PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Omul şi Artistul Text postat de Veronica Pavel Până nu demult îi apreciam pe artişti numai în funcţie de creaţia lor, neglijând aspectele biografice. Recent însă mi-am dat seama că artistul nu poate fi separat de omul din spatele lui. Pentru a ilustra acest concept şi profitând de faptul că în 2010 se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Dinu Lipatti şi că luna Octombrie este luna în care s-a stins Glenn Gould, voi încerca să fac o sumară comparaţie a personalităţilor şi calităţilor artistice a trei mari pianişti: Dinu Lipatti (1917-1950), Glenn Gould (1932-1982) şi André Mathieu (1929-1968), pianist şi compozitor de geniu din Quebec, descoperit de către un alt mare pianist, contemporan cu noi, Alain Lefèvre, care l-a prezentat într-un reuşit ciclu de emisiuni transmise de Radio Canada Duminica de la ora 10h00 la 13h00. Menţionez că la acelaşi post s-au prezentat anul acesta şi un ciclu dedicat lui Dinu Lipatti şi, recent, unul dedicat lui Glenn Gould. Tot Alain Lefèvre, în dorintza de a promova compoziţiile lui André Mathieu, a devenit interpretul concertelor lui pentru pian, care cer o mare virtuozitate pianistică şi a realizat anul acesta filmul „L’enfant prodige”, („Copilul minune”), pe care-l recomand cu căldură. De Dinu Lipatti m-am îndrăgostit în anii adolsecenţei. Interpretarea celebrului coral din cantata 147 de Bach „Jesus bleibt meine freude”(Iisus rămâne bucuria mea), transcris pentru pian de Mira Hess, m-a impresionat într-atâta încât, negăsind partitura în comerţ, mi-am copiat-o de mână la bibliotecă. De altfel şi astăzi cred că acest coral, interpretat de mulţi alţi pianişti talentaţi, nu transmite atât de puternic emoţia artistului aşa cum o face Dinu Lipatti. În toate înregistrările lui, ca valsurile lui Chopin, sonatele de Scarlatti, concertele de Mozart, Shumann sau Grieg, se recunoaşte muzicianul care, prin dăruirea lui, se apropie de divinitate. D-na Florica Gherghescu, pe care cititorii o cunosc din „Observatorul”, a realizat în 1997 un reuşit film despre Dinu Lipatti, urmărindu-i traseul european şi culegând mărturii ale elevilor săi. Am avut ocazia să-l văd pe DVD şi am constatat că toţi cei care l-au cunoscut pe Dinu Lipatti spun despre el că era un om deschis, de o mare blândeţe şi generozitate, care se dăruia nu numai muzicii, dar şi celor din jur. Acest lucru, după părerea lor, transpare în muzica sa. Înregistrările lui, peste care au trecut atâţia ani, rămân şi astăzi o referinţă de interpretare. Un caracter total opus, aş spune, l-a avut pianistul canadian Glenn Gould. Interpretarea „Variaţiilor Goldberg” de Bach, pe care am ascultat-o prin anii 60, m-a impresionat într-atâta încât l-am socotit pe Gould (şi nu cred că m-am înşelat) ca pe un mare interpret al lui Bach. Gould era un om singuratic şi închis, cu o imensă cultură şi capacitate intelectuală. Avea însă comportări ciudate: purta zilnic aceleaşi haine, consuma zilnic aceleaşi feluri de mâncare, avea numeroase obsesii. Unii biografi susţin că ar fi suferit de „Sindromul Asperger”, o variantă de autism. Ipoteza nefiind bazată pe observaţiile clinice, ci numai pe cele comportamentale, nu poate fi confirmată. De altfel şi Mozart a fost bănuit de autism, tot numai pe baza comportamentului. Gusturile artistice ala lui Gould erau şi ele ciudate. Spunea despre Mozart, a cărui muzică n-o aprecia, că nu a murit prea devreme, ci prea târziu, iar despre opera „Flautul Fermecat” avea o părere execrabilă. Toate înregistrările Bach ale lui Gould ating perfecţiunea. Egalitatea absolută a notelor, este, după cum spunea Alain Lefèvre, greu de obţinut, pentru că degetele pianistului au dimensiuni diferite. Şi totusi, la Gould nu există inegalităţi. El, care în a doua parte a carierei a refuzat concertele publice, şi-a „regizat” în studio, electronic, propriile înregistrări, cânta la pian elaborat şi perfect. Chiar dacă nu întâlnim spontaneitate sau strălucire, trebuie totuşi să admitem că interpretarea pe care Gould i-a dat-o lui Bach este absolut unică, ea fiind o mărturie a geniului său muzical de necontestat. André Mathieu e considerat, pe bună dreptate, Mozart-ul Quebecului. S-a născut la Montreal si a început să compună la patru ani, la 6 ani dădea concerte în public, la 11 ani a fost solist la celebra sală ”Carnegie Hall” din New York, bucurându-se de un succes imens şi de cronici elogioase. Rachmaninov însuşi l-a declarat un “mare pianist de geniu”. Devenise cunoscut şi la Paris, unde a luat apoi lecţii de compozitie cu Arthur Honegger. Pe lângă premiul întâi de compoziţie la New York, primit la 12 ani, i s-a oferit o bursă apecială la celebra şcoală “Juillard”, dar André a refuzat-o. El se considera mai mult compozitor decât pianist. Deşi fusese invitat să-şi continue cariera în Europa sau în State, André nu şi-a putut părăsi ţara natală. Îndrăgostit de Quebec, i-a cântat natura în compoziţiile sale. A fost un om generos şi deschis, chinuit însă pe de o parte de o mamă posesivă, pe de alta de oameni care nu i-au înţeles nici vocatia de compozitor, nici refuzul de a părăsi Quebecul, refuz care, din păcate, i-a limitat cariera artistică. Cum altfel decât un act de generozitate poate fi considerantă performanţa lui de a improviza neîntrerupt la pian, într-un bar, timp de 24 de ore? A căzut, deprimat, în patima alcoolului şi, în ciuda curei de dezintoxicare, a murit subit la 39 de ani. Iată deci trei genii, toate dispărute prematur, fiecare cu destinul şi personalitatea proprie. Dar cât de transparente sunt acestea în exprimarea lor artistică! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Erata: Gheorghitza. Scuze si pentru alte eventuale mici typo, n-am putut reciti...   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2010-10-11 15:01:08               Tea, Sigur ca, luat in mare, geniul artistului trece mult peste destinul si personalitatea lui. Nici pe iine nu ma intereseaza in mod special fiecare artist. Nu voi analiza niciodata opera lui Wagner, de exemplu, in functie de altceva decat de rezultatul obtinut de el. Dar nu m-am putut impiedica, in cazul de fatza, cand si Lipatti si Gould (si mai sunt cativa, pianisti, ca Angela Hewitt), care interpreteaza magistral Bach, sa nu leg diferentzele lor de interpretare ale aceluiasi compozitor nu numai de preopria capacitate artiostica, dar si de viatza si caracterul lor. Cehov a avut un destin interesant, el doctor, el bolnav, el scriitor. Piesa lui Visniec in care apar personajele pieselor lui Cehov si Cehiv insusi e extrem de interesanta si pune exact problema asta. O sa ti-o imprumut. Ecsi, Merci pentru complimentul tau inclus in cele doua cuvinte "Notre respect"! :))) Iulia, Prezentza ta mi-a facut o deosebita placere, mi-a adus aminte, cum zice Gheorghitza, de "alte vremuri". Ma bucur ca ti-a placut articolul meu, in care, asa e, am adus la lumina un compozitor de care nu stiam nici eu, nici altii si care e fantastic, are ceva din Rachmaninov, daca gasesti pe DVD acel film (e in franceza), neaparat sa-l vezi, e tulburator! Gheorgitza, Sigur ca Europeea s-a schimbat, dar totul se schimba pe lume, cum am mai spus, nu trebuie neaparat sa ne opunem cursului lucrurilor, ci doar sa incercam sa directionam schimbarile (inevitabile de altfel) spre bine si frumos...Dar asta trebuie facuut cu tact, inteligentza si, mai ales, fara violentza (nici chiar verbala). Asa cred eu. Tania, Foarte tare ma bucur ca ti-a placut textul meu, aveam indoieli ca lumea va citi asa ceva lung:)) Multumesc tuturor pentru voturi si stelutze, Vero   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2010-10-11 14:59:54               Vero, eu una sunt fascinata de aceste biografii, chiar daca sunt scrise uneori si subiectiv cum zice Dan( chiar imi amintesc cat de controversata e inca lucrarea- `natura psihosomatica la Eminescu` doar un ex.), si mai ales fascinata de cum reuseste artistul sa transforme acea parte sumbra, dificila, nenorocita chiar, in opera de arta fara sa sune a lamentare, chiar daca uneori o face din instinct fara sa fie constient de asta. El pur si simplu lupta/ creeaza si abia urmasii/altii fac analiza.:) Mi-a placut teribil postarea ta.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2010-10-11 07:44:10               Din punctul meu de vedere, dihotomia om-operă e necesară. Biografiile, aici o contrazic pe Tea, marilor creatori sunt uneori fascinante, deşi nu întotdeauna biograful din motive literare sau influenţat de aură nu e 100% exact.Au existat şi există canalii talentate, aşa cum unii mediocrii din lumea artistică au fost fermecători prieteni şi capi de familie. Sindromul geniului pustiu e la fel de posibil, ca un soi de flacără care pîrjoleşte lăuntric tot ceea ce e în final inutil; iar după ce focul creator s-a stins ce le mai pasă tăciunilor de cum au ars. Poate aceste gînduri nu sunt exact ceea ce merită articolul tău,Elena Ştefan a fost mult mai poetică, mă bucur pentru tine că l-ai scris şi ai timp de europeea, care helas! începe să nu mai semene defel cu lavra sinilie a căror hronici ne distrau, pe mine scriindu-le, pe voi, amicii virtuali, citindu-le. Un vot discret.   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2010-10-10 23:40:28               citit cu interes. Vero, cand prezinti tu ceva, aduci, cum sa zic, opera aproape de viata...si Canada aproape de noi. asa ca voi zice me too vot, iulia   Postat de catre iulia ralia la data de 2010-10-10 23:06:34               Vero, asa dar, ar trebui sa accept ideea ca ne manifestam artistic-suna idiotic, expresia, vreau sa zic, dar n-am alta acum- sub imboldul unor "anomalii" inevitabile? pai atunci m-ai obliga sa accept si diviatiile de caracter, de atitudine, de expresie, plimbareala ordinara in zonele pestilentiale ale existemtei, ba mai mult, sa si gasesc imboldul creator in ele..... Nu merge, nu merge la mine si atunci prefer distantarea, biografiile ca date informative si atat imi ajung.....tristetile vietii, mizeriile ei nu-mi apartin, ceea ce artistul ofera, da! De ce as sti cat de important este in ce faza a vietii era cand a scris Moarte si Transfiguratie si de ce m-as crampona de imaginea unui Eminescu cutramurat de insanity....? Eh, Nu-mi plac biografiile oamenilor Mari! Glen Gould era autistic? Ei si ? Nimeni n-a cantat Bach ca el! Era Cehov ftizic? ei si? El a scris Unchiul Vania.... Scuza-mi litania, Tu stii ca mie imi place cum scrii si cand nu suntem de acord....chiar asa Tandem cum suntem Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 22:02:17               omisie( era in mintea mea ) Moarte si transfiguratie a lui Richard Strauss. suze, calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 21:59:20               Vero, asa dar, ar trebui sa accept ideea ca ne manifestam artistic-suna idiotic, expresia, vreau sa zic, dar n-am alta acum- sub imboldul unor "anomalii" inevitabile? pai atunci m-ai obliga sa accept si diviatiile de caracter, de atitudine, de expresie, plimbareala ordinara in zonele pestilentiale ale existemtei, ba mai mult, sa si gasesc imboldul creator in ele..... Nu merge, nu merge la mine si atunci prefer distantarea, biografiile ca date informative si atat imi ajung.....tristetile vietii, mizeriile ei nu-mi apartin, ceea ce artistul ofera, da! De ce as sti cat de important este in ce faza a vietii era cand a scris Moarte si Transfiguratie si de ce m-as crampona de imaginea unui Eminescu cutramurat de insanity....? Eh, Nu-mi plac biografiile oamenilor Mari! Glen Gould era autistic? Ei si ? Nimeni n-a cantat Bach ca el! Era Cehov ftizic? ei si? El a scris Unchiul Vania.... Scuza-mi litania, Tu stii ca mie imi place cum scrii si cand nu suntem de acord....chiar asa Tandem cum suntem Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 21:57:33               Veronica Pavel, notre respect!   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2010-10-10 21:42:53               Tea draga, Referitor la inflentza destinului sau particularitatilor umane asupra exprimarii artistice, eu cred ca Beethoven a fost influentzat de propria suferintza spre sfarsitul vietii. Exista o revolta dureroasa in ultimele lui creatii, dar se simte si fericirea de a fi capabil totusi, in ciuda surditatii, sa compuna. Exemplu? Simfonia a noua. In ultima parte ea contine, pe de o parte, un imn al bucuriei, pe de alta el foloseste ambitusul vocal al sopranelor la maximum, chiar peste acesta, (lucru dureros de altfel), in disperarea de a auzi notele pe care le-a scris. Homosexualitiatea nu e ceva care inflentzeaza, zic eu, emotiile umane raman aceleasi. Deci afirmatia ta despre Thomas Mann e perfecta. Dar cand un artist are o boala, e suferind, sau are un destin potrivnic, atunci exprimarea lui artistica e deosebita de cea pe care ar fi avut-o in alte conditii. Asa cred eu....Si mai cred ca, desi unii artisti au suferit foarte mult, in opera lor transpare, dimpotriva, bucuria de a se "livra", caci actul arstistic ce este altceva decat o daruire, o livrare a artistului catre ceilalti? Infine, asa cred eu.... Merci pentru com si vot! Multzumesc si celorlalti care au votat si/sau comentat, ca si generozitatii cu care mi s-a acodat stelutza. Vero.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2010-10-10 21:07:10               De unde aceste repetari ( de mai jos), credeti-ma ca nu am idee. Va rog, daca cineva stie cum sa le stearga i-as ramane indatorata. Multumesc, calvar ( si sper sa nu se repete si aceasta)   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 20:21:12               Vero, imi place cum interferezi personalitati a caror 'marca" este "individualismul" artistic ( fara de care, evident, s-ar fi inscris in "seria' interpretilor....sa zicem...oarecare). Si-mi place cum "descoperi" sesibilitati a caror adiacenta este "doar" muzica , desfasurarea lor trecan prin filtrul unor structuri total diferite. Cat de convingatoare este pentru mine, relatia om- artist, e discutabil, nu sunt deloc convinsa ca notele biografice imi pot influenta viziunea asupra artistului, in fond nu mi s-a parut niciodata important daca Thomas Mann avea tendinte homo si de aia a scris "Moartea la venetia" ori Beethoven a surzit mult mai devreme decat se stia ori....ori...ori.... dar asta e lata poveste. Bine scris, si cu nota personala! Calvor vot   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 20:17:10                 Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 20:16:46               err. trecand.....alta poveste... Scuze Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 20:16:21                 Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 20:13:57               Vero, imi place cum interferezi personalitati a caror 'marca" este "individualismul" artistic ( fara de care, evident, s-ar fi inscris in "seria' interpretilor....sa zicem...oarecare). Si-mi place cum "descoperi" sesibilitati a caror adiacenta este "doar" muzica , desfasurarea lor trecan prin filtrul unor structuri total diferite. Cat de convingatoare este pentru mine, relatia om- artist, e discutabil, nu sunt deloc convinsa ca notele biografice imi pot influenta viziunea asupra artistului, in fond nu mi s-a parut niciodata important daca Thomas Mann avea tendinte homo si de aia a scris "Moartea la venetia" ori Beethoven a surzit mult mai devreme decat se stia ori....ori...ori.... dar asta e lata poveste. Bine scris, si cu nota personala! Calvor vot   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2010-10-10 20:13:51 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Încercând să inventez un nume care să surprindă atât omul cât şi artistul am oţinut cuvântul Omar, car mi l-a amintit pe celebrul Omar Khayyam şi minunatele lui catrene dintre care îl voi cita pe acesta: Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii, Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea. Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tālc al spumii: Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea? Ei bine, textul de mai sus, deşi, în absolut, nu contrazice catrenul, în plan pragmatic, asemenea propriei opere a poetului, medicului şi astronomului Omar Khayyam, se situează parcă pe o altă poziţie şi oferă explicaţia sensului ivirii geniului: exprimarea artistică, aşa cum sintetic şi adevărat conchide autoarea în urma succintei analize comparative a destinului şi operei celor trei mari personalităţi muzicale. Exprimarea artistică poate fi percepută ca un fel de prelungire prin continuitate a existenţei limitate în timp a oricărui artist şi devenirea permanentă prin creaţia de geniu. Un text dens care arată ce poate Europeea!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2010-10-10 09:25:25	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE