PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Prea Personală Text postat de Alexandru Ionescu Îşi simţea răsuflarea caldă izbindu-se de pernă şi reflectându-se înapoi spre obraji. Deschise un ochi cafeniu şi se ridică puţin în capul oaselor. El nu se întorsese încă. Privi prin cameră, cu un vag aer de familiaritate care o făcu să zâmbească. Era de atât de puţin timp în acest univers şi totuşi se simţea ca acasă... Se ghemui sub aşternut, lipindu-şi ochii de portretul pe care el i-l desenase cu două zile mai înainte şi se contopi cu persoana care o privea cu atenţie de pe perete. Avea mâini de aur... Oftând, trase plapuma mai aproape de corpul ei, gol... Amintirea nopţii precedente încă nu se stinsese şi simţi un fior pe şira spinării când degetele i se mulară inconştient pe sânul stâng, cuprinzându-l. Mâna ei era prea mică, în schimb palma lui fermă ştia să acopere întreg orizontul rotund, dar cu atâta delicateţe, încât nu reuşea să deosebească mângâierea lui de atingerea unui abur cald. Chicoti uşor, dar redeveni serioasă: „Astăzi voi dormi numai... În braţele lui... În cer.” Era târziu. Se întrebă cum arată fata aceea despre care îi povestise încă de la prima întâlnire. Ştia că are ascunse pe calculator fotografii cu ea, cu EI (erau prezente doar acolo, el nu le deschidea niciodată), dar nu voia să le privească... Prefera să îşi închipuie - şi orice lucru palpabil i-ar fi stricat imaginea pe care încerca să şi-o formeze - şi nu îi plăceau clişeele. Fără chip, persoana respectivă devenea o fantomă. Şi fantomele nu pot face rău. „Da, am să dorm în noaptea asta. Şi el îmi va păzi visele.” Întinzând mâna, prinse o bomboana de ciocolată de pe noptieră şi o savură îndelung. Împărţiseră una dimineaţa devreme, când el i-o adusese între dinţi şi o sărutase, dăruindu-i jumătate. Bine-nţeles că ciocolata din interior îi alunecase pe buze, dar limba lui atentă avusese grijă să nu lase nicio urmă; şi toată joaca asta senzuală se transformase într-un „bună dimineaţa” nerostit, lung, până când, epuizată şi aproape plângând, se prăbuşise într-un orgasm mai puternic decât tot ceea ce îi arătase el până atunci. Şi nu era puţin. „De ce nu mai vine?” * * * - Alex, trebuie să îţi spun ceva... - Sunt numai urechi. Şi zâmbi. De fapt, ochii lui zâmbiră, pentru că buzele schiţară doar o mişcare imperceptibilă. Ea îşi aşeză privirea într-a lui, muşcându-şi puţin buza de jos. Sângele îşi înteţise ritmul şi tresări. El o strânse mai tare la piept. - Ţi-e frig? - Nu, îmi e bine... Ascultă... Ceva îi stătea în gât, ceva cald şi greu îi bloca silabele. Era doar aer. Dacă el ar fi rostit cea mai mică şoaptă, nu ar fi avut curajul să continue, simţea asta. Însă doar o privea, zâmbind cu colţurile ochilor săi mari. Era, într-adevăr, o persoană foarte introvertită. - Ştiu că altceva ar trebui să ne... intereseze. Adică, vreau să spun că... suntem prieteni, nu? Pupilele lui se îngustară, nedumerite. - Unde vrei să ajungi? - Poate ai să mă crezi nebună sau, ştiu eu, doar proastă... Relaţia asta a noastră e menită să ne ofere amândorura doar acel ceva de care avem nevoie... Ştii la ce mă refer. Dar... - Dar? Nu avea timp să dea înapoi... Degetele lui se jucau insistent cu un cârlionţ negru şi lung, are îi cădea pe frunte, iar şi iar, ca într-un dans. „Vreau să dansez cu tine o melodie lentă... Vreau să...” - Îmi eşti drag. „Iartă-mă!” Şi tăcu, speriată de propriul curaj. Cârlionţul căzu şi rămase aşa, acoperindu-i un ochi. Parcă timpul se oprise, în aşteptarea unui verdict care să dea din nou un sens mişcării sale. Ploaia doar scurma în pervaz, neobosită. - Ce... vrei să spui? Mâinile lui deveniră deodată rigide, dar nu o eliberară. - Vreau să spun că... îmi doresc să fiu mai mult pentru tine decât o supapă. Nu ştiu dacă fac un lucru bun, mă surprinde şi pe mine ceea ce simt. Nu pot să tac însă. Te vreau pentru mine, pentru liniştea mea, pentru sufletul meu... El deschise gura, încercând să vorbească, dar ea îi lipi la loc buzele cu două degete subţiri. - Lasă-mă să termin, te rog. El clipi. - Eşti... altfel. Mă atrage la tine un lucru pe care încă nu l-am dezlegat pe de-a-ntregul... De fapt, sinceră să fiu, habar nu am care este... „Ce naiba fac? Nu e bine deloc.” Când sunt cu tine totul e limpede şi îmi ajunge... să te ştiu lângă mine. „Dumnezeule... parcă sunt o liceeancă aflată la prima dragoste...” Strânse din dinţi, dându-şi seama dintr-o dată că a gândit cu voce tare... El o fixa cu privirea în continuare, părând interesat. Nu mai avu cuvinte. - Dă-mi o şansă... * * * Ceasul ticăia pe perete, enervant... Ora zece şi jumătate. Se gândi un moment să îl sune, dar se opri. Nu ar fi fost o idee bună, erau lucruri personale între el şi fata aceea. Şi îl ajută să treacă definitiv peste amintiri, regrete etc., etc. Oricum îl va descoase până în pânzele albe când avea să se întoarcă. „ O să fiu ca un drăcuşor... Ştiu eu cum să îl iau.” Pufni în râs la gândul asta, înveselită, apoi coborî alene din pat şi se întinse până îşi simţi şira spinării protestând. Fusese o zi lungă... de trândăvie. Bine că nu avea cursuri joia. Intră în baie. - Salut... Pe unde mi-ai umblat? Oglinda îi întorcea cuvintele şi gesturile. Îşi aplecă puţin capul într-o parte, ca să dea greutate reproşului şi râse din toată inima. - Vreau să ies în noaptea asta undeva. În parc... Sau pur şi simplu pe stradă. Să stăm la poveşti până târziu. El de colo: - Atunci, haide! Deşi mă cam dor picioarele. Dar mâine nu trebuie să mă trezesc atât de devreme ca în ultimele două zile. Am ore de condus doar de la zece... Încă nu eşti gata? Am plecat, pa. Imaginea din oglindă rostea cuvintele repede, unul după celălalt. El îi va zâmbi şi o va săruta lung, fără sa îi ascundă nimic. Se răsuci pe călcâie, să îşi vadă mai bine trupul micuţ... „Cred că şi eu m-aş putea îndrăgosti de mine. Sunt frumoasă.” Făcu cu ochiul oglinzii, apoi apucă aparatul şi crema de epilat. „Puful ăsta de piersică de pe mâini a cam crescut... Să mă fac şi mai irezistibilă, ştiu că îi place.” Chicoti şi se închise în baie. * * * Uşa se deschise şi silueta lui se decupă în întuneric. Ea se prefăcu că doarme, mimând o respiraţie regulată. Glasul lui tremurat însă o surprinse. - Dormi... ? - Nu. Te aşteptam... El se aşeză pe marginea patului, cu capul în palme şi gârbovit. Aerul se făcu irespirabil de fierbinte. - Alex... Renunţând la plapumă, se ridică pe jumătate, cuprinzându-l cu braţele şi lipindu-şi obrazul de al lui. Era rece. Mâinile lui le atinseră pe ale ei, încet şi se cutremură. - Nu ai avut mănuşi?Pentru ce ţi le-am luat? Eşti sloi... Şi sunt albastre de la frig. Nu îl certa, îi spunea... altfel, câte griji şi-a făcut pentru el... Întârziase peste măsură, era trecut de miezul nopţii. - Uită-te la mine... Nu văzu decât cele două lacrimi, rotunde sub gene, şi inima i se opri în loc. - Ce s-a întâmplat? „Ce-ai făcut? Cine...?” El nu spuse nimic, doar îşi plecă fruntea pe umărul ei alb şi începu să suspine. - E bine... totul... Îmi trece... - Nu. Vorbeşte cu mine. Îl prinse de bărbie şi îi ridică faţa la nivelul ochilor ei. El se feri şi o cuprinse în braţe. - Ce s-a întâmplat... Nu-mi ascunde nimic. Te iubesc şi dacă pot face ceva, orice, ca să te simţi mai bine, am să fac... Dar şi tu trebuie să îmi vorbeşti. Nu mai plânge... Nu mai plânge. Lacrimile lui se scurgeau pe pieptul ei, fierbinţi şi repezi, evaporându-se apoi undeva pe abdomen. Şi nu se opreau. Corpul lui era greu dar în acelaşi timp, fragil în starea aceea. Parcă ţinea un copil mai mare. - Eşti ud... trebuie să te schimbi. Şi începu să îi descheie cămaşa, pe care o aruncă pe covor. Îşi petrecu mâinile peste pieptul lui şi nu îi găsi bătăile inimii. El se întinse pe pat, după ce îşi scoase pantalonii, pe care de asemenea îi lăsă în dezordine pe jos. Ea trase plapuma şi se lipi de el, căutând căldura braţelor sale. El îi cuprinse brusc umerii, topind-o în îmbrăţişarea sa şi o atinse pe tâmplă. Ea îi căută buzele dar erau inerte şi sărutul se transformă într-un surogat.. - Ce ai? - Nimic. Sunt bine. Şi zâmbi strâmb. Privirea îi atârna, pleoştită, agăţată de genele ei lungi... - Am avut o revelaţie, atât... Mi-am pierdut degeaba un an de zile, numai pentru a urmări o fantezie. Singur. - Cum ai ajuns la concluzia asta? - Nu îţi dau toate detaliile. Ajunge să îţi spun că... ea a considerat că ar fi ciudat să primească ceea ce i-am pregătit. Asta m-a jignit. Apoi discuţia a alunecat spre alte orizonturi, şi mai puţin roz... A devenit pentru altcineva ceea ce pentru mine nu a fost niciodată. Şi asta... mă roade. Culmea! Parcă am înnebunit. - Nu ar trebui... Parcă spuneai că nu mai gândeşti astfel... Nu îmi place. Glasul ei nu reuşea să îi ascundă pe de-a-ntregul panica. O cuprindea încet, ca un şarpe pe care îl încălzeşti la sân şi apoi te muşcă... Îl pironi cu privirea, nesigură de reacţia lui. Totuşi, îşi făcu curaj. - Lasă-mă să te fac să te simţi mai bine. Şi mâinile ei alunecară decise tot mai jos dar el fu mai rapid, prinzând-o de încheieturi: - Nu am nevoie de aşa ceva... Nu acum... - Bine... O senzaţie de sfârşeală puse stăpânire pe el. Nu mai putea să privească în ochii aceia plini de speranţă, îngrijorare... de ce nu - iubire. Ardeau. Îi sărută mâinile şi i le înapoie cu blândeţe, apoi se lăsă mai jos şi se cuibări lângă sânii ei primitori. Ea îşi plimbă degetele prin părul lui, iar şi iar. - Mi-e teamă, rosti el deodată. Mi-e teamă că mă amăgesc şi te trag şi pe tine. Se îndreptă şi îşi alătură capul de al ei, pe pernă. Privirea lui avea ceva străin şi rece. - Te rog să pleci mâine dimineaţă. Nu pot să fac asta cu sufletul împăcat, nu vreau să îţi dau iluzia unui viitor cu mine, nu ar fi drept. Te rog... să pleci... şi să nu priveşti înapoi. Se trase spre marginea saltelei şi se răsuci cu spatele la ea, rămânând imobil. - Nu îmi face asta! Lasă-mă să te ajut, sunt tot ceea ce îţi doreşti. De ce nu vrei să vezi asta? Aproape ţipase. Îşi lăsă palmele pe umărul său stâng dar el se trase mai într-o parte, ca electrocutat. Nu mai avea aer să respire, se simţea mică şi vulnerabilă, părăsită. Coardele vocale îi erau uscate şi nu scoteau niciun sunet. Izbucni în lacrimi şi urlă: - Nu! Am să plec chiar acum... Ca să ai timp să te gândeşti la ceea ce faci şi la ceea ce vrei. Vocea lui nu înălţă niciun semiton. - Ştiu ce am de făcut... Plângând, strânse hainele şi obiectele de toaletă care stăteau pe scaun şi pe noptieră şi le puse în geantă. Nu se mai obosi să îşi şteargă obrajii, oricum erau uzi tot timpul. Nu îl privi, de teamă să nu îşi piardă hotărârea. * * * Cu ultimele picături de voinţă, se întoarse către el din uşa camerei. Era culcat şi capul lui era la acelaşi nivel cu intrarea, dar vederea sa trecea prin ea, prin peretele din spate, păreau că nu se opresc niciodată. Nu scotea niciun sunet, parcă era mort. Doar pieptul i se ridica şi cobora, aritmic. Ceva era teribil de greşit. - Te rog... gândeşte-te bine... Mi-am deschis sufletul în faţa ta, mi-a trebuit tot curajul din lume să mă apropii de tine în felul ăsta, şi tu... uite ce faci. Eu nu pot să regret la nesfârşit, aşa ca tine... Nu ştiu cât de potrivit sună asta, dar... dacă într-o săptămână nu mă cauţi, nu îţi trece starea asta şi nu vezi că de fapt sunt... persoana cea mai propiată de sufletul tău şi... care te înţelege cel mai bine, poţi să consideri că nu exist... Poate crezi că nu îmi pasă însă eu nu vreau să mă distrug... şi să distrug la rândul meu pe alţii. Gândeşte-te... La orice oră mă cauţi, ai să mă găseşti. Şi... şi... Cuvintele o înecau, ca un şuvoi. Voia să spună atâtea, dar în situaţia în care se afla ştia că nu e bine... Tremurând, ridică de pe podea geanta în care îşi adunase puţinele lucruri şi se retrase cu spatele, închizând uşa. * * * Paşii ei se îndepărtau neauziţi, ştia asta. O vedea cu mintea, tot mai departe, ascunzându-se treptat în noapte. Clipind, îşi trecu mâna peste fruntea dureroasă. Îşi simţea tâmplele grele şi se gândi că s-ar lipsi bucuros de ele pentru un timp, numai să nu mai simtă presiunea. Intră în baie şi se privi în oglindă. Persoana din reflexie îl urmărea, albă la faţă şi cu orbitele deschise. I se părea că nu mai are ochi, doar două găuri adânci care fixau un punct aflat undeva, dincolo... Lucirea rece a neonului îi dădu falsa impresie că a albit. Aruncă în silă două palme de apă pe faţă şi rămase aplecat deasupra chiuvetei, cu clipocitul apei sunând iritant în urechi. O închise şi se îndreptă, fără să se şteargă pe faţă. Pe poliţă era o lamă de bărbierit, nouă. O prinse între degete şi tăişul nu îi iertă degetul arătător, înfigându-se prompt în carne. Pufni şi ieşi din baie, lăsând-o la loc. „Da, bine... Ce cap am şi eu!” Se întinse din nou pe pat, cu ochii în tavan. Pentru prima oară în viaţă, se gândea că nu se gândeşte la nimic, că mintea îi e goală, că nu mai este nimeni acolo în afara lui... Nici măcar EA. Prin geamul deschis pale de vânt foşneau, dând forme bizare perdelei roşii. Adormi. * * * Ajungând în stradă, frigul îi uscă instantaneu ochii şi porni pe jos spre casă... Locuia în celălalt capăt al oraşului, însă voia să fie singură, să îi ia cât mai mult timp, să nu intre în apartament plângând. Colegele s-ar fi speriat şi imediat ar fi înţeles, în parte corect, în parte greşit, ceea ce se întâmplase. Apoi se gândi că, în starea în care se găsea, oricine putea face tot ce voia cu ea şi căută din priviri un taxi. În intersecţie găsi unul şi urcă în maşină, strângând la piept geanta şi cerând să meargă acasă. „Ce- o fi, o fi... Mă închid în cameră, măcar aşa nu dau cu ochii de nimeni şi nu trebuie să ştie şi alţii.” Apoi îşi aminti de localul unde se întâlniseră prima dată. Era deschis nonstop şi ei stătuseră la poveşti până dimineaţa atunci, şi era plin de lume. Nu voia totuşi să meargă acasă încă - cineva putea fi treaz încă - şi cu voce stinsă schimbă adresa. Trebui să repete de două ori. Se ghemui pe banchetă, ultimele lui cuvinte răsunându-i în urechi. „Ştiu ce trebuie să fac... Ştiu ce trebuie să fac... Ştiu...” Obsedant, se loveau repetat de neuronii ei paralizaţi. Îi scăpa sensul şi obosită, renunţă la luptă. Prin minte i se perindau chipurile ultimelor două săptămâni, cele mai frumoase după... mult timp. Prima dată când îl văzuse. Era simpatic, deşi nu avea nimic special. Dar avea nevoie de el, aşa cum şi el avea nevoie de ea. Şase ore povestiseră în cafeneaua aceea retrasă, glumind, vorbind serios, povestind amintiri... Apoi se priviseră şi tacit ochii acceptaseră ceea ce avea să urmeze. Apartamentul ei era gol - fetele erau plecate care încotro - şi noaptea aceea se dezlănţuiră într-o partidă de sex aproape sălbatic. O surprinseră gesturile lui, uneori stângace, alteori ştiutoare, tandre, liniştite... Îi lăsă urme de unghii pe spate, în timp ce el o poseda într-un mod ciudat... grijuliu dar totuşi distant. Plăcerea era aceeaşi ca de atâtea ori cu alţii înaintea lui însă venea mai încet şi se simţea atât de bine... O dorea la nesfârşit, doar pentru ea. - De ce mă simt astfel? Nu e drept, parcă eu sunt cea lucidă şi... şi... rece. Am mai păţit-o odată şi uite că nu mă învâţ minte. Parcă sunt o liceeancă la prima dragoste... Oare când am mai spus asta? Apoi îşi dădu seama că a dat glas gândurilor şi ridică temătoare capul, urmărind reacţiile celui de la volan. Se linişti. „Ştiu ce trebuie să fac... Ştiu...” Cuvintele se întoarseră, mai agresive ca oricând... Era un aer înăbuşitor în maşină, de nesuportat. Ceru şoferului să oprească şi coborî. Aerul rece o îmbrăţişă din nou, limpezindu-i gândurile... Intră în parc, se aşeză pe o bancă. Şi îşi aduse aminte. * * * Era unul din mometele acelea, atât de placute, „de după...” Se odihnea, cu spatele la el, gustându-i fierbinţeala toracelui, braţele care o închideau într-un spaţiu îngust şi intim, respiraţia... Zâmbi uşor, cu ochii închişi. Şi el începu pe neaşteptate să vorbească. Îi povesti o grămadă de lucruri simple. Şcoala, sărbătorile de iarnă la bunici, verile la ţară, prima zi de facultate. Era de o timiditate excesivă. Pasiunea pe care o făcuse pentru o brunetă mignonă în anul întâi, cele două luni mieroase care urmaseră şi despărţirea, într-un octombrie însorit... I se păruse că lumea s-a sfârşit; mărturisi că era doar prost şi abia de puţin timp văzuse asta. Apoi alunecă spre excursiile „de instruire” cu facultatea în anul trei (ah, ce frumos fusese în Retezat şi ce excursie de coşmar avuseseră în chiar a doua zi). Anul patru şi semestrul doi şi... aprilie. Fata aceea, din nou. Explodase în el ceva nou, nemaiîncercat şi o sărutase acolo, pe bancă... Primul lor sărut. Apoi drumul spre cămin întins pe aproape două ore. Parcă nu se mai săturau. Prima dată când îi atinsese sânii mari. Prima dată când o văzuse goală şi ruşinată, aprinsă în obraji. Prima dată când îl atinsese. Prima dată... Toate fuseseră noi şi stângace iar timpul care trecea augmenta senzaţiile. Nu ar fi vrut să se sfârşească. Avusese un vis. Dar să visezi nu e întotdeauna de ajuns, dacă cel de lângă tine nu visează la fel. Şi apoi dezastrul, provocat de el şi acceptat de ea. Atacat din toate părţile, aruncat ca o minge, nu mai găsea putere să spere ceva... Iar când în sfârşit îşi facuse curaj să îi vorbească din nou, se lovise de altcineva. Aproape de colaps, nu mai era bun de nimic, rămăsese fără servici şi o zi întreagă făcuse planuri dintre cele mai negre, pe care însă nu le putuse duce la bun sfârşit. - Ai înnebunit? Se răsuci spre el, aproape înfuriată. Ai tendinţe de-astea? - Nu, mi-a trecut. Nu merită nimic în lume. Spunea adevărul, ochii lui spuneau adevărul. Îmblânzită, se apăsă tare pe obrajii lui şi aproape îl muşcă, insinuându-şi limba printre buzele sale. Mâna lui îi mângâie şoldurile arcuite frumos. Ea îl zgârie, jucăuşă... * * * Mâna lui stângă atârna peste marginea patului, odată cu jumătate de corp. Simţea că înţepeneşte treptat, cu ochii deschişi. Ar fi vrut să alunge imaginea care se suprapunea peste conturul difuz al noptierei. Chipul unei tinere fete, cu capul uşor lăsat pe o parte, cu păr castaniu. Stătea pe un pod, cerul înnorat şi râul cenuşiu o decupau perfect din peisaj, zâmbea fericită. Şi nu privea în cameră, privea dincolo, la cel care o ţinea... În sufletul său de copil. Era frumoasă şi... Şi atât. Îi ceru iertare, din nou şi din nou, urlând în minte şi se rugă ca ea să nu afle vreodată. Chipul ei se desena acum pe pereţi, pe mobilă, pe fiecare atom din aerul saturat al încăperii. Iar el nu putea închide ochii, nu se putea mişca... Putea doar să plângă... Şi plânse în tăcere, plânse cu adevărat pentru prima oară în viaţă - nu pentru el, ci pentru ea... fiecare lacrimă rotindu-se şi devenind tot mai roşie, pe măsură ce viaţa i se scurgea încet prin mâna stângă, sfâşiată pe toată lungimea venelor de tăişul subţire al unei lame de bărbierit. În mod ironic, sângele risipit pe covor luase forma unei inimi. * * * Alerga, fără să simtă că aerul o muşca de obraji, fără să simtă pământul tare cum îi răneşte călcâiele şi i le înfundă în şira spinării. Alerga; trupul se împotrivea alergării dar nu putea să se oprească. “Doamne, nu... Numai să nu fie prea târziu, Te rog.” Geanta era prea grea şi o lăsase undeva în urmă. Pierduse şi fularul. O durere surdă i se iscase în piept, o durere fizică augmentând-o pe cea din suflet, care la rândul ei prinsese gheare otrăvite. “Cum am putut să fiu aşa oarbă? Şi l-am lăsat singur. Cum am putut?” - Vin, Alex... Vin... Să nu îndrăzneşti... Se împiedică şi îşi juli umărul drept. Se ridică, clătinându-se şi cu o amorţeală nefirească, un fel de abur in interior. O luă din nou la fugă, cu un singur gând. Să îl ajungă, să îl oprească. Să nu fi plecat. În drum îi apăru o piatră. Fără să încetinească, sări peste ea, o agăţă cu vârful pantofului şi deodată se trezi planând la un metru deasupra solului. Cu ochii măriţi se văzu pentru o secundă în camera lui, apoi pe stradă, iarăşi în cameră... Corpul ei luă poziţii ciudate în aer, se contorsionă bizar, păru că dispare şi se reîntrupează alternativ. Parcă nici frigul nu mai era atât de dens. “Ce se întâmplă cu mine?” Gravitaţia reveni şi căzu din nou. Încercă să se ridice dar nu reuşi. O cuprindea o amorţeală nelalocul ei, muşchii nu o mai ascultau. Nu mai clipea iar lacrimile uscate se transformară încet în ace de gheaţă care îi răniră ochii.. O durere înţepătoare îi străbătu mâna stângă, de la interiorul cotului până la palmă şi urmări apărând pe asfalt un firişor lichid, aproape invizibil. Purpuriu. Scânci. Hainele începură să se destrame. Văzu mâneca paltonului desfăcându-se în aţe subţiri, care şerpuiră prin aer înainte să dispară. Apoi pulovărul se rupse în două, partea de jos contopindu-se cu asfaltul iar spatele ridicându-se uşor. Bluza albă şi subţire avea mâneca stângă însângerată de la cot în jos şi la rândul ei se topi în aer. Era acum goală iar frigul începea să o devoreze cu furie dar ea nu îşi putea dezlipi privirea de pe mâna stângă, din ale cărei vene despicate sângele se scurgea pe trotuar, murdărindu-i părul răsfirat. O mică parte îi ajunse pe buze şi pătrunse prin gura întredeschisă, pe vârful limbii. Era dulce. Încet, o porţiune de piele se desprinse şi se aşternu alene pe jos. Urmară altele, dezvăluind carnea crudă aflată dedesubt, vinişoarele înguste care se cicatrizară instantaneu, în afară de mâna stângă. Se gândi că ar trebui să fie speriată, că ar trebui să simtă durere dar nicio emoţie nu o încerca. Pradoxal, doar curiozitate. Paralizată la trup şi minte, cu ohii aţintiţi asupra transformărilor corpului său, se întreba ce avea să urmeze... Oare avea să sângereze până la capăt? Sau se va dezintegra mai înainte? „Alex... Ce ai făcut...” Carnea se topea. Deveni translucidă, ca luminată de mii de cristale în acelaşi timp. Izvorul călduţ din trup se subţie până se opri şi ştiu că nu mai e mult. O singură picătură atârna, agăţată de un fir rebel de păr de pe antebraţ. „Cum de mi-a scăpat?”, gândi. Urmări căderea acelui soare mic şi roşu... Atât de încet... Erau în camera lui, pe pat, amestecându-se. Şi înţelese în cele din urmă că nu e decât plăsmuirea unei minţi tulburate, slabe şi fără apărare. Parcă se privea într-o oglindă şi îl vedea pe el. Înţelese... şi când ultimul strop de sânge atinse pământul, îl luă de mână şi îl iertă: - Acum nu mai eşti singur. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   pentru Andrei Florian - mie nu mi-e greu sa ma inteleg. Si ai putea sa-mi detaliezi "situatiile greu de acceptat"? Am crezut ca scriu un text... umm... cu final care trage spre fantastic. Sa stii ca apreciez orice ajutor. Alex.   Postat de catre Alexandru Ionescu la data de 2010-04-30 04:42:46               Elena - multumesc pt comentariu. Nu am citit romanul respectiv (poate nici nu o voi face,ca sa nu imi dea idei, desi m-ai facut curios). In legatura cu "augmentarea", nu mi-am dat seama de nepotrivire. Am scris textul acesta, cred, intr-o jumatate de ora sau o ora, nu mai mult, nici nu m-am mai uitat peste el (daca fac asta, de prea multe ori textul ajunge in Recycle Bin, iar apoi imi pare rau).   Postat de catre Alexandru Ionescu la data de 2010-04-30 04:40:27               Dacă-mi amintesc bine un final similar am întâlnit în "Prins" un roman al lui Petru Popescu. Mutatis mutandis story-ul tău conduce către un dublu comportament aneantizant teluric. În ideea că voi fi înţeles bine. Şi sper că am înţeles. Un singur reproş:"o durere fizică augmentând-o pe cea din suflet" Ai mai folosit o dată în text sintagma "augmenta" însă acolo nu pare aşa deranjant ca în acest pasaj. Un text introspectiv care aduce în pagină o dramă. A unei lumi involute. În care frumuseţea eternă a iubirii pare să fi devenit nici măcar o amintire. O tulburătoare durere în doi.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2010-04-06 00:16:30 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Se intampla ceva cu textul tau si nu inteleg. Esti atent, ai simtul detaliului, poti scrie dialoguri credibile, poti dezvolta introspectii personajelor, adica scrii bine, dar in momentul cand le pui cap la cap ... Si mai ai o inclinatie, nebarbateasca as indrazni sa spun, sa iti arunci personajele in situatii greu de acceptat in raport cu profilul creat. Nu te inteleg!   Postat de catre Andrei Florian la data de 2010-04-05 22:13:04	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE