FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de George (Dumitru) Corbeanu
Totul a început dintr-odata. Când mã aºteptam mai puþin.

- M-am sãturat, izbucni revoltatã, m-am sãturat, nu mai suport, am obosit, m-ai obosit!
Am privit-o uimit peste ochelari.
-Pãi odihneste-te, i-am rãspuns. Uite, aºazã-te aici langa mine, am mângaiat salteaua moale pe care stãteam tolãnit într-o râna.
-Tu eºti tâmpit sau vrei sã mã scoþi de tot din sãrite? aproape urlã. Am obosit sã te vad tot timpul nefãcând nimic, sã fac de mâncare pentru tine ºi sã þi-o aduc la nas, dupã opt ore de muncã, sã iþi spãl hainele împuþite ºi stãtute ºi sã sper ca o sã te schimbi!
Iºi aruncase poºeta zornãitoare pe un fotoliu ºi rãmãsese în mijlocul camerei cu fulgere în priviri. O clipã mi-a trecut prin cap cã era posibil chiar sã vorbeascã serios.
-Dragã, ce dracu ai? Liniºteºte-te, cã nu a venit sfârºitul pãmântului,am încercat sã o calmez.
-Nu înteleg cum de poþi fi atât de nesimþit, ºuiera ea. În fiecare zi îmi spun asta de zeci ºi zeci de ori. Nu înteleg cum poþi sã stai atâta timp fãrã sã miºti un deget, ca o larvã, fãrã nici o mustrare de conºtiinþã.
-Nu e greu, am asigurat-o. Poþi sã încerci ºi tu. Dacã vrei, te învãþ.
Apoi mi-am asezat perna sub cap cu gesturi moi, umflând-o puþin, sã-mi fie mai comodã.
Rãmase cu gura cãscatã. Pentru o clipã se blocã, nu mai ºtiu ce sã zicã. Apoi urmã o cascada de cuvinte, spuse pe acelaºi ton înalt, fãrã pauze, perfect legate între ele.
-…aºa cã m-am hotãrât sã plec, încheie apãsat.
Apãsarea aceea mã fãcu atent pentru un moment
-Unde sã pleci? am ridicat o sprânceanã. E frig afarã. Uite, a început ploaia, poate sã te trãzneascã vreun fulger ºi nu avem bani de spitalizare.
-Pãi nu avem, cum sã avem dacã muncesc doar eu? De unde bani?
Avea încã geaca de fâs pe ea, asta m-a mirat, niciodatã nu stãtea îmbrãcatã în casã.
-Vezi cã ai uitat sã te dezbraci, i-am atras atenþia. O sã þi se facã cald, pânã la urmã aºtia au dat drumul la calorifere. Auzi cum sursurã apa prin þevi? Nu este minunat?
-Tu nu ai auzit? Eu cu cine vorbesc aici de jumãtate de orã? Cum sã mã dezbrac dacã plec?
Înhãtã furioasã poºeta ºi se îndreptã spre uºã. Începuse sã mã plictiseascã cu atitudinea asta a ei, aºa cã m-am gandit sã intervin.
-Stai, mai stai puþin. Nu pleca încã.
Se opri neîncrezãtoare.
-Mi-e foame, i-am aruncat. Nu faci o omleta? N-am mâncat mai nimic toatã ziua.
Îmi trânti o înjurãturã grosolanã ºi închise uºa dupã ea.
“Iatã-mã singur”, mi-am zis uitându-mã în tavan. Apoi mi-am pus mâinile sub cap ºi am cãzut într-o toropealã plãcutã.

M-am trezit târziu, puþin dupã miezul nopþii, cu o foame de lup. Am deschis ochii mari trecând în revistã alternativele ce mi se ofereau. Sã-mi fac o omletã. Sau un sandviº. Sau sã cobor la McDonald’s pentru un hamburger insipid. Nici una nu mi se pãrea atrãgãtoare, mai ales cã mã împovãra o lene greoaie. Am optat pentru o gurã de apã mineralã din sticla de plastic de la capul patului ºi pentru continuarea somnului. Am dormit chinuit, cu lumina aprinsã, cu stomacul încrâncenat ºi mintea strãbãtutã de vise ciudate ºi intense.
Dimineaþa fu ºi mai rãu. Foamea mi se accentuase, aproape mã gâtuia, respiram greu. Mã trezeam din orã în orã, cu capul vâjâind ºi senzaþia cã patul se rotea dement prin camerã. Stãteam ghemuit cu genunchii la piept dorindu-mi ca starea aceasta de disconfort sã înceteze brusc, când s-a deschis uºa de la intrare.
-Nu te deranja sã te ridici din patul tãu iubit, am auzit-o, am venit doar sã imi iau niºte lucruri.
-Mi-e foame! strigai în direcþia ei.
-Nu mã intereseazã, îmi replicã, nu mai este problema mea. Du-te ºi fã-þi de mâncare.
Scoase dintr-un dulap o geantã de voiaj ºi începu sã o umple cu haine.
-O sã vezi ºi tu, în sfãrºit, ce înseamnã sã trãieºti, continuã pe acelaºi ton înþepat.
Atunci mi-am dat seama cã trebuie sã aplic o strategie. Cu greu m-am ridicat în capul oaselor abordand o mimica tristã.
-Unde te duci?
-Nu cred cã mai conteazã acum….
-Unde o sã stai?
-La o prietenã, nu o cunoºti, tu nu cunoºti pe nimeni, þi-e fricã de oameni.
Am închis ochii, i-am strâns puternic, ºi am spus þinându-mi rãsuflarea:
-Azi o sã-mi caut de lucru. Mi-am dat seama cã ai dreptate.
Apoi am dat drumul aerului sã intre. Mã simþeam epuizat. Nu fãcu nici o miºcare în plus, ca ºi când nu auzise. Continuã sã îºi îndese pulovãrele de lânã în geantã, trase fermoarul, apoi o puse uºurel, cu grijã parcã sã nu o rupã, lângã uºa dulapului de lemn. Se aºezã pe pat, foarte aproape de mine, îi vedeam rozul fardului acoperindu-i obrajii plânºi, ºi mã privi atent, scrutãtor. Am încercat sã afiºez o mutrã cât mai inocentã.
-Nu te cred, a spus într-un sfârºit, ridicandu-se. Dar nu se îndreptã spre ieºire, cum mã asteptam, ci spre bucãtãrie.
Reuºisem. În câteva minute înghiþeam o omletã bine fãcutã, care mi se pãru cea mai bunã mâncatã pânã atunci.
Dar ºtiam cã aceastã stare de fapt nu avea sã dureze prea mult. ªtiam cã mã aflam pe un butoi cu pulbere care ar fi putut exploda oricând, aºa cã mi-am cumpãrat, chiar în acea zi, un ziar ºi, sub privirile ei încã neîncrezãtoare, am înconjurat cu o cariocã neagrã câteva oferte de muncã.

-Mâine o sã mã duc aici, i-am spus seara, când s-a intors de la lucru. ªi am pus degetul pe un anunþ cu litere de-o schioapã. Am vorbit cu ei la telefon. Sã vin mâine, aºa au spus.
Nu zise nimic, dar îmi facu de mâncare ºi mã servi la pat.

A doua zi m-am trezit devreme, m-am bãrbierit, mi-am pieptãnat pãrul cu cãrare într-o parte (dupã ce l-am uns din belºug cu gel, stãtea lipit de þeastã, ziceai cã l-au lins o duzinã de mâþe în cãlduri) ºi am plecat la primul meu interviu.

-Cum vã numiþi? mã întrebã profesional domniºoara din faþa mea. Stãtea pe scaun în spatele unei mese cu picioare de fier, parcã eram într-o cantinã studenþeascã.
-Patapievici, i-am rãspuns foarte serios. H.R., am adãugat.
-Poftim?
Era nedumeritã.
-H.R. Continuarea numelui. Aºa mã cheamã. H punct, R punct.
-Pãi ce nume e ãsta? mã privi neºtiind dacã sã surâdã sau sã se enerveze.
-Nume ca toate numele. Ce întrebare e asta? am repezit-o.
Pesemne a ales sã se enerveze, cãci tacu brusc ºi începu sa completeze un fel de formular.
-Cu ce v-aþi ocupat înainte?
-ÃŽnainte de ce?
-ÃŽnainte de a veni aici.
-Pãi…cu nimic, am ridicat din umeri. Cu ce sã mã ocup? Este obligatoriu? fãcui puþin pe speriatul.
-Nu, nu, încercã domniþa sã mã liniºteascã. Dar aþi fi avut mai multe ºanse cu ceva experienþã. Ce ºtiþi sã faceþi? continuã seria de întrebãri.
-Pãi…nimic, i-am rãspuns. Sã stau. Mã rog, ºi din când în când sã mã gândesc la câte ceva. De pildã acum câteva zile m-am gândit la pietre. Ciudate obiecte pietrele astea, nu credeti? Apoi, cred cã în aceeaºi zi, nu sunt sigur, în ultimul timp memoria îmi cam joacã feste, am început sã mã gândesc la sârma. Ghimpatã. Dar nu numai. ªi la garduri.
- De sârmã? îndrãzni sã mã întrerupã însa fãrã sã mã priveascã.
- De sârmã. Dar ºi de piatrã. ªi uite aºa, cele douã gânduri ale mele s-au contopit devenind unul singur. Piatrã ºi sârmã, piatrã ºi sârmã, ghemuri, ghemuri, ghemuite. Nu vi se pare interesant? Cum comunicã lucrurile între ele prin intermediul unui simplu gând aparent fãrã nici o semnificatie? Eu rãmân de fiecare datã uimit.
Notã în continuare ceva pe foaia din faþa ei, ca ºi când nu auzise nimic din ceea ce îi pãlãvrãgisem, apoi îºi ridicã privirile.
-Domnule Pata…
-pievici. H.R.
-Domnule Patapievici, reveni ea, vã multumesc. O sã vã contactam noi, dupã ce, în prealabil, vom audia mai multe persoane.
-Credeti cã am vreo ºansã? m-am ridicat. Adicã…concurenþa…e acerbã?
-Sincer deocamdatã nu ºtiu, surâse, sunteþi primul care aþi venit. O sã aflu mai încolo, peste câteva zile. Dar...hm...cu pregãtirea dumneavoastrã...mã cam îndoiesc.
-Pãi am studii superioare, am facut pe ofensatul. Nu aþi notat?
-Nu, cã nu prea conteaza asta la noi.
-Nu? Atunci ce conteaza?
-Pãi nu v-am spus? Experienþa….
I-am dat numarul de telefon (schimbând ultima cifrã din doi în trei) ºi am plecat spre casã cu gândul sã trag cât mai repede un pui de somn. Obosisem.

-Or sã mã caute ei, am rãspuns întrebãrii mute de seara. ªi m-am cufundat într-un somn binefãcãtor.

În câteva zile m-am prezentat la un al doilea interviu. De data aceasta mi s-a cerut un CV pe care l-am întocmit în grabã însã cu simþ de rãspundere, subliniind lucrurile semnificative cu tuº negru. M-am îmbrãcat frumos, mi-am pus pantalonii orange, cei cu bretele, o camaºã albã cu dungi, ºi pe cap o bascã gri. Arãtam a veritabil intelectual, aºa cã am ieºit mulþumit în stradã ºi am luat un taxi pânã la sediul firmei respective.

-Domnul…Andronache Ciocan, mã mãsura din ochi persoana din faþa mea, înfoindu-se ca un curcan. Rãmase o clipã fixat cu privirea pe bretelele mele, cred cã îl atrãgeau într-un fel misterios. Am citit bine nu? întrebã apoi arãtându-mi foaia pe care îmi trecusem datele personale.
-Da, aþi citit bine, am rãspuns aºezându-mã.
-Profesia...scriitor, ia te uitã dom’ne! lãsã sã îi scape un strigãt, de parcã s-ar fi speriat de un atac aerian. Iºi roti ochii încercãnaþi ca ºi când ar fi vrut sã-ºi caute repede un adãpost ºi se ridicã pe jumãtate de pe scaunul cu spãtar de piele în care era afundat. Pãi ºtiþi cã sunteþi primul scriitor pe care îl cunosc? continuã aproape ºoptit. Adicã de cunoscut mai cunosc eu, aºa, de la televizor, dar dumneavoastra sunteþi aici, în carne ºi oase!
-Sunt onorat, i-am rãspuns încercând sã adopt un aer modest.
-Eu, eu sunt onorat, se grãbi el sã spunã. Si? Ce cãrþi aþi scris? mã întrebã cu o curiozitate gâtuitã.
-Pãi…nici una încã. Însã am multe proiecte.
-Nici una? se dezumflã.
Îl dezamãgisem. Iºi lãsã corpul obez sã alunece la loc pe scaun ºi îºi cuprinse nara stângã între degetul mare ºi cel arãtãtor, trãgând din cand în când de ea cu un aer absent.
-Pãi ce scriitor sunteþi dumneavoastrã, aºa, fãrã sã fi scris vreo carte?
-De când trebuie sã scrii cãrþi ca sã fii scriitor? Asta nu este o regulã. ªi v-am spus, am multe proiecte, m-am prefacut supãrat.
-Hm… proiecte…dar proiectele nu sunt cãrþi domnul meu, nu sunt cãrþi…spuse aproape visãtor, coborându-ºi privirile cãtre hârtia ce reprezenta CV-ul.
-Pãi nu, dar sunt atât de aproape sã devinã…De exemplu, m-am avantat, ultimul proiect, cel la care lucrez acum, mi se pare foarte interesant.
-Da? interveni distrat, cu gândul aiurea. ªi despre ce este vorba?
Era clar, nu îi mai prezentam interes. Se uitã la ceas, vroia sã mã expedieze. Nu i-am dat satisfacþie, ci am continuat sã vorbesc.
-Este despre melci.
Ciuli urechile.
-Despre melci? Cum aºa? Scrieti cãrti de bucate?
-Nu, nici vorba. Este ceva…sã-i spunem fantastic. Personajul acesta al meu se va trezi într-o dimineaþa transformat în melc. Înþelegeti? Exact ca în Kafka, punctai.
-Înteleg…
-Aþi citit Kafka? Daca da, atunci o sã vã daþi seama uºor cum stau lucrurile.
-Sincer sã fiu, spuse puþin fâstâcit cu privirea pe ceas, nu am citit…Poate doar în liceu, atunci mai citeam câte ceva, dar nu, nu îmi amintesc. Cum aþi spus? Kafka? Nu… ªtiþi, schimbã tonul într-unul mai ferm, la ºi zece mai am o întrevedere, dacã nu vã supãraþi…
M-am facut cã nu aud ºi si am continuat încãlzit.
-Pãi se trezeste el de dimineata ºi observã cã nu mai are picoare. Se târãºte pânã la oglindã ºi ce sã vezi? Un ditamai melcul! Vã daþi seama? Ei ºi aici intervine drama lui. Cum sã se descurce el ca melc în secolul ãsta al vitezei? Totul acum se face pe fugã, se mãnâcã pe fuga, se stã la budã pe fugã, se doarme pe fugã, vedeþi? Totul trebuie fãcut repede, iar el, culmea ironiei, devenise melc!
ªi aici am inceput sã râd în hohote, þinându-mã cu mâinile de burtã. Mã privi surprins, apoi afiºând un fel de milã, îmi spuse compãtimitor:
-Domnul meu, mã tem cã dumneata nu eºti în toate minþile…Pãi noi suntem o companie serioasa, noi nu avem nevoie de chestii din acestea, noi nu ne pierdem timpul domnule cu prostii, ºi la prostii accentuã ºi ridicã vocea, noi nu ne jucam domnule de-a scriitorii, noi muncim! Producem! Aºa cã vã rog, se temperã, lãsaþi-mã, am o întrevedere în cinci minute, scutiþi-mã de melcii dumneavoastrã… Nu vã puteþi angaja aici la noi, nu aveþi pregãtirea necesarã…la revedere!
Am ieºit hohotind, nu înainte însã sã îi smulg CV-ul din mâini, gândind ca poate o sa mai am nevoie de el pe viitor, ºi cã nu ar avea rost sã-l mai scriu o datã….

-Nu am corespuns, i-am spus înfulecând tocãniþa picantã pe care mi-o pusese în faþã. Dar nu e nimic…O sã mai încerc, am continuat între doua înghiþituri. Apoi m-am aruncat în pat sã îmi fac siesta. Fusese o zi plinã.

Am mai câºtigat câteva zile, fãcându-mã cã îmi caut în continuare de lucru. Nu îmi spunea nimic, aproape ca nici nu mi se adresa. Venea seara, ca de obicei, punea masa, mã servea, evitând sã mã priveascã în ochi. Pe muteºte. Iar eu îi fâlfâiam “Romania Libera” pe langa urechi zâmbind îngereºte. Tot pe muteºte.
Pânã când, într-o zi, îmi vorbi scurt.
-Nu ai gãsit nimic?
-Ce sã gãsesc? mi-am incretit fruntea. Uitasem.
-De lucru.
-Încã nu, mi-am amintit brusc. Aaa…mâine, uite, mâine trebuie sã mã duc undeva. Cautã agenþi de vânzãri. ªi-am alergat febril dupã ziar. Uite aici, i-am bãgat sub nas un anunþ expirat.
-Aha, bine. ªi tãcu la fel de brusc cum începuse. Dar îmi dãdu de mâncare, ceea ce mã bucurã ºi mã liniºti deopotrivã.
Anunþurile cu agenþi de vâzãri erau la ordinea zilei, se pare cã era munca cea mai solicitatã din câte exista. Aºa cã nu au fost probleme în a-mi gãsi o ofertã a doua zi. M-au ºi chemat, în aceeaºi dupã amiazã, iar eu am îndesat din mers CV-ul cel vechi în buzunar, ºi m-am prezentat la întalnire cu inima uºoarã, gândind cã aºa o voi mai lungi cel puþin o sãptãmânã.

De data aceasta am dat peste un slãbãnog a cãrui cravatã roºie atârna depresiv, miºcându-se ca o pendulã, în timp ce el îmi parcugea în diagonalã datele personale.
-Mda, zise ridicându-ºi brusc ochelarii pe nas, cu mijlociul mâinii drepte. Apoi mã privi analizându-mã pe toate pãrþile, parcã eram la piaþã. Iºi pãrãsi scaunul dându-mi ocol, credeam cã o sã mã miroasã ca pe o bucatã de slãninã, sã verifice dacã nu cumva m-am stricat. Am adoptat poziþia de drepþi, ca la armatã, îmi arãtaserã ºi mie alþii cum e. Rãmãsesem în picioare, nu mi se spusese sã iau loc, în plus nu vedeam nici un al doilea scaun în încãperea aceea fãrã ferestre.
-Foarte bine, îºi frecã mâinile osoase aºezându-se ºi notând repede ceva pe o bucãticã minusculã de hârtie. Aºa…când puteþi sã începeþi? mi se adresã direct.
-Ce sã încep? am rãspuns mirat.
-Lucrul.
-Ce lucru?
-Pãi de ce aþi venit aici? i se miscã sus-jos mãrul lui Adam. Nu mai vãzusem unul atat de ascuþit ºi proeminent pânã acum, era mai degrabã o parã decât un mãr, ce parcã vroia cu orice preþ sã iºi pãrãseascã înveliºul de piele ºi sã îºi ia zborul, eliberându-se. Am rãmas fascinat, cu ochii acolo, la gâtul lui subþire.
-Poftim? reuºii într-un târziu sã îmi revin.
-V-am întrebat de ce aþi venit aici, se scãrpinã dupã ureche. Avea o patã roºie în spatele urechii stângi, problabil o muºcãturã de tântâr, sau ploºniþã, sau, de ce nu, vreun pãianjen, cine ºtie în ce condiþii locuia.
-A, pãi ºtiþi…m-am bâlbâit eu. Apoi m-am dezmeticit ºi am continuat hotãrât. Sã ºtiþi cã eu sunt un om singur…adicã, cum sã vã spun, nu prea cunosc multa lume. Nu prea ies din casã. ªi nici nu am prea multe activitãþi. De fapt mai mult stau degeaba. E plãcut sã ºtiþi, am facut o parantezã. Dar într-o zi m-am trezit cu un gând. Sã caut. Sã caut ceva. Un om nu este complet pânã nu cautã. Cãutarea face parte din viaþã, este, cum s-ar zice, chitesenþa ei. ªi m-am decis sã caut un loc de munca, poate aºa, cine ºtie, mai cunosc ºi oameni. ªi astfel…
-ªi cum a mers? mã întrerupse. Cât timp vorbisem mã privise foarte atent, sorbindu-mi cuvintele, fapt care mã cam dezarmã.
-Ce sã mearga? am întrebat zãpãcit.
-Aþi cunoscut persoane interesante?
-Ah, da, foarte interesante…Dar cam obositoare sã ºtiþi. ªi astfel am ajuns la dumneavoastrã, am încheiat dintr-o rãsuflare.
-Foarte bine, foarte bine aþi fãcut, zâmbi bãtând cu degetele în masa de lemn din faþa. Era o masã foarte joasa, pãrea extrem de înalt stând acolo, pe scaun, un struþ cu capul în vânt, adulmecând parcã împrejurimile. Aºadar, reveni, când sunteþi dispus sã începeþi?
Începuse sã mã enerveze.
-Ce sã încep domnule? m-am rãþoit.
-Lucru, îmi rãspunse afiºând acelaºi surâs tâmpit. Nu de asta aþi venit aici?
Atunci mi-am dat seama ca era complet idiot.
-Pãi nu v-am spus de ce am venit? Doar v-am povestit adineauri, am continuat pe acelaºi ton rãstit.
-Sã ºtiþi cã munca aceasta pe care o s-o faceþi, continuã aranjându-ºi cravata cu un gest scurt, neluâd în seama izbucnirea mea, este o bagatelã. Va trebui doar sã plecaþi de aici cu cât mai multe articole de lenjerie de pat, sã colindaþi câteva ore (de regula 8) prin oraº, ºi sã vã întoarceþi cu cât mai puþine înapoi. Pe lângã salariul fix, vã vom da ºi cinci la sutã din valoarea vânzãrilor. Salariul fix este de trei milioane impozabil. Întrebãri?
Mã luase atât de repede încât nu am mai avut putere de reacþie. L-am privit tâmp, nefiind în stare sa articulez nici un cuvânt.
-Nici o întrebare, ok atunci, lucrurile sunt clare. Cred cã puteþi începe de mâine, nu? Vã aºtept aici la opt. În regulã? îmi scuturã mâna cu forþã.
Mã trecurã nãduºelile. Omul acesta vroia sã lucrez pentru el! Eu, sã lucrez! Eu!
Am reuºit sã bâgui aplecându-mã uºor deasupra mesei:
-Protestez.
ªi am ieºit fãrã a privi înapoi. Apoi, în drum spre casã, am explodat. Sã lucrez! îmi ziceam furios. Sã lucrez eu, EU, pentru cineva, pentru oricine, sã vând cearºafuri! Nu îmi venea sã cred, rememoram scena ºi pulsul mi se accelera, corpul îmi tremura din toate madularele, capul începea sã îmi vâjâie ameþitor.
-Protestez vehement, am strigat la ºoferul de taxi dupã ce am trântit portiera, lãsându-l uimit cu banii în mânã.
-Protestez, urlai în lift cãtre vecina Costache care se închinã repede, de doua ori, dupã ce îºi asezã precipitatã sacoºile la picioare.
-Mã opun! intrai val-vartej în casã, unde am gasit-o cãlcând.
-Poftim? ridicã privirea. Ce te-a apucat?
-Lupt!, am strigat. Lupt pentru dreptul de a sta. Mã opun tiraniei tale, mã opun dorinþelor tale imposibil de satisfãcut, protestez!
Rezemã fierul de cãlcat de colþul mesei ºi se ridicã.
-În cazul ãsta plec.
-Drum bun ºi cale bãtutã.
-Eºti sigur cã asta vrei?
-Da. ªi m-am aºezat în pat, chinuindu-mã sã mã calmez.
S-a îmbrãcat în tãcere, a umplut trei genþi cu haine, a chemat un taxi la telefon ºi a ieºit fãrã a-mi adresa vreun cuvânt.

A fost ultima oarã când am mai vãzut-o.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Draga Maria,
sper din tot sufletul ca te voi mai vedea, imi face mare placere sa te stiu o vizitatoare a paginii mele de autor. 		 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2004-06-04 09:46:56
         
 
 
Totul a nceput dintr-odata. Cnd m ateptam mai puin.

- M-am sturat, izbucni revoltat, m-am sturat, nu mai suport, am obosit, m-ai obosit!
Am privit-o uimit peste ochelari.
-Pi odihneste-te, i-am rspuns. Uite, aaz-te aici langa mine, am mngaiat salteaua moale pe care stteam tolnit ntr-o rna.

Realiti rupte din ,,cotidian am putea spune, aici st frumuseea textului n felul cum autorul tie s prezinte aceast realitate. Dialogul d o cursivitate lecturii, nct atunci cnd ai ajuns la sfrit i pare ru c s-a terminat... aa c m-am hotrt s plec i totui: Vezi c ai uitat s te dezbraci i dialogul continu: Cum s m dezbrac dac plec? i uite aa Iat-m singur, mi-am zis uitndu-m n tavan. Apoi mi-am pus minile sub cap i am czut ntr-o toropeal plcut dup ce-am terminat de citit!

A fost ultima oar cnd am mai vzut-o... pe mine, m vei mai vedea...





  
Postat de catre Maria Prochipiuc la data de 2004-06-03 19:55:23
         
 
  scrii bine, iti urez si eu bun venit aici ..acum ma duc sa citesc ce ai scris  
Postat de catre dana stanescu la data de 2004-05-11 01:20:12
         
 
  Dana, iti multumesc mult pentru rabdare, este un text destul de lung.
Poti sa spui "Ce dracu ai" pe toate tonurile posibile, in nuante diferite, depinde ce vrei sa spui si cui... ;) Dar ai dreptate, parca racaie putin alaturarea de cuvinte, am sa schimb.
Nu am vrut sa fac pe nimeni sa se simta neindreptatita, insa daca asa te-ai simtit inseamna ca ti-am trezit o reactie si asta ma multumeste.

Te mai astept.

  
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2004-05-08 14:25:02
         
 
  Acum imi imaginez cum ar suna "ce dracu ai" pe un ton cald. Nu prea imi iese..

Dar sa incep cum se cuvine: bine ai venit George!
Am urmat sfatul lui Sorin si te-am citit cu rabdare. Of, Doamne, barbatii astia! De-a dreptul enervanti cand asteapta cu atata nonsalanta sa li se aduca totul la nas si ..auzi dom'le, mai si protesteaza! :)

Serios ca m-ai distrat dar, femeie fiind, m-am pus in locul prietenei tale si m-am simtit eu neindreptatita. 		 
Postat de catre l;'l da la data de 2004-05-07 19:17:41
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Sorin, ma flatezi...
Iti multumesc pentru recomandare, si sa ne mai auzim! 		 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2004-05-07 10:14:04
         
 
  Sorin, ma flatezi...
Iti multumesc frumos pentru recomandare si sa ne mai auzim! 		 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2004-05-07 10:04:35
         
 
  George bine ai venit pe Europeea!
Elena, Nicolae, Peta, Maria, Free, Bursucel - cititi-l pe George, n-o sa va para rau, pe cuvant. Este proza de calitate si sfatul meu este mai intai sa printati textul si apoi sa-l cititi in liniste. Un strop ironic, un strop cinic, restul a luat de la viata asa cum a venit. George, felicitari si abia asteptat urmarea.
st 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2004-05-07 09:14:58
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE