PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Profesorul - fragment Text postat de Amelia Mociulschi Timpul e lung şi e greu; îţi pare că tu eşti o şină de tren, iar el trece peste tine, uneori târăndu-se ca un personal, alteori e un tren de mare viteză. Îl simţi cum te apasă pe piept, acolo unde a rămas locul gol; locul inimii lui Dan. Acolo se lipea pieptul lui de al tău şi se auzea o singură bătaie. Era jaz, era song, eraţi voi. Acum e prea multă linişte, praf şi dezordine, acasă. Priveşti cum mobilierul a îngroşat pereţii şi te înghesuie până când simţi cum te sufocă. Cel mai înţelept lucru ar fi să o iei la sănătoasa din propriul apartament şi să te duci oriunde, numai să fugi. Să fugi, mereu vrei să fugi, să te ascunzi. Ai mai fugit odată şi ţi-ai schimbat adresa. Ai crezut că laşi acolo toate amintirile zăvorâte. De ce ţi-ai mai păstrat, totuşi, acelaşi număr de telefon? Acum vrei să fugi şi de aici. Discuta Ana cu ea însăşi. Te simţi închisă într-un cerc, căci pentru tine timpul are şi spaţial o formă precisă. Şi mergi şi mergi prin aceleaşi anotimpuri. Căci fiecare anotimp are sectorul lui pe care îl parcurgi cu fiecare zi care trece. Şi fiecare anotimp are o imagine emblemă. Mental, le poţi vizualiza uşor pe toate, aşa cum priveşti un peisaj de la fereastră. Primăvara este un desen japonez cu un cais înflorit pe un cer gravat cu păsări călătoare. Vara se întinde peste un câmp cu graminee şi maci sub strigăte de pescăruşi şi o mare de lumină. Ajungi apoi acolo unde se caţără pe un zid o viţă sălbatică cu fructe negre şi mici, iar frunzele ei sunt colorate în roşu şi galben. Te opreşti, căci ai ajuns la toamnă. După zid este ascunsă grădina iernii. Nu-mi place să merg mai departe. Privesc peste el cocoţată pe vârful picioarelor. Iarna e doar ceva alb şi rece, ca o iluzie pe un pat de spital lângă o fereastră cu zăbrele. Noiembrie, decembrie înfăşurat în colinde, apoi ianuarie cu vântul lui de gheaţă, februarie şi cercul s-a închis. Am ajuns din nou la primăvară. Primăvara este atât de scurtă; florile ei astăzi sunt parfum răspândit pretutindeni şi mâine sunt doar petale scuturate pe jos. Vara te arde, iar toamna este acolo, undeva... la locul ei. Dar,.. deocamdată este încă iarnă, aici, în casă şi nu mai contează nimic altceva. Nopţile sunt atât de lungi, încât nu se termină nici măcar dimineaţa. Atunci, pe măsuţa lui de lemnn lăcuit de lângă canapea, a sunat telefonul. Cine putea să mai sune, acum!? Se aude o voce slabă în receptor ce încerca să glumească, aşa cum făcea pe vremuri,.. Dan. - Io eram! Ţi-a fost dor de mine? Dacă ţi-a fost dor vino să mă vezi. - Unde eşti? În ţară? Îl întreabă surprinsă şi atât de emoţionată, încât surprinderea devine bucurie. Trecuseră cinci ani de când plecase şi era primul semn pe care îl dădea. - La ţară, în niciun caz. Îi răspunse el cu o voce care semăna straniu cu vocea bunicului său. I-a îmbătrânit vocea, s-a schimbat, gândeşte Ana involuntar. - Ştii că nu-mi place decât civilizaţia, continuă el. Sunt la odihnă şi tratament. O prostie; sunt la spital pentru nişte analize. Şi… am nevoie de tine! Am nevoie de tine!?! Niciodată nu îi spusese aşa ceva. Inima ei sare. Ana se grăbeşte, dar se învârte fără rost prin casă căutându-şi haine potrivite, pentru marea revedere. Ar dori să arate bine, dar faţa îi e ofilită fără machiaj. Nu-şi mai bea cafeaua, nu mai scoate nici câinele, n-are decât să facă pe balcon. Aleargă spre staţia de metrou. Metroul pleacă până să coboare ea scările; până va veni altul vor trece alte minute şi timpul e ca o sanie care a luat-o singură la vale, iar ea a rămas în zăpadă privind-o din urmă. Ana se întoarce în staţia de autobus şi în fine reuşeşte să urce într-un vehicol. În minte îi răsună odată cu bătăile inimii cuvintele lui: “am nevoie de tine”. A ajuns; este împinsă şi împinge la rândul ei ca să coboare. Aleargă la spital. Dan a chemat-o. Dan are nevoie de ea. E mândră şi se bucură de parcă ar fi reuşit la examenul de admitere la Facultate. Boala lui i-a adus din nou împreună. Sună meschin, se gândeşte, dar e fericită. Mintea ţese deja planuri de viitor. Va fi din nou cu el. Este singurul lucru care contează acum. Viaţa ei a căpătat din nou sens. Toate grijile se ridică pentru a se aşeza pe alţi umeri: umeri de bărbat. Nu va mai fi singură Va avea cu cine să povestească şi să meargă la operă şi concerte. Vor merge la teatru, vor face excursii în străinătate. Sunt atâtea locuri pe care ar fi vrut să le vadă. Ce bine este să ai pe cineva alături de tine şi acela să fie soţul tău. Se va întoarce veselia şi în casa ei. Vor fi din nou un cuplu. Destin? Cu siguranţă e nebună, îşi zice. Lemnul e cald, lemnul e viu, ca amintirea sevei care a curs cândva prin el. Curgerea vieţii se desenează în ceea ce au devenit linii ornamentale circulare şi în lumina maronie multiplu reflectată în ochii tăi. Cărţile de pe rafturile bibliotecii aduc o notă statică, de echilibru şi de calm. Biroul poate prea mare şi prea încărcat cu hârtii puse dezordonat, contrabalansează starea de calm, cu neliniştea spaţiului în mişcare, a reorganizării structural mentale corespunzătoare întrebărilor şi răspunsurilor, cuvintelor şi a tăcerii. Tăcerea pregăteşte cuvintele şi ele pot suna ca un verdict, de viaţă sau spaimă. Îl aştepţi cu răsuflarea strânsă în jurul gâtului, ca o funie, din ce în ce mai micşorat în tine, mai pierdut în dorinţa de a nu mai gândi, de a eluda spaţiul şi timpul, de a trece peste momentul prezent, înainte sau înapoi, ce contează, numai să nu mai fie, aici, numai să nu mai fie, acum, să fie ieri sau să fie mîine sau să nu mai fie niciodată. - E foarte grav! – afirmă profesorul.- Mă mir că nu sunteţi internat. Cum de v-au lăsat fără nici un tratament şi v-au dat drumul acasă în această stare?! Internare de urgenţă. Acum! Vă dau şi o rezervă. Vocea lui are inflexiunii grave. E de o sobrietate ce te cutremură. Verdictul este clar şi pentru ceilalţi medici, de la celălalt spital unde mai fusese internat şi de unde i-au dat drumul acasă: incompetenţă. Dan simte cuvintele profesorului cum îl învelesc în gheaţă şi se prăbuşesc în interiorul lui, alunecând ca pe un topogan, spre centrul fiinţei care încă mai este fierbinte. Nu mai simte nimic; timpul în sfârşit se oprise iar el vrea acasă. Vrea acasă, aşa cum vroia când era copil şi îl supăra cineva sau ceva, iar el ştia că acolo, acasă, e în siguranţă. - Astăzi e sâmbată, – bâigui el, – nu pot să vin luni? Să mă obişnuiesc măcar cu ideea. - Poate,.. cum doriţi! Sigur,.. se poate şi luni; deşi ar fi mai bine, azi! – Încuviinţează profesorul, cu o voce al cărui timbru solemn se stinge ca un chibrit aruncat în apă, într-o sfârâire slabă şi o urmă de fum. Ana nu reuşeşte să-l convingă pe Dan să rămână pe loc, în spital. Se încăpăţâna să mai treacă pe acasă. Să mai pună în ordine câte ceva, zicea el. De fapt vrea doar să fugă. Este acel reflex spontan, animalic de a fugi din faţa pericolului, de a te ascunde. Dar unde te poţi ascunde de ce este în tine? Nu poate să creadă că este real. Senzaţia este de imponderabilitate, de plutire într-un soi de neant, în care te vezi pe tine, ca spectator, încleştat cu braţele de scaun ca şi cum ţi-ar fi frică să nu fugă de sub tine. Şi nu vrei altceva decât să dormi şi să te trezeşti ca în orice zi oarecare, fie ea şi cea mai urâtă din viaţa ta, dar nu cea de azi. De ce ? De ce asta i se întâmplă tocmai lui ? Nu fumează, nu bea cine ştie cât şi doar din când în când, la vreo ocazie specială. În ultima vreme fuseseră cam multe e adevărat. Nu ştia de ce îl apucase în ultimii ani, aşa un dor de viaţă, de libertate. Părăsind-o pe Ana, credea că părăsise trecutul şi putea să-şi caute tinereţea. A naibi tinereţe, ca orice lucru pierdut, nu ai prea mari şanse să o regăseşti. Dar nu se putuse abţine; o simţea în preajmă ca o foşnire de frunză din copacul acela de gingko biloba, din parcul de la Paris. Mereu chipul fetei aceleia pe care o întâlnise acolo, reprezenta pentru el tinereţea. Ce s-o fi întâmplat cu ea ? A fost de atâtea ori şi a aşteptat-o în acelaşi loc; de câte ori avea drum prin străinătate, trecea şi prin Paris. După ce o părăsise pe Ana, se întorsese la Paris şi în fiecare seară o aştepta, poate apare. Încercase chiar să dea de urma ei. Dar nimeni nu a ştiut să-i spună nimic; trecuseră prea mulţi ani şi el nu avea altceva concret în afară de descrierea ei, cum şi-o amintea el, de acum douăzeci de ani. Dar parcă îl atrăgea o vrajă. Mereu avea impresia că-i zăreşte umbra printre frunzele oricărui copac. Nopţi la rând a visat-o, într-un amestec de plăcere şi coşmar, regretând că nu o oprise atunci, când îi căzuse ei şalul şi el l-a ridicat. Crezuse că ea se va întoarce să îl caute. Nu a mai venit, iar el i l-a dat Anei. Era singurul mod de a-l păstra fără să trezească bănuieli. De câte ori o întâlnise pe fata aceea în parc, privirea ei parcă îi făcea anestezie generală. Nu mai putea să facă nicio mişcare şi devenea stana de piatră din poveştile copilăriei. Nu înţelege de ce n-a avut curaj să-i vorbească, mai ales că şi ea se prinsese în joc. Cum de putuse fi atât de timid?! Când s-a întors în ţară, a încercat să-şi continue căsnicia. S-a străduit, dar…nu a mers. Iubirea lui pentru Ana se stinsese şi până la urmă tot a părăsit-o. Dorea să fie liber, să-şi ia viaţa de la capăt căutându-şi tinereţea. A alergat la Paris, ca şi cum acolo l-ar fi aşteptat tinereţea; dar nu a mai găsit decât nostalgia. I-a părut rău de gestul făcut? Nu. Deşi o ştia pe Ana neajutorată şi dependentă de el. Tocmai de aceea şi dorise să scape; considerase că merita şi el o şansă să-şi trăiască viaţa aşa cum ar fi dorit, nu să care pe cineva în spate. Se făcuse o revoluţie, trebuiau schimbate şi mentalităţile astea legate de tradiţii prea vechi. Căsătoria, nu-şi mai avea rostul în sensul ei clasic. Era ca o reminiscenţă a sclaviei ce te obliga să trăieşti în minciună. Cât a mai stat împreună cu Ana, se gândise doar la fata de la Paris. Punea şalul pe umerii Anei şi îşi imagina că face dragoste cu cealaltă. Nu a fost fericit nici după ce a părăsit-o pe Ana, e drept, pentru că nu a mai găsit-o nici pe fata aceea şi nici pe altcineva de care să se îndrăgostească. Flirturi banale cu femei ce se dovedeau banale. A început să-şi caute alinarea în câte un pahar de coniac. Şi dacă nu o găsea în primul, încerca în al doilea, până când timpul se topea ca o bomboană de mentă în gură şi vârsta rămânea să sforăie în pahar şi era din nou tânăr şi o putea lua de la început, până a doua zi de dimineaţă, când se trezea mahmur şi singur. Crezuse că un bărbat zdravăn ca el, nu putea fi bolnav. Vreo indigestie acolo. Îi vor face nişte analize de rutină de unde o să reiasă că este sănătos tun. Parcă-l auzea pe doctor cum o să–i spună: – Hai că n-ai nimic, colega. Du-te acasă. Odihneşte-te şi mănâncă cumpătat. De mâncat îi place să mănânce bine; consideră mâncatul un fel de artă a bunului gust, la propriu. Nu îl deranjase nimic, cu adevărat alarmant. Avea câteodată impresia că îl supără cureaua de la pantaloni. O mai lărgea puţin; niciodată nu fusese el omul care să strângă cureaua. La spital o chemase pe Ana. Pe cine altcineva ar fi putut să cheme? Îi era sufletul greu; credea că dacă ea o să vină şi or să facă pace, toate or să se rezolve. Se gândea ca poate în disperarea ei, îl blestemase. Dar nici o clipă nu se gândise să reia relaţia cu ea. Nu mai era posibilă din partea lui o întoarcere, din moment ce nu o mai iubea. O relaţie de prietenie, da şi spera ca şi ea să se gândească la acelaşi lucru. De la primul spital îi dăduseră drumul acasă după trei săptămâni, ca staţionar. Doctorul îi zisese să aştepte să vadă cum o să se mai simtă. Nu se simţise cu nimic mai bine, aşa că venise aici, la acest spital, la profesorul recomandat de un coleg. Iar aici află că este foarte grav. Dintr-o dată totul se răsturnase! Şi viaţa se pusese cu susul în jos, cu faţa spre groapă. Nu poate deloc să înţeleagă aşa ceva. Dacă s-ar întoarce la lucru, poate totul ar reintra în normal, se gândeşte. Însă acum, aproape că nu mai poate să meargă singur nici măcar până la baie. Dacă şi-ar fi revăzut măcar grădina. Grădina lui de acasă, de la părinţi. De câte ori dorise să se ducă acolo, dar niciodată nu avusese timp pentru aşa ceva. Preferase să stea în străinătate sub copacul de gingko biloba, aşteptând o nălucă. Poate profesorul acesta atât de sigur pe el, îi va rezolva problema. Profesorul este important; mare! Înalt, masiv, dar fără să fie gras, cu ţinută dreaptă. Păşea cu paşi serafici, printre muritorii de rând ce se înghesuiau la uşa lui, să îl vadă. Mai bine zis, să îi vadă. Si el vedea doar un ansamblu de insecte în mişcare. Se îmbrăca în negru. Ţinuta sobră, elegantă dar cu o uşoară nuanţă sport, îi scotea în evidenţă importanţa. Se reliefa de la distanţă. Şi îi făcea plăcere să ţină o distanţă, între el şi restul. Se vedea cum creşte; creşte, în timp ce tu îl priveşti iar el te ignoră. Părul alb-gălbui, uşor ondulat, mersul ce denota siguranţă, figura foarte preocupată, toate păreau să spună: eu ştiu totul, de mine depinde totul. Eu, sunt totul. Oh, voi insecte care circulaţi în jurul meu; furnici pentru care eu trebuie să gândesc, să vă salvez din prostia voastră. Viaţa voastră depinde de mine, dacă aţi ajuns aici la secţia pe care o conduc eu. Eu decid. Deci numai eu pot vorbi. Voi tăceţi şi ascultaţi şi mai ales nu îndrăzniţi să mă contraziceţi! Trebuie să vă supuneţi. Impresie. Este luni dimineaţă, ora şapte şi deja înghesuială la internări. Sunt oameni mulţi veniţi din toată ţara. Unii erau sosiţi încă de la ora cinci. Alţii, dormiseră în parcul spitalului sau în maşini. O internare înseamnă aşteptare şi formalităţi. Ore de stat în picioare, certuri fără rost, nervi, disperare şi speranţă. Dan este obosit. Se simte rău. Nu mai poate să stea pe un scaun în sala de mese a secţiei. Are nevoie de un pat, dar, încă nu se eliberase niciunul. Ana apelează într-un târziu la Profesor. Îi aminteşte de promisiunea făcută înainte cu două zile. - Nu pot să vă dau o rezervă, chiar dacă v-am promis,- spune acesta cu un ton sec, iritat. Eu nu pot să îmi dau afară bolnavii. Descurcaţi-vă şi nu îmi mai faceţi probleme. Nu este singurul bolnav grav. Ana aleargă prin toată secţia pentru a afla cine va pleca în ziua respectivă acasă. Şi află: un bătrân de 92 de ani, urma să fie externat. Se întoarce victorioasă. Profesorul nu este deloc mulţumit. Nervos şi deranjat, aprobă instalarea lui Dan în rezervă. Ana pune un plic cu „recunoştiinţă anticipată” în buzunarul halatului asistentei şefe. Acum începeau analizele. După primele rezultate concluzia generală fusese din nou: „e grav!” O perfuzie a fost pusă, se va da ulterior şi un tratament şi va fi consultat, a doua zi, de chirurgul care urma să îl opereze. Era mai mult ca sigur nevoie şi de o intervenţie chirurgicală. Trecu o noapte. Dimineaţa devreme Ana era prezentă la spital. S-au făcut alte analize. Bolnavul fu transportat în sus şi în jos, aşteptând pe la uşile diverselor laboratoare şi cabinete. Se mai puse o perfuzie. Trecuse de prânz. Profesorul nu îşi făcuse încă apariţia. Era ocupat cu o delegaţie străină venită în spital. Ana şi Dan discută. Despre ce altceva decât despre competenţa deosebită a Profesorului. Ce noroc să ajungă pe mâinile unui asemenea medic competent şi sufletist. Dan este vesel, Ana mulţumea lui Dumnezeu, speranţa deschisese aripi colorate de fluturi. Să crezi că poţi să trăieşti, când, cu două zile înainte, moartea îşi fluturase şi ea aripile; este minunat. Perfuzia picură cuminte. Este primul flacon din cele patru care trebuiesc administrate. La un moment dat, asistenta îi anunţă că sunt convocaţi în cabinetul profesorului. Ana se duce în grabă. Desigur este ceva important. Înaintea ei intră o tinerică zglobie care trăgea drăgălaş, un geamantan pe rotile. Este, după exclamaţia de bucurie a ambilor, o bună cunoştinţă a profesorului. - Aşa cum am vorbit la telefon, am adus-o pe mama de la Timişoara; să-i mai facem un control şi nişte analize. Nu că nu s-ar simţi bine, dar nici nu au ce să strice. Mama s-a mai şi îngrăşat… poate mai dă jos ceva – gungureşte fătuca alintându-se. – Uite-o, este aici. O doamnă între două vârste, cu un picior şi ceva în vârsta a treia, elegantă, corpolentă, îşi face apariţia pe uşă. - Aşteptaţi puţin, mai am ceva de rezolvat, – le spune profesorul, cu o înclinare, elegantă, din cap. Întoarce privirea spre Ana şi îi cere unei asistente să îl aducă şi pe Dan. Fătuca împreună cu mama sunt poftite alături în cabinet. Profesorul îl mai consultă o dată pe Dan, ce fusese adus pe un scaun rulant şi cu perfuzia după el. Îi mai face o ecografie. Ana priveşte în jur; câteva picturi sunt expuse pe pereţi. Este şi o gravură de Marcel Chirnoagă. Făcea parte dintr-o serie mică, aveau şi ei una acasă. Dorind să fie amabilă, îi lăudă colecţia de artă. Profesorul îi răspunde blazat: - Mda. Ana plusează: - Ştiţi şi noi suntem colecţionari. - Da?! – se miră Profesorul. - Eu sunt pictor, – specifică Ana, pentru a da o motivaţie. Profesorul, cu un ton superior: - Prea mulţi pictori doamnă. Sunt prea mulţi cei care s-au apucat azi de pictat. Tot soiul de necunoscuţi care se cred artişti. Ana nu se simte lezată. Dacă asta este părerea profesorului, treaba lui. - Am să vă ofer un catalog ca să vedeţi ce fac. – îi spune totuşi, împăciuitoare. - Nu este nevoie, nu mă interesează! – mormăie nepoliticos profesorul. Apoi îi ia deoparte pe Ana şi Dan, în camera secretarei: - Să nu audă femeile ce discutăm, nu e treaba lor. În exprimare pare misogin, se gândeşte Ana. - Uitaţi care este problema, – zice el sobru adresându-se lui Dan: dumitale îţi fac transferul la Spitalul la care ai mai fost. Ai să pleci acum şi te rog să eliberezi rezerva şi să aştepţi salvarea în sala de mese. Se ridică demn şi porneşte spre cabinetul său, de unde se auzea cotcodăcitul celor două doamne. Înainte să intre pe uşă, le face totuşi un hatâr: le dă o carte de vizită pentru şeful secţiei de la celălalt spital. Dar acesta nu trebuie să îi dea nici un telefon, nu este cazul: - Ştiţi este un fel de înţelegere tacită între noi, Profesorii. Ne trimitem pacienţi fară a mai da explicaţii la telefon. – spune în timp ce îi întinde cartea de vizită. Conştiinţa lui este mulţumită, nu conta ce va fi mai departe. Ce dacă celălalt profesor era poate plecat în concediu. Aici, El este „Profesorul”. Ana înţelese. Rezerva aşa de greu obţinută pentru Dan, urma să revină doamnei de la Timişoara. Perfuzia fu scoasă, ce dacă nu se terminase! Ce dacă este un bolnav grav care nu se poate ţine pe picioare. Ce dacă profesorul însuşi afirmase că el nu îşi dă bolnavii afară! El este Profesorul. Ana este disperată. Aleargă pe scările spitalului să îl caute pe chirurgul care ar fi trebuit să îl consulte şi eventual să îl opereze pe Dan. Măcar o părere… Poate îl lua chiar la el în secţie. În faţa cabinetului nu este nimeni. Are emoţii. Bate la uşă. Niciun răspuns. Mai bate o dată şi se roagă în gând: Doamne fă să fie aici! Tot nimic. Atunci încearcă uşa să vadă dacă este încuiată. O deschise şi văzu expuse pe pereţii cabinetului o serie de caricaturi şi desene. În faţă uşii un afiş mare, ce îl prezenta pe inventatorul nu ştiu cărui aparat. Ana înţepeneşte în uşă; doctorul este acolo, vorbeşte la telefon. Nu o bagă în seamă. El este prea mare, ea prea mică, insignifiantă… Dar ea nu vrea să plece. Este prea disperată. Trebuie să îi vorbească. Este ultima şansă pentru a nu fi venit degeaba la spitalul acela. Doctorul îşi vede în continuare de convorbire. Apoi în semn că o văzuse, se întoarce spre ea enervat: - Îţi place să asculţi convorbirea mea particulară!- îi spune pe un ton sarcastic. Ana pleacă fără să mai spună un cuvânt. Cobora scara cu paşi târşâiţi; zidul devenise cenuşiu şi ceţos, ochii i se cufundaseră parcă într-o apă tulbure şi avea o senzaţie îngrozitoare de neputinţă . Aceeaşi stare de milă şi neputinţă pe care o mai avusese cândva, cu mulţi ani în urmă. Un spital, saloane cu mulţi bolnavi, personal medical, doctori, un profesor, indiferenţă. Asistase fără să vrea la moartea unui copil. Fusese studentă pe atunci. Un copil al unui om sărman care mai avea încă vreo nouă acasă. Un copil al unui vidanjor, ce venise o singură dată să îl vadă. Cu hainele lui jerpelite şi cizmele înalte de cauciuc, cu şapca în mână, stătea în faţa uşii, ne îndrăznind să intre şi spunându-i copilului său doar atât: „tată, tu să fii cuminte şi ascultător.”A plecat apoi făcându-şi cruce şi spunând ca pentru sine:„voia Domnului”. Copilul avea ocluzie intestinală. În salon mai era un copil cu acelaşi diagnostic. De ei nu se apropia nimeni. După apariţia părinţilor celui de al doilea copil, atitudinea personalului medical faţă de el se schimbase; li se lărgise zâmbetul pe faţă ca şi buzunarul de la halat. Copilul a fost operat urgent. Celălalt, copilul la care nu mai venea nimeni… era o pasăre cu aripile frânte care se zbătea. Asistentele strigau încercând să îi pună masca de oxigen. Aripile păsării fâlfâiau neputincioase. Capul îi era dat pe spate. Nu mai avea putere să strige. Prea mult timp strigase. Acum se agitau toţi în jurul lui. Într-un târziu apăruse şi un doctor; cel care era de gardă. Prea târziu. Nici măcar tânărul viitor profesor, pe care părinţii copiilor de care se ocupase îl numeau Dumnezeu, nu fusese interesat de caz. Imaginea aceea se scrijelise în mintea ei, ca un desen monstruos pe scoarţa unui copac în creştere. A venit o salvare. O salvare ce îl duce pe Dan înapoi la spitalul la care fusese tratat sau mai bine zis netratat, după spusele Profesorului. Se pare că Profesorul uitase acest mic amănunt. O salvare care scutură îngrozitor. Şi ţiuitul ei, ca al tuturor maşinilor de salvare, este înfiorător. Pare că urlă: atenţie trece moartea, deocamdată a altora. Hiiii! Hiiiiiiiiii…! Hi. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Aici era un comentariu al meu, perfect regulamentar... cenyura nevropată l-a şters!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2010-05-16 18:41:20	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE