PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Colonelul Text postat de Tzele Felix Barul ploieştean „La gară” e gol şi în încăpere se aud doar foşnete de chelneri şi clinchete de pahare proaspăt spălate. „Aşa e p-aici ziua”, îmi spune regizorul, birturile sunt tăcute şi fără miros puternic de tutun. Stăm amândoi la masă, comandăm două cafele şi vorbim despre vreme şi trenuri(al meu a întârziat). Teme „de spart gheaţa” cu un om pe care l-am căutat mult timp şi căruia i-am acordat multe ore de reflecţie. E greu să găseşti introduceri bune pentru un astfel de subiect, faptele vorbesc de la sine, frazele meşteşugite îşi pierd sensul şi rostul. Rămâne însă certitudinea: un colonel care a aruncat în aer Piaţa Universităţii în urmă cu doi ani, multe victime, psihoza media şi mult mister. Andrei Moraru, regizorul documentarului eşuat „Colonelul” mototoleşte câteva bucăţele de hârtie aşteptând o întrebare din partea mea. Îmi spune că vrea să terminăm cu „chestiunea” cât mai repede, are o programare la o clinică privată de analize medicale şi nu vrea să întârzie. Nu pozează în vedetă, pare că vrea să scape cât mai repede. Omul din faţa mea este cel care l-a cunoscut cel mai bine pe „teroristul de la Universitate”. Până să se producă masacrul, Morar a lucrat timp de şapte luni la un documentar cu privire la viaţa colonelului Ion Marinescu, cel despre care se spune că s-a autoizolat timp de două decenii în propriul apartament pentru a-şi ispăşi presupusa vinovăţie rezultată în urma implicării în evenimentele din decembrie 1989. Marinescu a fost unul dintre cadrele militare care a ordonat deschiderea focului împotriva manifestanţilor în noaptea de 21 decembrie 1989 în zona Universităţii din Bucureşti şi a coordonat anumite operaţiuni militare „soldate cu victime colaterale” din primele luni ale anului 1990. „În urmă cu doi ani, acelaşi Marinescu a luat viaţa a 10 oameni şi a rănit grav încă cinci într-un atentat în centrul Capitalei, detonând grenade în cadrul mitingului de comemorare a victimelor Revoluţiei. Ion Marinescu s-a sinucis la scurt timp după evenimente”. De atunci aceste informaţii sunt difuzate obsesiv în ziare şi în jurnalele de ştiri din lipsă de alte detalii care să facă puţină lumină în acest caz. După o lungă anchetă jurnalistică am reuşit să luăm legătura cu Andrei Moraru, cel care pregătea un documentar despre incredibila poveste a colonelului Ion Marinescu. Îi explic regizorului că nu este la un interogatoriu al poliţiei şi că nu am de gând să îi aplic un chestionar. Regizorul mi-o taie scurt. „Păi asta şi aveam de gând să fac, să nu credeţi că nu mă simt în largul meu sau ceva de genul. Astăzi văd relaţia mea cu Marinescu ca pe una pur profesională. Nu mai am nimic de ascuns. ” În interviul transcris în rândurile de mai jos, Andrei Moraru vorbeşte despr „eroul” Ion Marinescu şi „nebunul” Ion Marinescu, interpretări ale gestului său de acum doi ani şi prezintă detalii în exclusivitate despre cei douăzeci de ani de închisoare „auto-administrată” ai colonelului. *** *Acest e-mail este adresat domnului redactor-sef Ion-Stefan Scarlat. Imi cer scuze ca deranjez secretarele sau pe baiatul cu termosul de cafea (na, nu stiu cui sa ma adresez...) dar i-am uitat adresa domnului Scarlat si am hotarat sa trimit textul pentru editia de poimaine aici. Sa ma prezint, sunt Alexandru Telnea de la departamentul Investigatii. As dori ca urmatorul mesaj sa ajunga negresit si cat mai repede la domnul redactor-sef : Salut, Stefane! Scuzele de rigoare si explicatiile sunt in p.s. Acum despre subiectul nostru, ma preseaza timpul si mama... Textul de introducere pentru interviu este cel de mai sus, nu am mai avut spatiu sa il atasez ca fisier word la e-mailul asta. Te rog sa ai grija cu el, sa se editeze cat mai putin. Sa nu isi mai bage coada Nisipeanu ca e insipid si habar n-are sa faca si altceva decat sa aseze un text in pagina. Interviul a durat doua ore si jumatate, alegeti din el ce credeti ca e important....si sunt destule lucruri cel putin interesante acolo. As propune sa se publice pe mai multe parti dar nu stiu cum e cu disponibilitatea paginilor ziarului, poate sunt subiecte cu interes mai mare pentru cititori. Moraru are o gramada de informatii despre colonelul Marinescu Ion. Mi-a spus multe lucruri stranii despre acesta, ma rog, mi-a aratat o nouă fateta in intelegerea personajului nostru. Ma gandesc deja la o noua abordare a anchetei dar ma tem ca asta inseamna asumarea rolului de avocati ai diavolului. Sa incercam să il prezentam altfel de acum incolo pe Marinescu....regizorul mi-a schimbat total modul de abordare a problemei. Stii, s-a forjat prea mult pe latura criminala si senzationalista a colonelului Ion Marinescu, deja subiectul a devenit redundant. Sa reprezentam noi partea radicala a libertatii presei, sa fim noi cei care se opun unanimitatii. Bineinteles, abordarea asta noua, plina de intelegere, „empatica” trebuie analizata si discutata, te rog sa propui dezbaterea problemei in sedinta editoriala de maine. Te salut! P.S: Atat varianta audio cat si transcrierea sunt atasate acestui e-mail. Imi cer scuze ca trimit asa materialul dar sunt inca in Ploiesti, chestiuni de familie...probabil o sa mai raman cateva zile pe aici. Ne auzim! *** Alexandru Ţelnea scoate din buzunarul blugilor un reportofon şi îl aşează atent lângă vaza cu flori artificiale de pe masa barului. Schimbă câteva priviri cu omul cu ochelari din faţa sa, acesta înclină nepăsator capul şi arată cu degetul la televizorul cocoţat pe tejgheaua barului. Tocmai începuse un talk-show în care invitaţii-politicieni, psihologi, oameni din showbiz dezbăteau „afacerea Piaţa Universităţii” . Cum a fost posibil ca un om să arunce în aer cinci grenade în dimineaţa zilei de 21 decembrie 2010 şi mai ales, în timpul unei comemorări a revoluţiei din 1989? Ce l-a determinat să le facă rău acelor oameni nevinovaţi? Realizatorul emisiunii o prezintă acum pe clarvăzătoarea Elena, care pretinde că în urma şedinţelor de spiritism a reuşit să ia legătura cu Ion Marinescu care senzaţional.... *** Regizorul vorbeşte cu pauze lungi între cuvinte şi din când în când se mai opreşte să bea puţină cafea. Ştie de la început cum o să termine fraza şi vrea să dea de înţeles că nu a fost influenţat în vreun fel de cele întâmplate. Pentru el pare să fie doar un proiect de film documentar care a rămas neterminat din raţiuni pur tehnice. Un proiect care a durat totuşi opt luni de zile. -Cum aţi dat de subiect, de Ion Marinescu? Persoană de legătură, eu ştiu...televiziune, articole de ziare? -Aşa ceva nu a apărut in presă. Nimeni nu ştia nimic despre caz, era aur curat...Tot de la o persoană din branşă am luat cunoştinţă de subiect. Doamna Camelia Petrache, Dumnezeu s-o ierte, mi-a vândut pontul, o cunoşteam de mult timp...Mi-a fost profesoară în facultate. Mi-a povestit cu lux de amănunte cazul colonelului şi, normal, mi s-a părut deosebit de interesant de exploatat. Dumneaei l-a convins în primă fază să colaboreze cu noi, prin ea am aflat despre întreaga poveste pe care sunt sigur că o ştiţi... -Puteţi să o repovestiti, sunt variante şi variante.... De fapt, e o singură variantă, cea oficială care a fost imbrăţişată fără nici o umbră de îndoială de presă. Nimeni nu şi-a pus vreun semn de intrebare în acest caz, nimeni nu a investigat amănunţit problema. Informaţiile despre caz au fost reluate timp de doi ani de zile, s-au dat multe „burţi”, s-a prezentat mult material redundant în aceşti doi ani precipitaţi. Se pare că opinia publică a fost solidară în acest subiect: toată lumea a vrut crucificarea mediatică a lui Ion Marinescu. - Lucru care mi se pare firesc. Mda, trebuie să recunoaşteţi că nici cei care au luat contact cu Marinescu nu au fost prea cooperanţi...De ce am vorbi, e prea periculos, poate că unii oameni pur şi simplu nu pot face faţă expunerii...stiţi, e uşor să o iei razna daca te implici în vârtejul ăsta. D-aia îmi e greu să ies la înaintare cu ce ştiu. Sunt un tip mai raţional de fel dar...nu vedeţi, parcă e un blestem, cam toţi pe care îi ştiu eu că s-au implicat în poveste au decedat între timp... Acum povestea pe scurt, aşa cum o ştiu eu din verificările proprii...Colonelul Ion Marinescu a fost achitat de o pedeapsă de 20 de ani de închisoare in 1990 printr-un decret prezidential deşi fusese unul dintre personajele care au ordonat deschiderea focului împotriva protestatarilor de la Universitate în noaptea de 21 decembrie 1989 şi comandase personal şi dăduse ordine în unele operaţiuni din jurul Bucureştiului. Vedeţi dumneavoastră, Marinescu era unul dintre apropiaţii noului ministru al Apărării de atunci...avea deci o „pilă” puternică, o intervenţie pe care totuşi, absurd lucru...nu o ceruse şi pe care a respins-o într-un mod...straniu. Dupa cum foarte bine ştiţi, Marinescu şi-a contestat decizia de punere în libertate în justiţie. A vrut să fie întemniţat la loc, să îşi săvârşească sentinţa în inchisoare. Bineînţeles că această cerere i-a fost respinsă, a fost considerat bolnav psihic, până la urmă cazul s-a muşamalizat. Nici nu cred că există documente care să ateste acestă cerere absurdă a lui Ion Marinescu de a se întoarce în închisoare în afară de un articol al vremii scris de Camelia Petrache. Astfel, Marinescu Ion decide să îşi săvârşească anii de detenţie în propria casă. Se autoizolează şi refuză să mai iasă în afara spaţiului propriului apartament. Cel puţin asta ştiam acum doi ani, nu m-am mai interesat de atunci de nimic în legătură cu cazul acesta. Aşa...vă spuneam că am aflat toate astea de la doamna Camelia Petrache. Mă înţelegeţi, eu am mai făcut câteva filme destul de bune cu care am luat şi premii pe la festivalurile de gen... mă rog, vreau să spun că doamna Cami mă considera potrivit pentru realizarea unui astfel de documentar. Aveam ceva vechime în branşă, promiteam mult, nu cunoscusem succesul şi s-a gândit că prin filmul ăsta o să dau lovitura. Se pare că a mers stratagema dar în sens invers... acum stau ca pe ghimpi de câteva luni, aştept să se termine procesul în care sunt acuzat de deturnare de fonduri şi înşelătorie de către casa de producţie care a finanţat proiectul. Am semnat un contract, m-am angajat să termin în 3 luni, eu credeam că n-are ce sa fie greu de filmat...m-am înşelat. Ei au pierdut ceva bani cu asta, sunt supăraţi, e un întreg proces in derulare, nu pot să vă spun mai multe despre asta... Patronii tot nu vor să inţeleagă că rolele de film şi staff-ul tehnic costă bani chiar dacă nu filmezi nimic care să poată fi folosit ulterior. În fine, asta e altă problema pe care nu vreau să o dezbat acum... -Da, sa revenim totuşi la colonel....Cum aţi stabilit, practic, contactul cu el? Cum era în faţa camerei de filmat, cum se comporta? -Bătrânul colonel Marinescu a reuşit greu, foarte greu să vorbească deschis în faţa camerelor de filmat. Nici nu ştiu dacă a făcut-o vreodată, dacă a vorbit ceva concludent, mărturiile cu adevărat interesante le făcea doar cu camerele de filmat stinse şi doar dacă eram între patru ochi. Pare absurd dar nu am ce dovezi să aduc la ceea ce vă spun acum deşi am filmat ceea ce ar fi trebuit să fie un documentar... Oricum introvertirea asta a colonelului, opacitatea sa în faţa obiectivului camerei o pun pe seama anilor petrecuţi în apartamentul ăla, o nebunie pe care ar fi trebuit să o sesizez atunci. Şi timp nu aveam deloc să stăm să aranjăm....dichisim... să îi dibuim psihologia. Aveam un proiect paralel, aveam de făcut şi montaje peste montaje pentru ştirile de la o televiziune naţională... nu puteam să stau ore întregi la taclale cu nea Ionică, să îl obişnuiesc pe individ cu stilul de filmare şi cu „scenariul” pe care mi-l propusesem. Domnul Marinescu pur şi simplu nu reuşea să pară natural în faţa camerelor, vorbea maşinal şi forţat, spunea numai lucruri nesemnificative despre viaţa lui. Şi erau atâtea aspecte pe care putea să le trateze şi să şi le lumineze... -Mă scuzaţi că vă întrerup...Existenţa unui scenariu nu truca oarecum realitatea, nu îl ascundea pe adevăratul Ion Marinescu? Poate că Marinescu se comporta aşa tocmai pentru că dumneavoastră îi cereaţi să joace teatru... -Acum poate că şi eu am fost de vină în linia asta de producţie pe care am adoptat-o, probabil că era mai bine să îi punem nişte aparate de filmat prin casă şi să vin zilnic, să discut cu el, apoi să ridicăm materialele şi să încropim un documentar axat mai mult pe comportament... -Cum era o zi tipică de filmare cu Ion Marinescu, la colonel acasă? -Dezordonat e cuvântul de bază. Dezordonat şi nebunesc. În primele săptămâni stăteam cu echipa de filmare şi trei ore în faţa uşii, nu voia să deschidă. Băteam la vecini, îi intrebam de Marinescu Ion, stă cu ei pe scară totuşi...nimic, toţi dădeau din umeri, era ca şi mort individul pentru ei, n-aveau nici o informaţie. Doamna Cami ne spunea că nu se poate, comunică frecvent cu el prin scrisori şi spunea că vrea să fie filmat şi să se facă un documentar despre el. Câteodată mai venea şi dumneaei, tot la fel, nici un răspuns. Până la urmă am reuşit să stabilim legătura cu nepoata lui, Andreea Marinescu, cea care se ocupa de treburile casei şi îi aducea mâncare, singura care era acceptată în casă. Ea venea o dată pe lună la colonel, stabiliseră a treia zi de marţi din lună, aveau şi o parolă, tot tacâmul...Aşa că într-o zi în care fata asta trebuia să îi facă vizita lunară am mers şi noi, un fel de cal troian, mă-nţelegeţi... -Cum a reacţionat la asta? -Din câte îmi amintesc, Marinescu a reacţionat calm la carul de filmare şi la „gaşca” de la uşa lui, ne-a zis că nu a auzit când am sunat, credea că am renunţat la documentar. La început, a vrut să discutăm pe larg despre ce vrem să facem, cine suntem, cine finanţează proiectul, de ce. Nu a vrut să audă nimic, a cerut un document scris în care să explicăm totul semnat de cei care erau responsabili de producţie. Am luat-o ca pe un joc atunci, m-am gândit că cine ştie, poate chiar o să folosesc ceva din toată nebunia asta la documentar. Au început apoi problemele cu camerele. Nu voia să fie filmat decât în sufragerie şi doar când stătea pe scaun. Mi-l amintesc şi acum, un bătrân îmbrăcat într-un halat ponosit, cu un fes prăfuit pe cap şi nişte ochelari din aceia vechi cu rama ca ceara de lumânări la 50 de bani care spunea „Nu, domnule!” la orice. -Părea că are ceva important de ascuns de spuneţi că nu vă lăsa să îi umblaţi prin camere? Vi s-a parut ceva straniu, eu ştiu... ciudat, ieşit din comun la apartament cât timp aţi stat acolo? După cum ştiţi, după masacru, în casa colonelului nu s-a găsit nici un document, nici un obiect care să spună ceva despre el...a aruncat totul. Se pare că a premeditat totul, a vrut de la început să-şi transforme povestea într-un mare mister, o confuzie. -Nu cred că avea ceva de ascuns că doar nu ţinea un arsenal de grenade prin dormitor sau bucătărie...cred că la asta va referiţi. Grenadele alea pe care le-ar fi furat de la unitatea militara de care aparţinea se ascund uşor, sunt mici din câte ştiu eu şi avea doar cinci dacă e adevărat ce s-a scris prin presă. Heh, sună ciudat „doar cinci”... E posibil, cine ştie, în obsesia lui să creadă că o să îi descoperim armele... Dar nu cred aşa ceva, nu cred că vroia să îşi ascundă intenţiile criminale atunci, nici nu cred că plănuia aşa ceva în timpul ăla, am impresia că e vorba de altceva, nu voia să îi invadăm spaţiul ăla al lui intim. Mă gândesc că dupa 20 de ani de stat în aceleaşi încăperi devii una cu mediul, ţi se îmbibă atmosfera aia, zidurile, mirosul, mobilierul în corp. Nu sunt eu în măsură să fac observaţii antropologice dar am mai citit, ca orice student pasionat de domeniu, câte ceva prin facultate şi ...şi chiar cred că i s-a extins „corpul trăit”, experienţa senzorială şi percepţia la nivelul întregului apartament. Subiectul Marinescu devenise una cu obiectul apartament. Întemniţatul şi-a asimilat propria temniţă. Asta mi se pare mie incredibil la individul acesta, cum a reuşit să îşi modeleze voinţa şi să-şi inducă o întreagă poveste despre el astfel încât să creadă cu adevărat că ispăşeşte o pedeapsă. Am impresia că Marinescu s-a autoexpus la un exerciţiu de tortură aproape imposibil de realizat de o singură persoană. A fost şi călău şi victimă în acelaşi timp şi a crezut cu tărie în cele două roluri pe care le juca. Vă daţi seama că e un lucru absolut excepţional! -Staţi puţin, mi se pare că vă contraziceţi...Iniţial aţi spus că Marinescu Ion vi s-a părut un om nebun, acum vă fascinează, încercaţi să îi găsiţi explicaţii şi motivaţii, să îl înţelegeţi... -Nu, sunt două puncte de vedere distincte, e o diferenţă. Nu mă contrazic din moment ce nu am nici o părere finală cu privire la acest om. Nu ştiu dacă era nebun sau normal în acel context, am două opţiuni de interpretare vizavi de omul Marinescu, alegerea e o dilemă şi pentru mine. Sau mă rog, a fost, căci subiectul nu-mi mai trezeşte nici un interes, e periculos să mă afund într-o problemă a cărei rezolvare nu o cred posibilă. La fel ca şi în cazul Revoluţiei, consider că evenimentul Marinescu trebuie uitat. A fost un caz singular, un caz straniu. Nu are sens să începem să dezgropăm din nou morţii. Că de fapt cred că asta a încercat nea Ionică prin masacrul de la Universitate, să readucă în prim-plan blestemata asta de Revoluţie cu al ei dosar nerezolat, cu victimele şi călăii ei rămaşi nepedepsiţi. E absurd să ne intoarcem în mod repetat în trecut, e un gest sisific. Nu îi văd sensul. Tocmai atunci se întamplă astfel de nenorociri...când oamenii găsesc prea mult sens în fapte şi cred că e absolut obligatoriu să îi reducă şi pe ceilalţi la sensul ăsta născocit de ei. O nebunie şi o idee măreaţă în acelaşi timp. Dar mai există o a treia soluţie. Să laşi totul aşa cum e, să accepţi existenţa dilemei şi să refuzi să îi găseşti rezolvare. -Atunci de ce aţi mai acceptat să vă mai întâlniţi acum cu mine dacă sunteţi de părere că trebuie să uităm tot ce s-a întamplat acum doi ani? -Păi tocmai d-asta, să vă conving că nu are sens acest demers jurnalistic tocmai prin expunerea detaşată a propriei mele experienţe în legătură cu Marinescu... Eu sunt ultimul care a mai rămas în viaţă dintre cei cu care a avut contact Marinescu, poate pare naiv dar... sper că prin acest interviu voi pune capăt întregii poveşti. Nu în sensul de rezolvare ci în sensul de renunţare la găsirea unui adevăr. Sper că pot sa am încredere în dumneavoastră ca o să îmi respectaţi cuvintele şi viziunea, să nu răstălmăciţi... - Îmi respect normele meseriei, în privinţa asta ar trebui să staţi liniştit. Tocmai de asta o să merg mai departe. Ideea nu e să aflu adevărul, departe de mine gândul acesta ci să aflu părerile oamenilor în legătură cu adevărul în dosarul Marinescu. Dar să revenim la subiect, vorbeaţi despre experienţa torturii la Marinescu, „călău şi victimă”... -Da, vroiam să vă dau un exemplu în legătură cu modul în care colonelul se raporta la propriile acţiuni din timpul Revoluţiei. Vedeţi dumneavostră, colonelul nu era tocmai un om obişnuit. O dată l-am întrebat dacă regretă că a ordonat să fie torturaţi oamenii ăia în 89, dacă are remuşcări că a ordonat să fie ucişi nişte oameni nevinovaţi. Mi-a spus că nu aşa judecă el lucrurile, simplul sentiment sau gând de regret nu schimbă datele problemei. Problema părea una de factură existenţială pentru colonel, credea că trebuie să trăiască experienţa torturii nu doar pentru a-şi înţelege victimele ci şi pentru a simţi o suferinţă concretă, corporală, singura capabilă să îndrepte răul săvârşit. Astfel, mi-a descris un „tratament” pe care şi-l aplica. Scotea toate obiectele din cameră, bloca orice sursă de lumină şi apoi se închidea cu lacăt în propria cameră timp de câteva zile. Încerca în acest răstimp să se mişte cât mai puţin şi să stea cât mai mult timp treaz, cu ochii deschişi. Mi-a spus că era o tortură folosită des de ofiţerii de Securitate şi că după ce trecea ceva timp, simţurile, atâta vreme neutralizate începeau să sintetizeze percepţiile şi să producă tot felul de halucinaţii şi stări de inconfort psihic şi fizic. Cam aşa trăia colonelul experienţa torturii şi durerea victimelor sale. Se pare că ofiţerii de Securitate pot fi foarte folositori în anumite cazuri... M-am documentat în legătură cu această tehnică şi se pare că există şi experimente realizate în domeniul psihologiei spaţiale pe aşa ceva. Experimentele acelea au demonstrat că încercarea trăită de subiect poate distruge echilibrul psihic al persoanei care este supusă la o astfel de practică. Se produce o zdruncinare psihică a subiectului prin negarea metodică a funcţiilor sensibile ale corpului. Cel puţin aşa pare să fie in teorie. Dar colonelul nostru face excepţie de la această regulă din moment ce era in stare să controleze şi să îşi inducă într-un mod conştient aceste stări. Era mai degrabă un drog al penitenţei decât o tortură propriu-zisă, un element de care depindea întreaga concepţie despre greşeală şi regret a lui Marinescu. M-aţi întrebat de apartament, cum era...Vă daţi seama că locul ăla arăta ca o cocină. O cocină cât de cât îngrijită ce-i drept, mai venea nepoata şi mai dădea o mătură, mai ştergea praful. Colonelului îi plăcea să conserve stările corpurilor imobile. Probabil are legătură cu faptul că deveniseră un fel de organe lucrurile de prin casă. Mai în glumă, mai în serios, îi era frică să îi spargem o vază la fel de mult cum unui om normal îi este frică să îi rupi coastele. I se vedea durerea pe faţă atunci când colegii mei mai curioşi încercau să cotrobaie prin bibliotecă sau pe măsuţa din sufragerie. Ne dăduse o dispozitie clară: să nu cumva să ne atingem de ceva din casă că întrerupe imediat colaborarea. Într-o zi am hotărât să mutăm masa din sufragerie mai spre fereastră, aveam nevoie de mai multă lumină naturală pe faţa colonelului. Lucram la prima parte a documentarului şi aveam o secvenţa cu colonelul la masa de lucru tăind bucaţi de hârtie din ziare. A acceptat cu greu să îi mutăm măsuţa aia şi era vorba doar de jumătate de metru spre dreapta, o nimica toată. S-au chinuit două minute cei doi colegi cameramani până au reuşit să ridice de la pământ masa aia. Am zis că nu este adevărat ce se întâmplă. Sub picioarele mesei am găsit monezi puse pentru echilibrare...Marinescu ne-a spus că pusese monezile sub picioarele mai scurte ale mesei în 1980 când cumpărase tot mobilierul. Vă daţi seama, trecuse atâta timp de nemişcare încât pur şi simplu monezile se lipiseră de parchet şi de baza picioarelor de masă. Făcea unul dintre cameramani o glumă, că e posibil să se rupă podeaua dacă încercam să ridicăm dulapul sau biblioteca....altul zicea că s-au schimbat legile fizicii în casa aia, corpurile se comportă de parcă ar fi în centrul pământului, sunt mult mai grele decât la suprafaţă...Heh, casa ar fi fost bună pentru experimente gravitaţionale... -De ce consideraţi importantă scena cu tăieturile din ziare? -Pentru că era o reprezentare clară a obsesiei sale. Nu a spus-o niciodată explicit dar...pe lângă ideea de a-şi săvârşi pedeapsa, colonelul dorea să găsească într-un final un aparat „obiectiv” de înţelegere pentru Revoluţie. Cum spuneam, pe masa aia ţinea un teanc de dosare numai cu tăieturi din ziare. Erau ordonate pe ani, numai articole despre revoluţie care au apărut de-a lungul timpului în presă. Avea două-trei dulapuri pline-ochi cu astfel de dosare. Ordonate cronologic, după tipul de discurs, îi placea să încadreze fiecare idee şi teorie despre revoluţie într-o anumită categorie. Din câte îmi amintesc erau „conspiraţioniştii”, care credeau în amestecul unor forţe oculte în realizarea revoluţiei, „puriştii” adică cei care vedeau revoluţia ca pe o „operă” realizată de popor şi „amestecaţii”, cei care combinau cele două „curente” şi produceau specii explicative hibride cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Nepoată-sa i le aducea frecvent, tot ce apărea la nivel naţional, cotidian sau magazin, orice, colonelul citea, sublinia, tăia. Avea un puzzle întreg făcut numai din hârtie, un puzzle lung de douăzeci de ani şi imposibil de rezolvat. Un obsedat are nevoie de spaţiul acesta vital, de un mediu la fel de obsedat şi obsedant. Se pare că în cazul personajului nostru presa a îndeplinit rolul acesta, funcţia asta nefericită. -Aţi ieşit vreodată împreuna cu Ion Marinescu din casă? Aţi filmat în aer liber? Se împlineau, atunci când dumneavoastră realizaţi documentarul, cei 20 de ani de detenţie pe care colonelul ar fi trebuit să-i ispăşească.... -Nu, colonelul nu era pregătit să iasă...încă avea dubii cu privire la cum va fi, îi era frică. Nu ştiu daca ştiţi dar colonelul a fost un element activ în vechiul regim comunist. Iubea sistemul în care trăia şi era extrem de mulţumit cu orânduirea de atunci a lucrurilor. Nu a crezut nici o secundă în democraţie, de aia a şi ordonat tragerea focului în lunile alea nenorocite de acum 22 de ani. Între patru ochi, colonelul se întreba deseori dacă decizia lui de a-şi transforma propriul apartament în închisoare nu este de fapt o fugă de noul sistem, o frică de perspectiva neintegrării într-un sistem pe care era obişnuit să-l urască. Se credea un inadaptat. Deasemenea, colonelul dorea să îşi ispăşească pedeapsa şi pentru că se dorea solidar cu vechea structură. Din punctul ăsta de vedere, Marinescu era un ofiţer adevărat. Trădarea ieşea din calculele sale indiferent de circumstanţe. -Totuşi, aţi discutat mult pe subiectul acesta din câte îmi spuneţi. Nu i-aţi propus o ieşire în aer liber, pentru documentar? Trecuseră acei ani de detenţie, libertatea venea ca un lucru natural, îşi săvârşise perioada de detenţie. -Nu putea să iasă afară, în mijlocul unei „naturi” pe care a detestat-o decenii întregi şi pe care şi-a imaginat-o ca pe o bestie în toţi acei 20 de ani. Îmi promisese că la un moment dat o să filmăm şi afară, o sa vină şi timpul ăla. Iată ca momentul a venit dar...efectul ieşirii în libertate a fost catastrofal. -Credeţi că aceea a fost şi prima ieşire a colonelului? -Sunt sigur de asta. Gândiţi-vă că ultima oară când m-am văzut cu Marinescu a fost cu o lună înainte de masacru. -Cum a fost ultima întalnire ? Despre ce aţi vorbit? Regizorul dădu semne de nervozitate când auzi întrebarea despre ultima întâlnire cu Ion Marinescu. Bătea acum cu linguriţa în farfuriuţa înflorată a ceştii de cafea şi căută din priviri chelnerul căruia îi făcu semn să aducă nota de plată. După câteva momente de nesiguranţă îşi îndreptă privirea către reportofonul „ascuns” după vază şi îl rugă pe Ţelnea să îl oprească. Regizorul îi spuse că nu mai dorea să fie înregistrat, mai ales acum, când avea să-i spună lucrurile acestea, părerea lui dar că îi va răspunde totuşi la întrebare, scurt şi la obiect, poate aşa îl convinge să renunţe totuşi la anchetă. -Ştiu că m-am dus singur la colonel în dimineaţa aia de noiembrie. Lucrurile mergeau prost cu filmările, nu aveam prea mult material, subiectul mi se părea foarte prost tratat. Vă daţi seama, şapte luni de filmare şi degeaba, totul se dovedise a fi o mare risipă de bani şi de timp. Am dat un mini-concediu de o săptămână echipei şi am hotărât să ma liniştesc şi eu puţin, simţeam că o iau razna cu totul dacă mă mai implic mult. După trei zile de rătăcit pe străzile Bucureştiului, zile în care m-am tot gândit la Ion Marinescu şi la filmul meu m-am hotărât să îl vizitez incognito, să văd ce a mai facut. Trebuie să recunosc că ne apropiasem un pic, faptul că îmi destăinuise unele dintre cele mai mari secrete ale sale mi se părea o dovadă de încredere. Îmi era atunci ca un prieten vechi despre care credeam că ştiu totul...m-am înşelat, evident. Probabil că o luasem razna şi eu, cine mai ştie... Plecasem în dimineaţa aia cu gândul că o să îi vorbesc despre lucruri mărunte, o să port o conversaţie normală cu el, ca între doi prieteni. Puţină reciprocitate din partea mea n-ar fi stricat... S-a bucurat când m-a văzut singur, chiar a făcut şi o glumă pe seama echipei de filmare, mă întreba dacă nu sunt cumva orb din moment ce mi-am uitat „ochii” acasă. M-a invitat la o cafea în sufragerie, chiar părea o gazdă bună, mă făcea să mă simt ca un musafir venit în vizită la o cunoştinţă veche. Se cam dusese de râpă relaţia noastră „profesională” în momentul ăsta, trebuie să recunosc. Mi-a spus atunci că începe să îşi revină, că vede totul mult mai clar şi vrea să îmi mulţumească pentru ajutor. Era sigur că documentarul o să iasă bine şi m-a pus să-i promit că o să-i fac cunoscută povestea în întreaga ţară. Atunci a venit momentul meu „de graţie”... M-am înfuriat şi i-am răspuns că povestea sa nu exista pentru că nu avem nimic semnificativ filmat. Doar lamentări, puneri în scenă, minciuni. Ştiam „totul” dar nu aveam cum să demonstrez nimic nimănui. I-am spus că toată suferinţa prin care a trecut şi toată lupta lui a fost o nebunie imposibil de montat în imagini şi că mă bate gandul să renunţ la tot şi să mă concentrez pe alte subiecte care merită cu adevărat prezentate. Mă aşteptam la o reacţie, ceva din partea colonelului...mi-a zâmbit amar şi atât. N-am mai aşteptat nimic, am plecat trântind uşile. Acum mă gândesc cu groază la momentul acela, mă gandesc că aş fi putut declanşa... Eu şi foamea mea de senzaţional, dorinţa mea parşivă de succes atins fără nici un fel de scrupule şi fără pic de sensibilitate faţă de subiectul cercetat. Poate că aici am greşit, poate aici am greşit noi toţi, ne-am folosit de omul ăsta ca de o cârpă. Eu vroiam să-l transform într-un fel de monstru al cavernelor postcomunismului, iar voi, cei din presă l-aţi transformat într-un subiect de prima pagină, un terorist odios tocmai bun de tras în ţeapă în piaţa publică pentru tot răul care ni se întâmplă. S-a ajuns prea departe cu toate astea...Nepoata lui s-a sinucis din cauză că n-a mai suportat presiunea media, Camelia Petrescu a ajuns la psihiatrie unde şi-a dat duhul într-un mod absolut tragic iar eu...eu sunt prea confuz şi prea sleit de puteri ca să merg mai departe, simt că pierd sensul în toată aceasta problemă obsedantă în care am fost târât fără voia mea. Vreau doar sa uit totul, să am cât mai puţină legătura cu povestea asta. Nu vedeţi că ne distruge pe toţi cei care luăm contact cu ea? Trebuie să uităm! *** În redacţia cotidianului „Dimineaţa” lucrurile par precipitate ca într-un experiment chimic cu acizi. Hârtiile, capsatoarele, tastaturile par că dau pe dinafară şi că spumegă atunci când intră în contact cu degetele, gurile şi cuvintele oamenilor înţepeniţi în „ţarcurile de îngrăşat” de pal melaminat maroniu şi claustrofobic. Ninsoarea de afară dă buzna pe uşa de intrare a redacţiei, se agaţă de picioarele celor care intră şi se transformă într-o pastă cafenie lichidă care lasă urme până în biroul îndepărtat al redactorului-şef. Alexandru Ţelnea, jurnalist în cadrul departamentului de investigaţii al ziarului, împinge cu putere în uşa de termopan, se scutură de zăpada albă de pe haine şi încearcă să calce simetric pe urmele cafenii de încălţăminte astfel încât acestea să dispară până la uşa redactorului-şef. Îşi trece mâna dreaptă prin păr şi observă că pe lângă mătreaţa abundentă care s-a lipit de degetele umede s-au mai strâns şi câteva fire de păr de o culoare incertă. Se debarasează repede de urmele capilare de pe mâini şi bate puternic în uşa din lemn ţinând la subraţ un ziar plin de pete de fulgi de zăpadă topiţi. Aşteaptă câteva zeci de secunde, timp în care se uită la zecile de stickere lipite pe uşa învechită după care apasă cu putere clanţa uşii. Redactorul-şef al publicaţiei, Ion Ştefan Scarlat stă la masa sa de lucru cu o ţigară nescrumată între degete şi subliniază cu un creion pe o coală de hârtie A4. Pe sub ochelari, se uită la picioarele celui care tocmai a intrat în încăpere şi încearcă să privească prin acesta, să vadă dacă petele de zăpadă murdară au rămas sau nu în urmă. Ţelnea îl salută maşinal pe redactor şi se aşează pe scaunul din faţa biroului său. Redactorul se întoarce la subliniat şi se strâmbă ironic în timp ce citeşte bolborosit din textele de pe foaie. -Cică să mai faci presă în ziua de azi cu astfel de exprimări. Zici că lucrez cu toţi retardaţii care au intrat anul ăsta la Spiru nu cu absolvenţi de facultăţi serioase de stat. Ţelnea zâmbeşte cu un automatism specific gesturilor de politeţe şi aruncă ziarul pe scaunul de lângă el. Se uită puţin în jur, îşi fixează privirea pe un poster imprimat prost cu figura lui Hunter S. Thompson şi încearcă să îşi treacă propriile cuvinte de bariera uşor corodata a dinţilor. -Ştii că mi-am bătut capul cu subiectul ăsta mai bine de două luni, cu toată acheta asta, ştii foarte bine. Ţi-am trimis interviul cu Moraru cu două zile înainte de publicare, am făcut nişte eforturi supraomeneşti să termin treaba la timp având în vedere că în ultimele săptămâni m-am tot plimbat de colo-colo să caut confirmări şi contacte despre regizor. Interviul e bombă curată, propune o nouă perspectivă în toată povestea asta săracă de informaţii şi tu refuzi să-l publici într-un mod absolut grosolan, fără să ma anunţi în prealabil măcar? Redactorul-şef taie cu nervozitate paragrafele pe care cu câteva minute înainte le corectase şi scrumeaza toată ţigara pe ele. Se fixează mai bine pe scaun şi îi caută privirea lui Ţelnea, din nou blocată pe posterul de pe perete. -Ce mărturie ai tu mai exact? Mărturia imposibil de verificat a unui om care este acuzat în justiţie de deturnare de fonduri? În asta ai tu încredere? Un om care a realizat un documentar imposibil de vizionat? Ştii bine ce-au zis finanţatorii, doar tu i-ai contactat...la ei este foarte puţin material înregistrat şi refuză să facă orice declaraţie cu privire la spusele lui Morar având în vedere că e în derulare un proces. Toată harababura asta cu colonelul care şi-a sacrificat viaţa pentru aflarea Adevărului suprem şi care a stat închis în casă douăzeci de ani...asta te întreb pe tine...cine ţi-a confirmat-o până acum? Nepoata Andreea Marinescu şi Camelia Petrescu? Ai făcut cu ele o şedinţă de spiritism şi ţi-au spus din lumea de dincolo despre cum se autotortura Marinescu Ion să vadă cum se simţeau oamenii ăia ucişi de el în 89? Mi-e teamă că avem de-a face cu o minciună gogonată spusă de un om dornic de afirmare, un regizor ratat. Nimeni, absolut nimeni nu a confirmat mare lucru din ce a spus şi nu pot să mă avânt în a publica o perspectivă care miroase de la o poştă a beletristică de consum. -Las-o baltă cu astea, omul chiar a stat prin preajma lui Marinescu destul de mult şi dacă chiar era dornic de afirmare se ducea el singur şi dădea interviu la „Libertatea” sau „Adevărul” pe bani grei. Şi au fost confirmări din partea oamenilor din echipa lui de filmare. Nu poţi să negi existenţa documentarului. Nu cred că omul ne minte ci pur şi simplu nu ştie ce să facă. Moraru a rămas cu sechele dupa ce a facut Marinescu în Piaţa Universităţii, e depăşit complet de evenimente.... -Eu iau în calcul doar faptele confirmate şi palpabile şi singurele lucruri pe care putem să ne bazăm în momentul de faţă sunt ăia 10 morţi şi nu ştiu câti alţi răniţi de acum doi ani de la Universitate. Toată presa, dar absolut toată presa a dus o campanie normală de comemorare a victimelor şi de învinovăţire a inculpatului. Subiectul o să intre, în timp, în zona normală de dezinteres în care intră o ştire după ce a circulat până la redundanţă pe toate canalele media, posibile şi imposibile. Ce îmi ceri tu mie acuma să fac este să ne sucim la 180 de grade până la nebuneasca, iraţionala poziţie de „gică contra” în urma căreia mai mult ca sigur că ne vom pierde capetele de jurnalişti şi credibilitatea publicaţiei. Nu putem să-l ridicam pe criminalul ăsta la rang de erou... - Ştefane, exagerezi... Nu ridicăm pe nimeni la rang de erou, doar încercăm să prezentăm o altă imagine a colonelului publicând un interviu cu omul care l-a cunoscut cel mai bine în aceşti ultimi 22 de ani. -Imaginea „colonelului” nostru este mi-to-lo-gi-za-tă. S-a dat cu tunul în el atâta timp încât e aproape imposibil de schimbat ceva la capitalul lui simbolic. E văzut ca o bestie inumană de către opinia publică şi de câteva luni subiectul a trecut într-o zonă tabu. Sunt puţini cei care vor să mai audă de el. În plus, materialul tău nu e satisfăcător la capitolul credibilitate, nu o să dea nimeni doi bani pe părerea unui regizor dement care vorbeşte despre cai verzi pe pereţi şi psihologie spaţială. La fel de bine puteau fi luate în seamă teoriile cu grupurile extremiste de dreapta care l-ar fi manevrat pe fostul colonel să-i omoare pe demnitarii prezenţi la comemorare acum doi ani sau conspiraţiile cu francmasoni, parapsihologie şi alte încrengături şi conexiuni ireale cu subiectul Marinescu Ion apărute prin ziarele lui Alcibiade şi noile cărţi ale lui Pavel Coruţ...Şi ce-i cu introducerea aia a interviului, prea personală, eu zic că te-ai băgat prea mult în subiect. -Eu nu fabulez despre scenarii posibile, mi-am făcut datoria cu vârf şi îndesat, am dus o muncă teribila până să ajung la regizorul ăsta. Dă-mi o şansă, atât îţi cer... Chiar îţi e frică să iei o atitudine diferită? Ţi se pare chiar atât de periculos să publici un simplu interviu? -Mă Alexa...înţelege omeneşte! Cazul nostru nu are nimic de-a face cu Watergate. Nu montam filme aici, nu suntem în „All the president’s men” să avem motive clare să luptăm singuri împotriva tuturor. Ce dracu’, e tipic românesc cazul ăsta: senzaţionalul a fost, s-a consumat, ne-am înfruptat cu toţii din el, ne-am amintit şi am dezbătut fără să vrem despre revoluţie, oricum se împlineau două decenii de la eveniment şi acum...mergem mai departe şi încercăm să punem în trecut totul, să trecem un masacru absurd şi singular într-o zonă plină de ascunzişuri şi umbre pe care nu e bine să le cercetezi de aproape sau să le devoalezi. Interviul ăsta ar naşte şi mai multe confuzii, chiar nu se merită să-l tipărim. Îmi pare rău. Nu ştiu...publică-l pe blogul personal, scrie un roman despre asta dar...în ziarul meu nu o sa apară aşa ceva în veci. Sper că ne-am înţeles pe tema asta, Alexa, că nu vreau să purtăm aceeaşi discuţie în fiecare zi. Încearcă să uiţi povestea, nu te mai măcina, lasă-l dracului de colonel!. Ia-ţi câteva zile de concediu, eu ştiu, du-te la munte, distrează-te dar...încetează să îţi mai baţi capul cu astfel de lucruri neroditoare. Alexandru Ţelnea pare pierdut cu totul în spaţiul plin de bolte al biroului şefului său. Dacă ţine privirea în sus şi îşi lasă apoi capul uşor pe spate are o senzaţie de calm infinit. Dacă nu sunt laturi, nu există limite. Îşi trece din nou mâna prin păr dar de data asta nu îşi mai priveşte degetele. Îi mai fixează o dată în memorie privirea iscoditoare a lui Bruner-Fox din tabloul de pe peretele din spatele redactorului-şef şi se ridică cu greutate de pe scaun de parcă ar avea sudată o halteră pe genunchi. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Multumesc de parere! Nu e nevoie sa argumentati.   Postat de catre Tzele Felix la data de 2010-08-03 23:45:49               Facil! Candva am sa si argumentez.   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2010-08-03 21:50:02 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE