PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Învingătorul Text postat de bodnărescu andrei Se târa prin iarba care devenise de câtva timp mai rară, mai tăioasă şi mai aspră, pe un câmp secetos şi sărac, arid şi viclean. Mâinile i se răniseră, hainele îi erau ferfeniţite şi albeaţa scrijelită a unui genunchi, ascuţişul bătătorit al unui cot ieşeau prin rupturi, dar lui nu-i păsa de asta, important era că iarba se rărise, ceea ce însemna că se apropia clipa cea mare. Se găsea, de bună seamă, pe drumul cel bun, meritul lui de căpătâi fusese, după cum s-a şi remarcat, mai apoi, de către persoane competente, în afara înzestrării care-l hărăzea unui asemenea destin, dar de care el nu răspunde şi pentru care n-ar trebui elogiat, perseverenţa fără margini în străbaterea drumului ales sau, mai curând, acceptat, târâşul continuu prin pietre şi bolovani, prin râpi şi prin faţa peşterilor răcoroase şi pline de chemări şi ecouri, sub soarele ucigaş al amiezii, sub ploaia sâcâitoare a toamnei, ignorând frigul şi grijile mărunte, sacrificând totul pentru acest drum în care credea şi pentru acest mers târâş, care parcă-l reîntorcea la origini. Dacă vrei să ajungi, trebuie să nu te ridici în picioare. Iarba devenea tot mai rară şi el, simţind apropierea de obiectul necunoscut dar fascinant, punctul esenţial al călătoriei sale din care se desfăceau, ca razele soarelui, drumuri fermecate pe care se putea circula concomitent, îşi înregistra cu oarecare satisfacţie, care, însă, spre surprinderea lui, începuse să pălească, renunţările. De câtva timp, o imagine îi străbătea gândui obosit şi însingurat, dimineaţa aceea aburoasă, sub cerul ca un clopot fumegos balansându-se departe, răsucit în el însuşi, apăsându-l cu toată greutatea neantului în care evoluau planete pierdute, sori nenumăraţi, galaxii arcuite înspăimântător într-o densitate şi structură al căror concret ni se refuză şi ne doare abstract, ca o rană pe braţul lipsă de care ne amintim neputând înţelege dacă am avut-o sau nu, şi fusese surprins să constate că o greutate cu mult mai mare îi apasă fruntea şi ochii şi dinlăuntru înafară o apăsare ce căuta să-l dezintegreze, aproape real de dureros şi totuşi ireal, picioarele cabrate ale femeii, bronzate uniform, auriu, forfecându-i răsuflarea, legănătoare ca marea şi apoi firul de iarbă pe care-l zdrobea între dinţii albi, dezveliţi discret de buzele fremătătoare, „să nu te opreşti şi, mai ales, să nu te ridici în picioare”, îl ameninţa prietenos Zeul cu degetul la plecare, ea rodea între dinţi firul de iarbă, de câteva zile i-a venit ideea stupidă că nu porunca Zeului era totul, îşi adusese aminte că în noaptea următoare (a câta?) visase că el era firul de iarbă, dar era o pierdere plăcută moartea lui între dinţii aceia, s-a trezit, totuşi, asudat şi cu un gust de cenuşă pe limbă şi cu un gust de zădărnicie, nu se mai putea întoarce, iar femeia nu i-a mai ieşit în cale niciodată. „Nu e ăsta destinul tău”, îi şoptea, de la plecare, o voce, dinafară sau dinlăuntru. „Taci! Nu te îndoi de nimic. Mergi înainte, mereu înainte, nu te ridica, nu roti privirea, nu te odihni, nu căuta umbra când soarele arde, nu căuta soarele când umbra îngheaţă...” Acum se târa pe piatra încinsă, lespezi de piatră încinsă, colţuroasă, tăioasă, prin crăpăturile cărora tot mai rare fire de iarbă se încumetau să răzbească, iarbă vânătă şi ascetică...Simţea că este foarte aproape, în curând firele de iarbă n-au să mai străbată şi atunci...Ar fi trebuit să se grăbească, dar e ciudat cum aproape s-ar opri, în gâtlej i s-a ridicat un nod amar...Îşi dă seama acum, pe utimii metri, că nu s-a gândit niciodată profund la asta, cum o să fie, adică, şi ce va trebui să facă de-aici încolo. Iată că iarba nu mai creşte, numai pietrele tăioase continuă să-i sângereze genunchii şi coatele...La început se gândea la bogăţie şi la femei, vanitatea lui era gâdilată de laudele viitoare, nenumărate şi repetate, şi, în afară de aceste lucruri înţelese, altele, difuze, abia bănuite, pline de promisiuni, o apă albastră şi călduţă îl învăluia, el înota cu plăcere pe undele ei prietenoase, apoi nu s-a mai gândit la nimic, preocupat de înfrângerea obstacolelor tot mai numeroase şi de înlăturarea tentaţiilor tot mai aţâţătoare... Acum, singura plăcere pe care-o mai simte este amintirea drumului străbătut, îşi dă seama că el a fost singura satisfacţie, că altceva el nu mai poate spera, iar gândul că drumul se va sfârşi, refuzându-i-se de aici înainte, îl întristează tot mai tare. Dar iată, vai, nici nu e o floare măcar, ci doar o plantă vânătă, o plantă cu care nu ştie ce se poate face. Pare a-şi aduce aminte...O rupe încet, îi cercetează nervurile ferme, trece peste ea buricele degetelor însângerate şi simte praful stelar care-i acoperă frunzele subţiri, în formă de lance. Pare a-şi aduce aminte. De undeva, dintr-o râpă sau dintr-un tufiş nevăzut, o pasăre cu glas duios cântă, dintr-odată, în liniştea grea. Întoarce capul, dar parcă-şi aduce aminte. Apoi, într-o doară, prinde buruiana-ntre dinţi, începe s-o zdrobească, simte gustul leşios care-i umple gura, îi pătrunde în corp. Aşteaptă să se întâmple ceva, să se producă o schimbare, dar nu se întâmplă nimic. Soarele arde pe cer ca şi mai înainte, piatra îşi păstrează culoarea, nesfârşitul, ca şi ieri, nu poate fi privit în adâncimile lui. El se miră că nu se miră de asta. Pasărea nu mai cântă. Pe piatră, însă, vede şarpele târânduse înapoi, în ascunzişul lui de răcoare. Şarpele? Parcă-şi aduce aminte. De ce i s-a părut că şarpele râde? Amar? Batjocoritor? Nu mai ştie. Se simte zdrobit, zadarnic. Totul s-au spulberat, toate sunt la fel. Nicio piatră nu depune mărturie că el a învins. Atunci chemă cu glas de copil Zeul...Din aerul încins, de undeva, nu-şi dădea seama de unde, auzi un hohot de râs. „Tu eşti, Zeule? – scânci omul. „Nu te întrista, auzi Glasul, dinafară sau dinlăuntru, în curând vor veni oamenii...Ei te ştiu, te urmăresc de mult, te admiră, se agaţă de drumul tău... Acum, pentru că ai ajuns la ţintă, te vor purta pe braţe. Te vor face Zeu.” Omul întrebă care era ţinta, la urma urmei. „Poate că nu era nicio ţintă”, auzi Glasul. Apoi: „Zeule, nu s-ar putea să mă-ntorc?” Nu-i mai răspunse nimeni, aerul era orb şi mut. În stomac, planta aceea scârboasă, cu gust de leşie, de nimic sau de nemurire, îl făcea să se simtă ca un câine care a înghiţit un cocoloş de pâine în care cineva a ascuns un pumn de ace. Vuietul mulţimii, care venea să-l sărbătorească, începea să se audă tot mai distinct. Vru să se ascundă...Platoul pe care se afla nu-i oferea, însă, nicio ascunzătoare, şi primele capete apăruseră deja de jur împrejur, asudate şi zâmbitoare...Stupide... Omul alerga de colo colo, în patru labe, zăpăcit, ca într-o cuşcă, apoi îşi dădu seama că, de fapt, stă pe loc, alergând în el însuşi...În el însuşi îşi şi găsi, până la urmă, un ascunziş, în care se înghesui cum putu, plângând încet pe dinlăuntru, pe când pe dinafară arăta un obraz zâmbitor mulţimii care-l ridica încet, cu greu, în picioare... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mulţumesc, Liviu, pentru lectura atentă, pentru apreciere şi pentru semnalarea nmicii ambiguităţi (am încercat să repar...).   Postat de catre bodnărescu andrei la data de 2010-09-12 15:29:10               Interesantă parabolă. Şi bine scrisă. Condei stăpîn pe el şi pe mijloacele de exprimare. Aş obiecta, totuşi, pe ici, pe colo. De exemplu: mîinile i se răniseră. Formularea nu e cea mai fericită. Sau: o plantă vânătă, o plantă cu care nu ştie ce se poate face. Pare a-şi aduce aminte...O rupe încet, ........................ Pare a-şi aduce aminte. De undeva, dintr-o râpă sau dintr-un tufiş nevăzut, o pasăre cu glas duios cântă, dintr-odată, în liniştea grea. Întoarce capul, dar parcă-şi aduce aminte. Apoi, într-o doară, o prinde între dinţi, începe s-o zdrobească, simte gustul leşios care-i umple gura, îi pătrunde în corp. E planta, e pasărea? Nu e nicio maliţiozitate în întrebarea mea, ci doar dorinţa firească de a atrage atenţia asupra interpretărilor care pot fi date.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2010-09-12 12:51:21	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE