueta subire, poate uneori temtoare, mereu curioas, a copilului de altdat... n care ne temem parc s realizm ceea ce am devenit.
O nostalgie cteodat sfietoare...
Un gest superb, emoionant, neobinuit i neateptat aceast dedicaie. Gest pe care nu cred c-l merit...
Liviu.
|
|
|
|
Postat
de catre
Liviu S. Bordas la data de
2006-02-02 18:58:33 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|