FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Poezia filozofică existențială zămislită în „nopțile nesfârșitelor ruguri”… (comentariu becartian)
Text postat de valentina becart bisog
CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAÑEZ ( vol. Călătoria - traducere și precuvântare - Eugen Dorcescu )
Poezia filozofică existențială zămislită în „nopțile nesfârșitelor ruguri”…
(comentariu becartian)

Profundă, meditativă, organizată în jurul înfriguratelor întrebări privind destinul uman – poezia este adusă în plină lumină de spiritul creator al poetului spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano González Montañez*.
Construcția complexă, impresionantă determină cititorul să-și oprească privirea cu oarecare îngrijorare – pe malul dinaintea „abisului” deschis… de varietatea semnificațiilor cuvântului scris, cititorul fiind astfel motivat să mediteze asupra fragilității clipelor și a „întâlnirii cu necunoscutul” ---
„omul a fost creat din piatra aceasta // și lumea a țâșnit din ea //
omul a cunoscut femeie // și pietrele, ca și lumea, // s-au multiplicat.”
Așezat „în capătul tuturor drumurilor;” // mi-am scufundat capul între genunchi, // cu ochii deschiși și plini de vedenii.”… spune poetul „împietrind aici, // așteptând //…un singur răspuns!
Dar aici, la capătul drumurilor, nu există decât „tăcere” și munți de piatră. Nicăieri nu-și pot găsi odihnă
mai adânc㠄ochii mei!… ochi ce-au admirat frumusețea lumii, ce-au privit îndelung și dureros linia orizontului – nicăieri… decât în „pietrele scrise! Piatra pare a fi „cauză și efect” a tuturor nefericirilor
lumești, vinovată de succesiunea anotimpurilor, de efemeritatea lucrurilor. Trecerea implacabilă a timpului lasă urme adânci în conștiința neconsolată a poetului – conștiință în care s-a cuibărit teama de moarte. Rod al neliniștilor, actul creator, forța estetică a scrierii depășesc „peisajul arid” al exprimării – invadând spațiile „virgine” unde… nebănuite „semne” așteaptă descătușarea.
„omul și-a onorat nefericirile // cu ofrande de sânge // și a iubit până la durere //
imuabila sa dependență // de bună-voia divină.”
Poetul nu este aservit dogmelor creștine, dimpotrivă, consideră acele „ofrande de sânge” aduse unui „zeu închipuit”… o îngenunchere și o cruzime. Loviturile de bici primite, însă, pe neașteptate, bolile necruțătoare au determinat în ultimă instanț㠄agățarea” de o forță supranaturală, salvatoare, gata să alunge răul și frica ce „bântuie mințile” --- Și totuși, cum a apărut viața? Care a fost începutul? Refuzând dependența de „mituri”, poezia se impune prin întoarcerea la originar… la momentul când viața a „țâșnit” din piatră, dezvoltând forme tentaculare – condamnate „după secole de peregrinări” la durerosul și nesfârșitul drum al perfectibilității.
Poetul are conștiința faptului că nimic nu durează, că totul este un amestec de „pulbere și destin”…
„ și va fi o zi când nimeni n-o să-și amintească numele nostru”, // și va fi o zi când „focul va consuma amintirile”. Omul nu reușește să-și depășească condiția de „prizonier al timpului limitat” prin eforturi proprii și caută salvarea în rugăciunile înălțate ca o „flacără mistuitoare” către divinitate.
Construcția remarcabilă a poemelor determină căutarea mai profundă a sensurilor – sensuri ascunse în spatele jocului de cuvinte. Poetul se oglindește în apele limpezi, cristaline ale simbolurilor – unde – se deschid însetate „metafore-floare” ce sporesc valoarea creației. Bine consolidate, șlefuite, simbolurile din poemele poetului Coriolano González Montañez ne sugerează faptul că ființa umană este doar o tresărire orgolioasă, efemeră, într-un univers infinit.

„de aceea înălțăm acum aceste cuvinte //peste piatra creației //
și îi amintim omului // că a fost om.”

Cuvintele, aceste bogății care așteaptă în portul imaginarului, au făcut posibilă comunicarea și mărturisirea zbuciumului sufletesc. Descoperim în lumina poemului – umbra gândului tensionat, temător… „mări de nori // ce ne bântuie mințile”… Poetul surprinde cu ușurință agresiunea clipei ce-și „târăște propria condamnare // prin văile dunelor”. Migăloasa căutare a adevărului declanșează avalanșe de imagini… imagini ale morții, ale disperării. Moartea e peste tot, urmărește din toate ungherele, aproape delirant… „fiindcă toți morții au propria lor lume, // propriul lor deșert chiar aici.”
În zadar „se ascund” în „cotiturile cărărilor, // în apa fântânilor”… anii vor trece și toate visele vor zăcea „într-un mormânt uitat, // într-o umbră închipuită.”
Scriitorul își creează o lume a fanteziei, un scenariu imaginar după legi afective proprii.
„și după secole de peregrinare, // ajunse lângă munții // cetăților tuturor timpurilor.”
Abandonat de cel cu „chip asemănător”, poetul își făurește propriul vis – acela de a fi „în centrul soarelui”, flacără supremă, lumină veșnică, acolo unde „umbrele” și „spiritele răului” nu-și au loc ---
Și pare a spune poetul: de aici, din înalt să răsune doar „cântecele noastre // și dansurile noastre”…
„și să ne amintim că dansăm doar, // pentru a alunga tristețea și durerea, // pentru a expulza foamea și setea, // pentru a nu muri în timp ce soarele dansează.”

Există în aceste versuri o dorință exacerbată de nemurire, de contopire cu astrele, de armonie și de eliberare din cătușele timpului profan. Orientat spre meditație, neîmpăcat cu „eul” captiv într-o lume a „nisipurilor”, caută certitudini – transcederea și călătoriile imaginare oferindu-i clipe extatice, eliberatoare…
„După secole de peregrinări”, pe neobositele cărări iluzorii ale credinței în aflarea adevărului –, omul a ajuns lâng㠄munții” tuturor tăcerilor și „tuturor timpurilor”. Nimic altceva decât tăcere împietrită.

„și aici primul om plânse”

Lacrimile presupun un chin sistematic, o frământare sufletească sfâșietoare. Trezit din propriul său vis,
însingurat și înfrânt, poetul se întoarce la „amăgiri”, blestemând zeii „făuriți de închipuirea umană”, zei găsiți vinovați de adâncul din „prăpăstiile privirilor” -------

„a fost un timp // când legenda și mitul// răsăreau pe buzele creatorului // de istorii”…

Cine cunoaște începutul a tot și a toate? Poate nimeni… Dar cineva trebuia să inventeze legenda „primului sunet // ce-a tulburat noaptea „…
Aflat într-o anumită stare de grație, poetul așterne, în albul paginilor, expresii poetice de mare profunzime și deosebit rafinament.
„și totul a fost atunci când; // pe măsură ce cuvintele // se uneau unele cu celelalte //
ca un rozariu de nisip, // se năștea o lume din nimic, // o tăcere din rațiune.”

Imaginile artistice create de poet sunt rezultatul sensibilității și conștiinței estetice superioare. Acesta este neîncrezător în „legende și mituri” și cu luciditate critică afirmă c㠄toate sunt amăgiri în această țară a soarelui”, unde lacrimile „au creat vulcanii”… iar memoria individului este doar o mic㠄oaz㔠ce va dispărea „după munți de nisip”.

„Cine îți rostește acum numele? // cine istorisește acum ziua // în care ai fost oferit lumii //
și cerul a răsunat înspăimântat de brațul tău? // cine păzește memoria dacă memoria a murit //
când corpul tău a fost încredințat umbrelor?”…

Bântuit de conștiința sfârșitului, în sufletul poetului mai pâlpâie o slabă lumină a speranței – că nu toate promisiunile sunt false – că omenirea nu va așterne valuri de pulbere și de uitare peste „cel ce-ai fost”…
Primează în aceste versuri teama și tristețea trecerii în neant. Stările tensionate, zbuciumul interior nu umbresc și nu afectează expresivitatea și claritatea cuvântului. Amestec de gravitate, sobrietate, însoțită adesea de sfâșietoarea senzație a perimării lucrurilor – poezia poetului Coriolano González Montañez, limbaj al inteligenței, scoate în evidență setea devorantă a acestuia de aflare a „legilor nescrise” ale existenței. Metaforele reverberante conferă cuvântului valoare estetică, putere sugestiv㠖 cuvânt ce aduce din adâncul trăirilor… oaze de înțelepciune.

„aș desena un orizont, o zare // unde și plaje și nisipuri // să se amestece, // unde eu să fiu un observator din vid / și unde pașii mei nicicând să nu-și întreacă urma.”

Descoperim în opera poetică o mare capacitate de metamorfozare a gândurilor – gânduri izvorâte din
„focul nimicitor al sângelui // profetizat în nopțile // nesfârșitelor ruguri.” ----
Cu tenacitate, poetul își schimbă mereu spațiul căutărilor, încercând să descifreze - ca fin „observator din >vid”… noi taine în adâncul materiei.
Nu lipsește din poezie nici „noaptea” iubirii pasionale, tandre, când „am făcut dragoste în tăcere //
epuizând fiecare mângâiere de întuneric”…și nici nostalgia paradisului pierdut. Iubirea, această minunată osândă a inimii, este cea care dă sens vieții, care te poate înălța pe culmi de vis… obligându-te mai apoi să privești în hăuri…

„nici măcar nu mi se îngăduie să-mi închipui // în această ultimă oră // că odată tu de asemenea ai fost noapte //și că străbăteam drumurile // cufundați în lungul veșmânt al lui Amor.”

Câte amintiri minunate „murind sub trupul meu // prin porii destinului meu // ai destinului nostru”…
spune poetul ce-și amintește „fiecare cuvânt de sânge” strecurat în „dimineața trădătoare”…
Salvarea prin iubire din „brațele întunericului”… s-a dovedit a fi sortită eșecului. Într-o lume a fragilității lucrurilor – acest nobil sentiment n-a fost decât un cântec înșelător de sirenă.
Însingurat în „turnul de veghe”, se caută tot mai febril pe sine, sperând că mai poate salva ceva… poate spiritul!
„când craterele nu erau adânci // și munții erau încă tineri, // fructele creșteau alături de peșteri și povârnișuri, // oamenii își înălțau capetele, // stelele iluminau umbrele.// am învățat numele animalelor și plantelor // și am dat nume familiilor noastre.// Vorbeam limba dintâi.”…

Obsedat de amintirea unități primordiale, „când craterele nu erau adânci // și munții erau încă tineri,”…
poetul, mistuit de răni lăuntrice, mai speră (în mare taină) în miracolul regăsirii armoniei și frumuseții paradisiace. Dar peste toate au venit ploile… și cu fiecare întrebare „prăpăstiile s-au făcut adânci”, tot mai adânci…și nimic nu va mai rămâne… și „dansuri de sânge” și „cântece de ur㔠vor deveni ecouri tot mai stinse… Cine să-și mai aminteasc㠄numele” într-o noapte a uitării, într-un timp în care destinele omenirii se află într-o continu㠄curgere” și într-o veșnică transformare universală? Există în aceste versuri un plâns letargic neauzit – plâns ce scoate în evidență teama poetului că acest pământ rodnic va deveni într-o bună zi… doar „stâncă”, tăcere și pustiu… De ce a trebuit născocit㠄cea de a doua limb㔠– pare a se întreba acesta! De ce nu s-a păstrat simplitatea și ordinea începuturilor fără a „cerceta”?! –
Apriga dorință de a descoperi noi taine ale Universului, de a schimba „numele plantelor și animalelor”,
de a stăpâni pământul – a ridicat „ruguri”, a creat teama, angoasa”… Cruzimea adevărului ultim – moartea – este tulburătorul mister care sfâșie conștiința.
Poetul, acest „Sisif” care conștientizează că are de purtat povara efemerității atâtor întrebări – nu strigă, nu se lamentează, ci, dimpotrivă, încearcă să-și ascundă cu grij㠄rănile iluziei” – Cu măreție și noblețe spirituală, nu contenește a căuta răspunsuri la Marile întrebări existențiale, escaladând (asumându-și pericolul) când „Munții frigului”, când „Munții de foc”… în speranța purificării, descătușării de „profan”, și în ultimă instanță, salvarea Sinelui –
Fiecare poet își are propria flacără. Din zbuciumul trăirilor spiritualizate – poetul Coriolano González Montañez și-a înălțat un rug al creației, rug ce va lumina – vreme îndelungată (în nopțile întunecate ale gândirii) bolta „nescris㔠a timpului …
__________ Valentina Becart

*Coriolano González Montañez, Călătoria, traducere din limba spaniolă de Eugen Dorcescu, Editura on-line Semănătorul, București, 2009.
…………..
La poesía filosófica existencial... engendrada en „las noches de las hogueras sin final”...
(comentario becartiano)

Profunda, meditativa, organizada alrededor de las ardientes interrogaciones que conciernen al destino humano – la poesía es traída llena luz por el espíritu creador del poeta español que vive en Tenerife, Coriolano González Montañez.
La construccion compleja, impresionante impele al lector a detener su mirada con alguna inquietud en el borde del “abismo” abierto... por la diversidad de la significaciones de la palabra escrita, el lector se siente de esta manera motivado a pensar en la fragilidad de los instantes y en el „encuentro con lo desconocido”
EL HOMBRE FUE creado de esta piedra / y el mundo surgió de ella.
El hombre conoció mujer / y las piedras, como el mundo,
se multiplicaron. / Sentado....
en el final de todos los caminos; / he hundido mi cabeza entre las piernas,
con los ojos abiertos y llenos de imágenes.
dice el poeta,
he permanecido aquí, / esperando, / sin abrir siquiera los ojos
¡Una sola respuesta!
Mas aquí, en el final de los caminos, no hay sino „silencio” y montañas de piedra. En ninguna parte se puede hallar descanso más profundo „¡mis ojos”!....jos que admiraron la hermosura del mundo, que miraron durante mucho tiempo y dolorosamente la línea del horizonte – en ninguna parte... sólo en „la piedras escritas”! La piedra parece ser „causa y efecto” de todas las desdichas mundanas, culpable de la sucesión de las estaciones, de lo efímero de las cosas. El paso implacable del tiempo deja huellas profundas en la conciencia inconsolable del poeta – conciencia en la cual anidó el temor de la muerte. Fruto de las ansiedades, el acto creador, la fuerza estética del escrito superan „el paisaje árido” de la expresion – invadiendo los espacios vírgenes donde... insospechados „signos” esperan el desencadenamiento.
el hombre honró sus desdichas / con ofrendas de sangres
y amó hasta el dolor / su inmutable atadura / a los caprichos divinos.
El poeta no está sojuzgado a los dogmas cristianos, al contrario, considera esas „ofrendas de sangres” traídas a un „dios imaginado”...una esclavidud y una crueldad. Pero, los golpes de azote recibidos, de repente, las implacables enfermedades determinaron en última instancia „el agarrarse” a una fuerza sobrenatural, salvadora, lista para rechazar el mal y el miedo que „recorren las mentes”. Y, no obstante, ¿cómo surgió la vida? ¿Cuál ha sido el principio? Rechazando la dependencia de “mitos”, la poesía se impone por el regreso al origen,... al momento en el cual la vida „surgió” de la piedra, desarrollando formas tentaculares – condenadas „tras siglos de peregrinaciones” al doloroso e infinito camino de la perfección.
El poeta tiene la conciencia de que nada permanece, de que todo es una mezcla de”polvo y destino”:
Y habrá un día en que nadie recuerde nuestro nombre,
y habrá un día en que „el fuego consumirá los recuerdos”. El hombre no logra superar su condicion de „prisionero del tiempo limitado” mediante los propios esfuerzos y busca la salvacion en las oraciones alzadas como una „llama abrasadora” a la divinidad.La construccion remarcable de los poemas impulsa a la busqueda más profunda de los sentidos -sentidos escondidos detrás del juego de las palabras. El poeta se refleja en las aguas claras, cristalinas de los símbolos – donde – se abren sedientas „metáforas – flores” que aumentan el valor de la creación. Bien edificadas, elaboradas con cuidado, los símbolos de los poemas de Coriolano González Montañez nos sugieren que el ser humano no es sino un estremecimiento orgulloso, efímero, en un universo sin fin.
Por eso ahora erigimos estas palabras / sobre la piedra de la creación
y recordamos al hombre / que fue hombre
Las palabras, esas riquezas que esperan en el puerto del imaginario, han hecho posibles la comunicacion y la confesión del tormento del alma. Descubrimos en la luz del poema – la sombra del pensamiento, tenso, temeroso,
para que la magia destierre / los mares de nubes /de nuestras mentes.

El poeta sorprende fácilmente la agresión del instante:
Cada cual arrastra su propia condena / por los valles de las dunas.
La meticulosa búsqueda de la verdad desencadena avalanchas de imágenes... imágenes de la muerte, de la desesperación. La muerte se encuentra en todas partes, mira desde todos los rincones, casi delirantemente...
Porque todos los muertos tienen su propio mundo, / su propio desierto aquí mismo.
En vano
se esconden / en los recodos de los senderos, / en el agua de las fuentes;
los años pasarán y todos los suenos yacerán
en una tumba olvidada, / en una sombra imaginada
El escritor crea su mundo de fantasía, un escenario imaginario según sus propias leyes afectivas.
y, tras siglos de peregrinaje, / llegó junto a las montañas
de la ciudad de todos los tiempos.
Abandonado por el de „rostro semejante”, el poeta edifica su propio sueño – el de situarse „en el centro del sol”:
El hombre despertó en el centro del sol,
llama suprema, luz eterna, allá, donde „las sombras” y „los espíritus del mal” no tienen lugar....
Y el poeta parece decir: de ahí, desde el alto que resuenen sólo «nuestros cantos/ y nuestros bailes»
y sólo recordemos que bailamos, / para ahuyentar a la tristeza y al dolor,
para expulsar al hambre y a la sed, / para no morir mientras el sol baile.
Existe en estos versos un fuerte deseo de inmortalidad, de unión con los astros, de armonía y de liberacion de las esposas del tiempo profano. Orientado hacia la meditación, rechazando el ”yo” cautivo en un mundo de „arenas”, busca certidumbres – la trascendencia y los viajes imaginarios le ofrecen instantes estáticos, liberadores... „Tras siglos de peregrinaje”, en las incansables sendas ilusorias de la fe en el descubrir de la verdad, el hombre llegó al lado de las „montañas” de todos silencios y de „todos los tiempos”. Nada sino silencio petrificado.
Y allí un primer hombre lloró.
Las lagrimas presuponen un sistematico suplicio, un desgarrador tormento del alma. Despertado del propio sueño, solitario y vencido, el poeta vuelve a las ilusiones, maldiciendo a los dioses „forjados por la imaginación humana”, dioses tenidos como culpables de lo profundo de los “barrancos de las miradas”:
HUBO UN TIEMPO
donde la leyenda y el mito / brotaban de los labios del creador
de historias / como una misma realidad tan semejante / como el amor y el odio.
¿Quién conoce el principio del todo y de todas cosas? Acaso nadie… Pero alguien tiene que inventar la leyenda del
...primer sonido / que inquietó la noche,
Encontrándose en un estado de gracia, el poeta escribe, en lo blanco de las páginas, expresiones poéticas de gran profundidad y agudo refinamiento.
Y fue entonces cuando, / a medida que las palabras
se unían unas a otras / como un rosario de arenas,
se engendraba un mundo de la nada, / un silencio de la razón.
Las imágenes artísticas creadas por el poeta son el resultado de la sensibilitad y de la conciencia estética superior. Éste se muestra incrédulo acerca de „leyendas y mitos” y con lucidez crítica afirma que
todo son espejismos en este país del sol,
donde las lágrimas „crearon los volcanes” y la memoria del individuo es sólo un pequeño „oasis” que desaparecerá „tras las montañas de arena”.
¿Quién pronuncia ahora tu nombre? / ¿Quién cuenta ahora el día
en el que fuiste ofrecido a la luna / y el cielo retumbó temeroso de tu brazo?
¿Quién guarda memoria si la memoria murió / cuando tu cuerpo fue entregado a las sombras?
Atormentado por la conciencia del final, en el alma del poeta centellea todavía una luz débil de esperanza - que no todas las promesas son falsas – que la humanidad no tendrá olas de polvo y de olvido sobre „el que fuiste...”.
Prevalecen en estos versos el temor y la tristeza del paso en falso. Los estados tensos, el tormento interior no sombrean y no afectan la expresividad y la claridad de la palabra.Síntesis de gravedad, sobriedad, acompañada a menudo por la sensación desgarradora de la caducidad de las cosas – la poesía de Coriolano González Montañez, lenguaje de la inteligencia, pone de relieve su devoradora sed por descubrir „las leyes no escritas” de la existencia.Las metáforas reverberantes conceden a la palabra valor estético, fuerza sugestiva – palabra que trae desde lo hondo de los sentimientos – oasis de sabiduría.
Dibujaría un horizonte / donde las playas y las arenas
se mezclaran y yo fuera un observador desde el vacío
y jamás mis pasos supieran de huellas.
Descubrimos en la obra poética una gran capacidad de metamorfosear los pensamientos – pensamientos surgidos desde
El fuego destructor de la sangre, / anunciado en las noches / de las hogueras sin final.
Con tenacidad, el poeta cambia siempre el espacio de su búsqueda, tentando de descifrar – como un fino „observador desde el vacio”, nuevos misterios en lo profundo de la materia.No falta tampoco en la poesía „la noche” del amor pasional, tierno, cuando
hemos hecho el amor sin jadeos / agotando cada caricia de oscuridad
y también la nostalgia por el paraiso perdido. El amor, esa maravillosa condenación del corazón, es lo que concede sentido a la vida, lo que puede alzarse sobre las cumbres del sueño... obligándonos después a mirar en los abismos...

Ni siquiera se me permite imaginar / en esta última hora
que alguna vez tú también fuiste noche / y que recorríamos las calles
enfundados en el traje largo del Amor.
Cuántos maravillosos recuerdos, cuando
te he sentido morir bajo mi cuerpo / a través de los poros de mi destino
de nuestro destino,
dice el poeta, que se acuerda de “cada palabra de sangre”, insinuada “por la mañana traidora”.La salvación por medio del amor desde „los brazos de las tinieblas” se ha mostrado destinada al fracaso. En un mundo de fragilidad de las cosas – este noble sentimiento no ha sido sino un canto engañador de sirena.
Solitario en / ... la atalaya / de la existencia, / del ser y del no ser,
se busca aún más febrilmente a sí mismo, esperando que pueda todavía salvar algo... ¡acaso el espíritu!
CUANDO LOS BARRANCOS no eran profundos / y las montañas aún eran jóvenes,
los frutos crecían junto a las cuevas y a las laderas, / los hombres erguían sus cabezas,
las estrellas iluminaban las sombras. / Aprendimos los nombres de los animales y de las plantas / y dimos nombre a nuestras familias. / Hablábamos la primera lengua.
Obsesionado por el recuerdo de la unidad primordial,
CUANDO LOS BARRANCOS no eran profundos / y las montañas aún eran jóvenes,
el poeta, devorado por heridas interiores, espera todavía (en gran misterio) el milagro de volver a encontrar la armonía y la hermosura paradisíaca. Pero sobre todo vinieron las lluvias...y con cada pregunta „los barrancos se hicieron profundos” siempre más profundos y nada permanecerá...y „danzas de sangre” y „cantos de odio” llegarán a ser ecos siempre más apagados. ¿Quién puede aún recordar „el nombre” en una noche de olvido, en un tiempo en el cual los destinos de la humanidad están en un continuo „flujo” y en una eterna transformacion universal? Hay en estos versos un llanto letárgico inaudito -llanto que pone de manifiesto el temor del poeta a que esta tierra fructuoso llegue a ser un día sólo “roca”, silencio y desierto… ¿Por qué se ha inventado „la segunda lengua”? Parece preguntarse el poeta. ¿Por qué no se han guardado la simplicidad y el orden de los principios sin „indagar”?
El arduo deseo de descubrir nuevos misterios del Universo, de cambiar “los nombres de las plantas y de los animales”, de dominar la tierra - erigió “hogueras”, creó el temor, la angustia… La crueldad de la última verdad – la muerte – es el conmovedor misterio que atormenta la conciencia.
El poeta, este „Sísifo” que tiene la conciencia de que debe llevar el cargo de lo efímero de tantas interogaciones– no grita, no se lamenta, sino, al contrario, trata de esconder con cuidado sus „heridas de ilusión”. Con grandeza y nobleza espiritual, no deja de buscar respuestas a las grandes preguntas existenciales, escalando (asumiendo el peligro) a veces en las „Montañas del frío”, otras en las „Montañas del fuego”... con la esperanza de la purificación, del desencademaniento de lo „profano”, y , en última instancia, de la salvacion de su propio ser- Cada poeta tiene su propia llama. Del tormento de las vivencias espiritualizadas – el poeta Coriolano González Montañez ha edificado una hoguera de la creación, hoguera que iluminará – por mucho tiempo (en las noches oscuras del pensamiento) la boveda no escrita del tiempo...
(Traducción del rumano: Eugen Dorcescu)



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23888
Comentarii: 120214
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE