FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
(4) Duminici cu Nicolae
Text postat de nicolae tudor
NIMENI PE STRADĂ


Se Bu se uită pe stradă și se miră: "Ce-o fi cu Radu, că trebuia să fie la poartă?" Apoi se uită-n sus: " La ora asta Dumnezeu nu doarme..."
- Uită-te la el, îl arată Șontorogu, i-a murit femeia - i-a murit mintea. A fost pân la cimitir și-a dus două floricele, a plâns oleacă și s-a-ntors. Să poată cumpăra un pahar cu țuică, de Paște, nu s-a-ndurat să vândă o găină, le-a jumulit și-a vândut fulgii…
Se Bu și-amintește de iubirea lui. Cum stătea la poartă cu chiloțeii în mână și venea la el cu sânu' dezgolit: "Suge și tu oleacă!" Ce dacă era zvârlită de la sânu' mă-sii? În ’72, când a venit din Germania cu rochie de mireasă - rochie ca lumea, nu jucărie... - și pantofi (nu i-au dat telefon, că nu era celulăraie de-asta), o-ngropase! Atunci s-a jurat: ”N-o să mă-nsor în viața mea! Că nu mai am de unde altă iubire". Punea mâna pe ea, da' numa mâna. Și-i spunea mereu: "Dacă nu ești fată mare, te las." “Sînt, mă, sînt!” îi răspundea. Apoi a murit tac-su, tac-su mare, tataia ăllaltu', mammarea… a ținut-o numa-n doliu. Și s-a-nvățat așa, singur. Oricum, femeile pe care le-a întâlnit erau numa' junghiuri….
- Azi e sărbătoare, zice cu glas tare, azi se... plimbă! Ce-o fi cu lumea, că nu-i nimenea pe stradă!? Măi, da' nimeni?! Luați femeili la brațetă și mergeți în parc, la pădure să vă trântiți sub un pom, la aer! Ah, să frigi o pasăre, ce-mi place să stau în fumu' ăla!
(Duhovnicu):- Femeili? Dă-le-ncolu! Femeia-i ceva moale care se-ndoaie și, la mijloc, are câțiva... peri! Încă de la 13-14 ani începe să se simtă rău și... se vaită toată viața! Îmi spui mie de muieri la anii ăștia? Mai bine ia niște lumânări și, când te ia furiile, aprinde una. Și stai liniștit... cu fața-n sus!
(Șontorogu):- Știti voi când îmbrățișez nevasta? Când o prind dezbrăcată la șifonier. Or’ce femeie vrea de cel puțin două ori, altfel moare iubirea și nici nu știi de ce-a murit. (privește spre stradă): Cred că dorm toți, să treacă timpu' mai repede...
(Se Bu):- Înainte vreme erau și bani... Dac-am ajuns și să mă tund pe caiet!?
(Șontorogu):- Viața-i scumpă, da' nu te pune nimeni s-o cumperi. Distreaz-o p-aia pe care-o ai. Anu' trecut era o iarbă verde lângă statuia lu' Eminescu, m-a dus un prieten, târâș, pân-acolu…. "Ia să mă culc io aci!" Așa de bine mi-a fost... Și-a vinit un jandar: "Ce faci, bre, ai murit?"
(Se Bu):- Vecinu’ și-a luat mașină mică. Venea la mine și la tine și cerea o sticlă cu apă. Vindea… sticlele! Să-mi dea și mie cineva un... fotbalist să-l vând, să-l duc din stânga-n dreapta! Măi, tot nu-i nimeni pe stradă!
(Duhovnicu):- Cred c-au luat toți buline de cap, ori și-au pus ștreangur'le de gât...
(Se Bu):- Io nu iau buline; când mă doare capu', îl las să se treacă singur! Nici bulinu' de ieșire-afară nu-l mai iau. Că-i cancerigen. M-a-nvățat o babă: "Bea pe la două noaptea zeamă de varză cu o lingură de ulei. Da' să nu pleci dimineața de-acasă, c-atât îți trebuie!"
(Duhovnicu):- M-am pus zilele astea pe mâncare. Numa-n carne stau, în ciorbe și verdețuri. Mănânc frunza de ceapă ca vacile, poate prind oleacă de putere, c-am ajuns de nu mai pot să dau cu sapa! Se...-ngreunează!! Trebuie musai să beau ceva să zbârnâie-n mână! Îmi stă-n gât să fac numa treabă. Am un prun de fo 8 ani și nu-mi face nimica. Astă toamnă i-am arătat toporu': "Dacă n-ai nici un gând, te termin!" Și-a...-nflorit. De frică!
(Șontorogu):- Vecinii mei au băgat calu-n cazan, cu potcoave cu tot. Și a făcut oleacă de bolboroseală. La mine: "Mănâncă, mă!" Cică e sfârșitu' lumii...
(Duhovnicu):- Unii vin cu... frecăciuni, că se termină... pământu'! Vă ardeiați degeaba: pământu' se-nvârtește, nu vedeți că nu greșește nici măcar o secundă? E iarnă, apoi... primăvară... cum să se termine așa, dintr-o dată? Tu ai semnu-ăla cu... cracii? Cum îi zice? Y! Ai igrecu-n tine? Ala-i de la Adam, să știi și tu.. Cât timp ai igrecu'....
(Șontorogu):- Iisus a venit numa așa, să facă o pace...
(Se Bu):- Da' popii?! Cu clopotu' și cu niște vorbe câștigă bani grei de la lume. Ne-a certat, cică: să nu mai venim cu lumânări de la piață, că nu sînt primite. Numa' alea de la biserică au mirosu'... care-i place lu' Dumnezeu! Și l-a ochit pe Hailapepini, că nu știa să se-nchine. L-a trimis la toate icoanele și-l întorcea și-napoi! Ce-am mai râs!
(Duhovnicu):- Popii și parlamentarii! Ăia dorm și ăștia cântă: "Aleluiaa..." Mai bine stăteam draculi cu Ceaușilă. Atunci judecătoru' se uita-n ochii tăi și-ntrerupea avocatu' dacă te simțea nemulțumit. Ăștia-s nesuferiți rău…
(Se Bu):- Nu-i adevărat, toată lumea e... suferită. Mai te doare picioru'? De ce n-ai lăsat oamenii-n pace, de ce te-ai băgat tu?
(Șontorogu):- Stăteam și le ziceam: "Mai sus! Mai jos!" C-au venit la mine de le-am dat o scară; le-am mai dat una, le-am dat alta... Montau aia pe care scrie "Cofetărie". Măi, cu ochii la ei, m-am împiedicat și mi-am fracturat osu’. Până seara m-au și dus vecinii la ghipsar. M-a pus la pungă. Mă uitam lung la ea: pic-pic, piic-pic... Îmi venea s-o beau, să se termine mai repede. Dar a treia zi nu mai puteam de mâncărime, așa că am dat ghipsu' jos, m-am scărpinat și l-am pus la loc! Acu mă mănâncă iar. E a patra oară când îl dau jos. Am consumat deja un sac cu ghips! Că am pus și picioru' cocoșului, la ambiție, că prea nenorocește găinile! Am pus și unui maidanez care s-a dus draculi, cu ghips cu tot.
(Se Bu):- Nea Nicu știu de ce-i supărat: că n-a mai scris nimica!
(Șontorogu):- Nicolae, dacă ți se rupe creionu, ți-l bag în ghips, m-am învățat să bag în ghips, bag orce! Se Bu, hai să-ți arăt porumbeii. I-am dat unuia un ou și, când a ișit porumbelu’, pe jos a vinit înapoi!
- Merg numa' să-ți fac ție placerea, da' nu-mi plac porumbeii...

GAURA NEAGRĂ

Se-apropie Maria cu furoul ridicat până sus. Țâțele-i atârnă mai mult pe-afară… C-a visat ea niște... vise!
- Costele, dormi?
- Nu mi-e somn, da’ mi se-nchid ochii…
- Simți ceva?
- Degeaba-mi arați, m-am obișnuit fără. Mi-am pierdut simțu’ de-atracție, nu mai pot să-ntorc corpu’, știe ce-nseamnă frumusețea.
- Da’ mi-e… frig!
- Bagă-te-n țoale.
- Acolu-i prea cald…
- Atunci stai și tremură.
- Ia-mă-n brațe!
- Ce să fac și io! Ia-mă tu, că ție ți-e frig. Da’ nu mă lua, că mă-ncăldurești și nu mai pot să-nchid ochii...
- Costele?
- Jale mare cu tine… Ai chef de vorbă? S-a dat stingerea de când hău’!
- Da’…-i friig! Ia-mă tu-n brațe, s-ar putea să fie… ultima oară. Hai să ne veselim…
- Ai ’nebunit?
- La televizor, cică, vezi Doamne, se termină pământu’. Că mai avem nu știu câte… zile, că vine nușt’ce peste noi... Și nu mai scăpăm. Dacă buiește, gata! Când o bui…! Am scăpat de foc, de apă, da’ de-asta nu! Înseamnă c-așa-i, un sâmbure de-adevăr trebuie să fie!
- Nici nu mai mă-nteresează dacă vine-nceputu’, cuprinsu’ sau sfârșitu’... Ori că că, ori că că… Aștia au făcut ceva să ne termine, că sîntem prea proști.
- Costele? O fi noapte, o fi zi? Ce-o fi cu groapa aia... neagră?
- Îi zice gaură.
- S-o trece pân ea direct la Dumnezeu? Dac-o fi cutremurătoare și-o pica pe noi casa? Să stăm pe-afară… Ce s-or face fetele care-s cu burta mare? Chiar dacă scapă, tot o să iasă copiii deșuchiați… Un adevăr trebuie să fie… Știi… io nu-s pregătită pentru ce-o să găsim acolu…
- Liniștește-te și dormi…
- Numai să nu ne chinuim.
- Poate n-o fi gaura aia atât de neagră. Poate… p-aicea nu vine… Poate vine numa pe la Băsescu. Mărește pensiile după sfârșitu’ lumii, de-al dracu, să n-o mai apucăm. Au luat ei tot…
- Las’ că ne-au mai dat și nouă…
- Ce, vorba la gură? Virgulă cinci? Poate o mai apucăm o dată…
- Ce, viața?
- Pensia!
- Sînt căpățâni luminate-acolu… sus…
- Când o da drumu’ la experiment se termină tot. Face ravagii… Ăștia vor să-l învingă pe Dumnezeu.
- Io mi-am trăit traiu’… Și-așa fac o juma de zi pân la closet.
- Dacă murim toți, ne-mpuțim. O să pută și ceru’ și pământu’! Măcar să lase câțiva, să ne-ngroape…
- Nu te mai uita la televizor, ți-am zis.
- Da’ la ce să mă uit? Nu vezi că s-a schimbat temperatura de la zi la noapte? Ieri muream de cald și azi mor de frig. De ce crezi că nu se va-ntâmpla nimic, ce, ai fost tu acolu? Totdeauna se-ntâmplă!
- Așa s-a zis și cu 2000, că s-alege prafu’, și, uite, nu s-a ales!
- Ce-i azi, joi?
- Nu, duminică…
- Și-ncât-îi?? Să zicem ce se face gaură, da’ câtă gaură să fie?
- Stai liniștită, am vorbit cu niște oamini. Nu-i lăsăm de capu’ lor. Ce gaură o să facă ei ziua, noi o astupăm... noaptea! Am pus deja cozi la lopeți… O am p-a lu’ bunicu, inima lu' Stalin, o caut pân pod, să vezi ce spor am cu ea… Nu ne speriem noi de-o... gaură! Venim… pe furiș…
- Nu poți, explodează!
- O astupăm… ușurel. Să stea acolu, astupată…
- Ar trebui s-o astupe parlamentu', să facă și el ceva.
- Asta-i treabă de hăi-rup, așa că noi sîntem indicați.
- Costele, să nu se rupă malu’ cu tine. Da’ cu ce-o astupați, că-i neagră și nici nu se vede…
- O astupăm cu... lumină.
- Și... de unde... Costele!?

EPOCA/LIPSA

S-a anunțat din gură-n gură că se îngrozește afară. De luni.
Se îngrozește și viața, nuanță cu nuanță. Bunăoară , oamenii vorbesc, ca de obicei, despre mâncare, numai că încep să răscolească ani din epoci primitive și redescoperă Turtoiul, Puriceii și Păsatul. "Păsat pe foaia de tei" sună a delicatesă, nu? Dar o să ni se scârbească de toate. Sau nu! Vom descoperi dulceața rădăcinilor fragede ale puilor de salcâm! Le vom pregăti ca pe spaghete, nu mai tre’ zahăr, mirodenii… iei în gură un mățăguș lung și sugi, suuuugi cu putere. Cum odinioară osciorul de pasăre. Deja, văzând cu ochii, pâinea pe vatră se face chiflă, turtele pe plită au în compoziție un ce la sută argilă… Iar argilă e cât vezi cu ochii, nu degeaba planeta se numește… “Pământ”. Argila va intra în compoziția turtoiului și se vor găsi oameni de bine să-l vândă. Se va numi “Turtică”, “Turticuță”, “Turticuțicuțicuță”, ori simplu:"Turt(ur)ică". Iar noi, mestecând, ne vom închipui…
Ups, a intrat AmeriCanciu. Și-a făcut calea după formol, să fie acoalea, cine știe ce mai pică!
Tac-su stă pe moarte și nu moare. Da’ poimâine o să-i pice capra. C-atâta mai are. Și-un șifonier pe care-l păstrează pentru cosciug. Încă e biiine, ferească Dumnezeu de mai rău! Când i-e foame, taie din capră. Săraca, mai are un singur picior!
Localul e gol. Und’ să se așeze el? “Acia stă ăla care cere din paharu’ tău, acolo stă ăla care nu fumează, da’-ți cere din țigară, dincolo, cel care fumează mahoarcă fără filtru… Măi, da io unde stau? Stau în ușă, de-abia văz și bicicleta!”
O ambulanță trece ca fulgeru’. “Iar bagă marfa la spital! Ce-o fi sfârâind la ora asta grătarele la amărății ăia de barosani! Da’ să vezi ce pățesc mai spre seară, când vin acasă bară la bară?” Și râde-n barbă, apoi se uită pe pereți.
- Ce migala lu’ Dumnezeu cu dopurile-astea? Aici ai fotografiat o țelină, văz, aicea cred că-i tot o țelină, da’ ai matrapazlâcit-o… Sigur nu ești nebun? Hai să te duc la spital.
- Sunt normal!
- În aceste timpuri, un om normal este un om minunat! Adică să fii dumneata… Cel…!? Io sînt Cel bătut de viață, știai?
- Di ce?
- Are-n cin’ să dea! Da’ m-am dat împușcat. E-ntâi azi? Pe-ntâi porumbu’ se prășește de-a ‘ntâilea… N-o să mai fie vară, este cum scrie la carte: 2 anotimpuri. Epocalipsa, gata! Baba: “Ia să-l cunosc și io pă Niculai-ăla-l tău?” I-am zis: “Fă, poat‘ te prind, vrei să mă faci de râs? Țiu la tine!” Și s-a muiat ca o balegă.
- Femeile fac manifestație să nu mai dau bărbaților să bea. În loc să se rușineze că se-ajunge la băutură că nu prea dau ele… de-acolu....
- În seara asta vreau s-o bag lângă mine. De-aseară am vrut, și-a zis:” Stai boalili, nu vezi că-i duminică?” Trebuie să fie curată cu trei zile-nainte de biserică. Pe urmă alte trei c-a venit de la biserică. “Fă, da’ ziua mea când-îi? Lasă-mă măcar acoalea, oleacă!” “Nu, că tu te scapi!” Nu pot să mai țiu contu’, mi se pare că-i biserică mereu! Da’ e una la Săpoca, domle, una care… dă! Dă la orișicine! Spune că-i… Regină! Bărbac-su ar fi oferit un regat pentr-un cal, iar ea, mai dișteaptă, oferă regatu’ pentr-o țigară! Și,-n sine, e fericită că-i rămâne-ntotdeauna regatu’ între… picioare! Cine-o fi -nvățat-o, că-n viață unu te-nvață de bine și doi de rău! Eh, fiecare om are cuvântu’ lui! Dacă trece criza asta, poate ne dă statu’ câte o capră…
- Ăhă, ne dă… muine!



OMUL CARE-ȘI DĂ PALME

Neputând fi acestei lumi pe plac, am îngropat cuvinte în fundul grădinii, cele cu care o puteam limpezi.
- Nicolae, hai să ne facem o plăcere rostind vorbele alea dulci ale limbii române! mă-ndeamnă Omul care-și dă palme – un... canalagiu zbârcit de tot, zici că-i luat din cosciug.
Are în mână un sâmbure și, chiar dacă a renunțat, de bătrânețe, la grădină, se va duce, special, cu pământ să-l învelească.
- Mergi pân-acolu ?-l întreb, știind că are de străbătut pe jos câteva sate.
- Da. Pup pământu’ să mă crezi ? Știi? Mie-mi lipsește ceva, da’ mă fac că nu-mi lipsește. Mi s-a deschis, brusc, sufletu’ și spun tot. Acu!
Și-mi... spune. Mărunt și încet, așa cum îmi spun atâția și atâția neliniștiți.
Numai că am obosit să tot trag de cuvintele lor până-n fundul grădinii.
A luat poziția ghiocelului și... spune, molfăind felioare dintr-o prună altoită. Un cățeluș numără cojile: una, două, trei...
Când îl mănâncă nasu’ « de... rău » își dă o palmă. Iar răul, spune, se consumă pe nimica și moare în fașă. Nu este lăsat să crească precum sâmburii strecurați sub pământ.
- Uite… buzunar! Ca oricare minune, a ținut 3 zile. « Fă-l, mă, cum se făcea pe timpuri, ăsta-i tiv ?! » Lumea, când se duce la muncă, în zilele astea, zice că se duce la... « scârbici » ! Nicolae, întâi dădeam cuvântu’. Și vorbea dișteptu’ și vorbea și prostu’ ! Adevăru-l spunea ăla prostu, după el mă luam! Când știi să faci, nu e greu. Dar... vezi, vezi unde duce lăcomia?
Știe că răul, când este mic, îl iubești ca pe un nevinovat copil sau nu-l bagi în importanță. Până-ntr-un moment când se-ntoarce împotriva ta ca incendiu, cutremur sau potop.
Spune că poate întâlni oameni răi cu care se va ciocni și se poate îndoi, sfâșia sau sparge. Își dă palme și merge țanțoș pe străzi umbroase și lăturalnice nemaiîntâlnind ieșitul din pușcărie ori pe cel care se-ndreaptă negreșit într-acolo. Își dă palme și scapă de arătarea cu degetul și lovirea cu pumnul. Ca prin miracol, pumnii se fac lat de palme, apoi degete ce se retrag misterios în marsupii.
Îl aud :
- Au trecut 20 de ani de veșnicie capitalistă. Numai... zile urâcioase! Măcar să plouă cum ploua, măcar... să ningă cum ningea...
- Dar-ar dracu-n ea de viață, spun și eu, mai bine-nvățam de la animale și eram mai oameni !
- Nu da viața pe mâna necuratului. Că vine la tine: « Haide, haide, haide! » Și... te duce pân’ la urmă! Când îți pune dracul căpăstrul, întâi te scuturi și pe urmă îi dai drumu’! Cum mă scutur io de țuica asta. E greu până-nghit primele 2 guri.Acu să vadă baba cum mă chinuiesc, să nu mai creadă că-i ușor să bei! Știe ea ce greu intră? A scos ochiul, ca melcu’, după mine. Vezi... blocurile? Au fost făcute de bețivi. Dă-le să bea că bagă mâinile-n mizerii... “Da’ bărbierește-te,omule, orânduiește-te și tu! » Trăim aiurea. Poate fiindcă unii au luat-o prea-nainte și alții n-au luat-o deloc! Acu le zice... hoți-cinstiți! Au în cap numa cloceli. Am încredere-n ei ca-ntr-un cui de tei. Un om adevărat aduce lumea din jurul lui mai sus decât este...
- Ai dreptate.
- Am, da’ n-am und’ s-o așez! O strig aicea sau o arunc la tomberonu’ de gunoi al cerului. Poate e v-un gunoier și-o pune deoparte. Țara noastră era « Leagănu’Europei » !
- De-aia veneau străinii peste noi, să se dea în... leagăn !?
- Nu glumi! Am o etate ajunsă și depășită, mi-a trimis cimitirul chemare. Bunul Dumnezeu mi-a dat în fiecare dimineață lumină în dar. I-E-Lî împarte ziua precum o mamă, mulților copii, pâinea. O singură zi. Însă, oricare dintre toți, o folosim în contra aproapelui ca și cum ne-ar fi dat-o personal. Acumulăm, cu mâna-ntinsă și cu forța, și îngrămădim unele peste altele, chiar dacă știm că le mănâncă rugina, microbii și moliile. Într-o zi, noi sau altcineva, umplem podurile sau le ducem cu căricioru’ la « Fier vechi ». Numai că rănile produse de efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neștiute, nebănuite chiar, acoperă niște biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum lacrimile cu sudoarea, cum scrâșnetul dinților și crucile către însus, și dau împreună un geamăt planetar. Și mai sunt: ne-bunădimineața, neîntinsul mâinilor! Și mai sunt: nemângâierea, refuzul de a privi în ochi, ascunderea după perdea, tăcerea... Și mai sunt: privitul prin gaura cheii...
- Oprește-te, omule, și dă-ți palme, îți zic.
Mă privește o clipă, ia sâmburele căzut prin buzunarul rupt înainte de termen și rănit grav de o piatră, și se ridică greoi.
Îndepărtându-se spre fundul unei grădini, unde, precis, nu-s îngropate cuvinte, îl văd cum își dă și-și tot dă palme peste obraji. Ca Răul ce se-ndreaptă asupra întregului pământ să dispară ca alungat de blestem, pe pustii.

OMUL CARE PLÂNGE

DonDorel este om cu iubitură de suflet. Din când în când se pitește să nu fie văzut și–și descarcă ochii. Plânge cam de pe timpu’ când se purta sutien.
Spune despre lene că are viteză: „Când ți-e lene să faci un lucru, cu cât nu-l faci, cu atât nu l-ai mai face”. Așa o fi și cu plânsu’?
Nu mai fumează, da’ cere o țigare din care rupe câte-un pic, o fărâmițează-ntre degete și o miroase prelung. Umple scrumierele cu firimituri.
- Am o tristețe de nu mai pot - zice.
Și-l cred.
E văr bun cu TontDorel, ăla c-un ochi da și unu’ nu. Care e și sărit de doagă. Au fost colegi de clasă și-au mâncat mult timp amândoi dintr-o lingură. TontDorel a rămas și DonDorel a mers mai-nainte. Pe urmă a mers și mai-nainte, iar TontDorel a rămas iar.
Azi s-a sculat înainte de-a se auzi colindătorii cu „Bună Dimineața”. Are un cocoșel care mănâncă numai din mână și, la cinci, 5cinci și ceva îi ciocănește-n geam. Dacă nu sari în sus, nu mai te-nțelegi cu el!
- Nu se mai aud guițături – spune. Ce se-auzeau în alți ani, mă...? Pe la case se-aud numa glasuri tabagice, care se dau drept „copii de școală”, strigând: „Ne dați, ori nu ne dați?” Înainte oamenii mureau de griji, în special de grija că nu se mai făceau bine. Acu i se zice „stress”. Când m-am născut am găsit în lumea asta de toate. Făcute de Dumnezeu. Cu mult timp în urmă omul freca două pietre s-aprindă focu’, dar azi o ducem mai rău decât primitivu’. Dacă nu-i de muncă, murim de foame. Se spune că-I semănăm, dar de ce n-avem mintea Lui?
- Nu mai filozofa, gata, ne-am săturat! îl repede Vasile-căruță-beată. Am fugit de televizor și-am dat peste altu’. Duminica-i ziua lu’ Dumnezeu!
- Să dau drumu’ la radio!? Decât să vorbim, mai bine-ascultăm, nu?
Numa’ el știe să dea drumul la radio, de fiecare dată trebuie sucit într-un fel și, dacă nu-l sucește el, n-are cine. De multe ori bate drumu’ numa’ să-l sucească.
Le-aș striga: „Haideți să sucim și viața, că’-i prea grea și... n-am cu cine!” Nu vrea nici măcar DonDorel care știe cel mai bine să... sucească. Nu pot decât să aprind o flacără, o aprind chiar acum la un reșou rusesc, și-o să mă bucur de ea, gândind-o.
DonDorel parcă-mi citește gândurile, iese afară, de tristețe, caută un loc după stiva cu sticle goale și plânge. Plânge în locu’ meu.
Când se-ntoarce, fața îi e mai liniștită ca și cum a fost spălată cu rouă. Se-apucă să păzească flacăra: să fie toată albastră și să nu dea nimeni peste ea. Acelora care varsă lacrimi din pahare pentru cei adormiți le dă peste mâini cu o nuielușă. I-am rugat și eu să înceteze, că nu mai am bețe de chibrit. Nuielușa este tulpina unei crizanteme pe care a cules-o din fața blocului – aruncată probabil, la furie, de-o nevastă ce-a refuzat să ierte, i-am smuls frunzulițele și am șters-o cu hârtie creponată de fleșcăiala putrezirii.
Cu ea lovește și degetele care umblă la radio să-l dea mai încet. Că e slujbă și mulți nu vor s-audă cum se înalță rugi pentru... „ostenitorii și pentru maimarii țării noasteeee!” Dar sufletu’ său, cel mai mult și mai mult îl așteaptă pe văru’ Dorel. Pândește intrarea și vede cerul înnegrit de păsări. Socotește: dacă fiecare cioară ciugulește câte o boabă, se consumă zilnic cel puțin doi saci. Nu l-o pune dracu pe TontDorel să ne-ntâlnim la trei ochi pe frigu’ ăsta care-ngheață nasu’?
Io știu că nu vine - a plouat și nu vrea să calce-n băltoace.
Îl așteaptă să nu-i lase mâinile să și le-apropie de flacără. A-așa! Să vadă și el cum e să suferi. Să-nghețe, cum îngheață Măiculița Domnului care se roagă încontinuu pentru noi. Nenorocitu’, astă vară, pe căldurile alea „marili” nu i-a dat apă din fântână. Că-i criză și-o să... sece! „ Hai, mă, du-te de la poarta mea!” l-a gonit. Da’ el l-a primit când s-a văitat. Ah, câte lacrimi a vărsat atunci, dacă le strângea-ntr-un pahar, dădeau pe dinafară!
Vasile-căruță-beată a târguit o geacă, o îmbracă și-i arde cu bricheta ațișoarele care o flocoșesc – semn că încă se lucrează de mântuială.
- Să mor dacă nu mi-ar place și mie să mă distrez, da’ nu pot, că n-am ce-mi trebuie! După sobă mi s-au ușurat țigările, mai am doar trei pachete și-i de-abia jumatea lunii. Dar am luat un kil de mălai, să-l am acoalea. Fac trei mămăligi. Nicolae? să știi și tu: mămăliga-i mămăligă!
Vasile a luat viața-n derâdere: mănâncă și tace. Și râde. Zilele astea se simte șoim, c-a luat pensia. Cârnații îi va mânca fără mămăligă, apoi... va fi cioară. Iarăși..
- ...Azi noapte i-am zis muierii: ”Fă, io m-am gândit de mult. Suie-te pe mine. Fă așa cum zic io, ce, vrei să dau în nebuneală?” Am băgat botu-ntre țâțele și... gata! Asta-i viața, alta nu e!
(DonDorel):- Dacă ai ochi și vezi, și vezi luna seacă, fără să ai în momentu-ăla măcar un bănuț în buzunar, îți merge rău.
El ține un bănuț pe care nu-l cheltuie, orice-ar fi. Că nu știe precis când o să privească în sus. Prea târziu, însă, a apucat s-o vadă pe Blestemata, își amintește exact, de-atunci toată reușința lui a fost o dăcioară ruginită, ajunsă ca vai de ea, pe chituci. Ehee, dacă era să fure, după câte i-au stat în mână...!?
Se ridică și se ascunde iar pentru câteva clipe.
Gândesc: Atunci când omul se ridică, Dumnezeu se ridică. Atunci când omul plânge...

LUNĂ PLINĂ

M-am plimbat astăzi prin tot orașu’, am mai văzut și io. Schimbări multe, agitații, aparent o viață normală. Am ieșit din cuib și mi-a fost rușine că am gândit să dau peste cap toate lucrurile. Dar eram prea sătul de disperare, voiam, și încă vreau, să n-o mai înmulțesc.
Ieșit pe stradă, în mulțimea grăbită și preocupată de câte ceva grav care li se întâmplă prin interior, parcă nici nu mai contau gemetele celor "nechibzuiți". Probabil fiindcă sunt goniți privirilor prin canale și gunoaie, în maghernițe și-n bârlogurile din cartoane dinspre margini. Aceștia au lipsit toți la lecția " Eu sunt, eu fac, io pot".
Suntem niște trecători… Da, trecători prin strâmtoarea femeii, a cuvântului sau a înțelepciunii, prin strâmtoarea mațului, a harului chiar, în definitiv, prin cele ale Lui Dumnezeu strâmtori.
Dar ce este viața? În funcție de răspuns apare și "alteritatea" căreia "Chibzuiții" îi fac favorul s-o accepte, să ducă viața împreună, dar separat. Noroc că nu se naște Hitler în fiecare zi să gazeze în numele câte unui ideal.
Și e lună plină. Oamenii se plimbă, ca niciodată, pe sub lumina acesteia. „Cum să fac, Doamne, să nu deranjez tot ce e bun și frumos?”
Sunt pus să întind mâinile pentru a primi energie purificatoare.
- Zi după mine: Binecuvântez omul bun cu bunătate!
- Binecuvântez omul bun cu bunătate!
- Binecuvântez omul sănătos cu sănătate!
- Binecuvântez omul sănătos cu sănătate!
- Binecuvântez omul bogat cu bogăție!
- Nu, asta nu pot să zic! Lăsați-mă singur:
Binecuvântez omul iubitor de cuvinte cu inima mea.
Binecuvântez peștii să salveze omul de la sărăcie.
Binecuvântez pe cei care vor readuce Raiul pe pământ.
Binecuvântez grâul să devină pe masa săracului o pâine care nu se termină niciodată.
Binecuvântez pe toți care aspiră spre desăvârșire, să ajungă fericiți în brațele lui Dumnezeu.
Și pe tine, cititorule al meu, te binecuvântez. Dacă vrei, și poți, binecuvântează-mă la rându-ți.

PLÂNSUL-RÂS

Pâr-pâr, pâr-pâr… Vine None cu pârâituri.
Pâș-pâș, se-apropie și Billă, pe jos, cu pâșâituri.
De la un timp duminicalii vin și cu ochelarii pe nas să vadă peștișorii din acvariul cu care le-am înfrumusețat raiul numit temporar "cârciumă". Au deja o gândire… peșticologică, spun despre pahare că le dau… pește cap!
(None):- Aha, se mișcă, ăla micu de tot zici că-i băț de chibrit. Vezi, Nicolae, ce-a lăsat Dumnezeu?
Am observat că se iubesc mai tot timpul, dar nu cunosc bucuria de a iubi de la tine în jos. La ei sunt toți egali.
-Vino, Billă,-ncoa!
- Nu, că ai chef de vorbă! Parcă trebuia să fie-nchis!
- E-nchis, da’-i deschis!
- Stai să mă uit de Radu dac-a ișit pe trotal, pe scăunel. El zice că iese pe… balcon! Auzi? Mă scol az-noapte - c-am dormit și cu geamur’le și cu ușile deschise. Frate-miu: ”Mă, intră peste tine!” “Ce, am luat pensia? Acu se intră pește ăia… avuții!”
- Da’ tu… auzi? De ce ești așa singur? Ai fâlfâit-o toată viața. Măcar atâta să lupți și tu…
- Femeia-i o nimica toată. N-am vrut-o-n primire și gata! Că deranjează tot.
- Ba e… fericirea! E rău tare să nu te aștepte acasă, ca pe fiecare. Merg să mă berbelesc, nu mai e lamă! Vreau să fac mâncare, nu mai e ulei! Vreau să schimb chiloții, stai că nu mai e nici unu…
- Tu reciți din altceva, din... Moise! Io-ți spun din mine care… plâng-râzând: femeia-i doar câteva minute, cât o iei în brațe. Fericirea e să te odihnești bine. Și... e posibil să mai fie ceva…
- Zicea unu cu barbă la televizor că-i ceva… mov!
- Ăla-i dement! Transmite-i multe colodianțe din partea mea.
- Ce cuvânt e ăsta?
- Din alfabet, domn’e!
- Nu poa’ să fie. Fericirea este ultimul lucru posibil. Ajungi tare târziu la el, sau niciodată…
- Fericirea-i să ai copii, mă. Ia-ți inima-n dinți și fă unu.
- Da’... nu mai am dinți! Copiii de azi ies ori proști, ori demenți. Vând casele și duc părinții la azil. Iar ei mor prin gări, că nu mai au und’ să stea. Și-așa nu rămâne nimic după noi. Nicolae, chiar și scrisu’ se șterge-ntr-o zi… Brava c-ai luat-o pe… jos! Ai plecat de-aci, da’… te-ai întors?
Duminicalii privesc cu drag la peștișorul cel mov care stă nepăsător sub o piatră. E cât o coajă de sămânță.
- Aha, bine că n-a murit…
Cei cu voaluri fac voaluri prin apă. Hăndrălăul împiestrițat aleargă după câte una. Dungatu’… Unde-i Dungatu? Ia, de colo-colo. Ca mine. “Crezi că eu nu tot într-un acvariu sunt, ce dacă am mai multe camere? Iubirea e… bașca!” Se-alătură celor care ciugulesc de pe fund. Parc-ar fi la cules de prune.
Neobositu’ privește-n sus, apoi o taie… drept. Opa, îl blochează unu negru.
- Mă, ce faci? Nu vezi că trec io?
Pe negru l-a lovit mirarea chiar în mijlocul cărării: “Aștia aleargă ca niște proști. Că, de n-ar fi, nu s-ar agăța în undițe…”
- Dăă-te! Biine… te ocolesc, da’ să vezi ce-ți fac când mă-ntorc! Așteaptă să vezi ce-ți fac!
Opa, a uitat unde trebuia să ajungă. ”Știe cineva ce-am vrut să fac io? Alo, mă iubește și pe mine, acuma-acuma, cineva?” N-are ce face, așa că se-ntoarce. În calea-i, însă, altul.
- Tu de unde-ai mai apărut, că nu te recunosc? Și de ce ești așa roșu?
- Și io care credeam că sînt… verde!
- Plec să mă plimb că nu spui și tu adevăru’… Mie-mi place să cred pe cuvânt!

(Billă):- Când i-a venit mamei de facere a fugit, săraca,-n pădure. Că bombardau rușii - luaseră atunci niște amploaree... Avea oleacă de stângăceală la picior și se târâșa. Ce greu i-o fi fost! Știi ce greu e să naști și să fugi? M-a lăsat într-o cămașă lângă un pom și m-a luat a doua zi. Că-l avea p-Ăl de sus. Și-o ladă de zestre, ca un coșciugaș, așa...
- Dumnezeu există?
- Ooo!
- Ce te ocăi?
- Există, da’ unde-o exista El?
- Mă gândesc ce coroană să-i fac lu mama, că moare...
- Ee, îi mai faci coroană! Îi dai o gogoașă de pomană, doar ai fost gogoșar!
- Dacă n-am avut decât patru clase! Dintr-a patra m-a luat militar. Dintr-a patra m-am însurat. Dintr-a patra am ișit la pensie. M-a dus Dumnezeu peste tot și m-a bătut cu toate… substantivele...
- Să fim supuși…
- Du-te-ncolo cu supunerea. Dacă ăștia-s porci! Când îi văd ce fac, nu-i mai ascult. Niculaie, vino repede că moare!
Spre fundul acvariului, în cădere lină, pe spate, ca o frunză spre pământ, plutește Cărășica. Și nu mai mișcă. În jurul ei se opresc câțiva peștișori, unul se apropie și o împinge, îi zice să se scoale. Dar ea nu mai mestecă din guriță cum obișnuia. Nu știu de ce aștept să i se închidă ochii, doar știu că peștii nu clipesc! O scot repede și o scufund în alt vas cu apă proaspătă și-i fac niște bulicele c-un pai. Se rotește și se tot rotește cu burtica în sus. O apăs ușor, să n-o doară, însă liniile îi rămân încremenite într-o formă suferindă și un pic mirată. O fi plânsu-râsu peștilor. Perechea ei privește din cealaltă și cealaltă lume. Vede cum, cu mâini tremurânde, o arunc în hăul coșului de gunoi. Și, brusc, se agită într-un fel de bocet disperat și prelung. Urcând și coborînd în salturi nefirești, dă roată și se-ntoarce cu fața spre privirile care o ațintesc. Suntem cu toții contrariați fiindcă așteptam să ne bucure și nu să vedem cum se moare.
Cred că nu sunt în stare să am “în primire” vieți fragile și străine puterii mele de înțelegere.
Duminicalii își pun ochelarii în buzunare, se ridică și se-ndreaptă care-ncotro. None cu pârâituri, Billă cu pâșâituri…Unul dintre ei a rostit: "Dumnezeu s-o ierte!"
Rămân suferind în fața ecranului, a lumii pentru care nu pot să fac mai mult.
După un timp bag un picuț degetul să simt dacă temperatura apei este mai rece decât corpul meu și... observ la micuții colorați o mișcare ciudată: ies spre deasupra apei cu fața ca înspre Dumnezeu. Și... se-apropie câte unul de deget pentru a-l atinge cu boticul sau aripioarele. Ca-ntr-un ritual, trec toți, în timp ce mie nu-mi vine să cred că este posibil așa ceva.
Am auzit că peștele numit lin, dacă atinge cu alunecușul pielii o rană aceasta se vindecă. Îmi vine să țip: sufletul meu locuiește în vârful... arătătorului?

LEONARDA

De ceva timp vreau să scriu și nu pot să leg două cuvinte. Aseară am fost prin vis și scriam conectat la o vibrație subtilă a fericirii, senzație necunoscută mie, ceva mai profund decât beția. Și am strigat: "Doamne?"
Adineaori a intrat ea, femeia cu câinii. Să mă fi urmărit, oare? Se numește Leonarda. Toți o țin de proastă.
Mi-amintesc că mi-a lăsat o țigară-ntr-o zi și mi-a cerut-o în altă zi. O privesc lung.
La venire am întâlnit-o pe aleea cu chiciură. Era un punct negru înconjurat de câini, într-un peisaj poleit cu splendoare albă. Pe aleea aceasta merg eu încet-încet, până mi se urăște, și-mi imaginez că zbor. Doar aici am simțit că pot să mă înalț. În afara aleii pământul mă ține strâns, să trăiesc deasupra lui, dus de vânt de colo-colo, de-a rostogolu'.
În dreptul Leonardei am întins mâna și câinii s-au mângâiat o clipă de podul palmei. Iar ea, punctul ce se mira, a întors capul. Am văzut atunci un chip alcătuit dintr-o fericire stranie. Probabil așa fusese tot timpul!
Să-i fi plăcut că m-am iubit cu câinii?
- Vreau să las aici un cuvânt – rostește. Până mâine nu mai am nevoie de el.
- Un... cuvânt?
- Da, un cuvânt... am auzit că strângeți cuvinte de la omuleți...
- Și... cum o să vi-l înapoiez?
- Îl scriu pe o hârtioară...
Și pleacă fără să mulțumească.
Ieri cineva a găsit o cheiță ruginită și mi-a dat-o-n păstrare. Am ajuns să păstrez până și gândurile unora. Și... le aduc aminte: să mănânce, să se-nchine, să se iubească... Cel mai greu e cu iubitul. "Ați mai făcut și voi... ceva?" îi întreb când vin la control. "Dacă a dormit neîntoarsă toată noaptea?!" Mulți mi-au lăsat amărăciunea și ultima speranță în câte-un pahar și le-am etichetat frumos cu numele, prenumele și inițiala tatălui. Și stau captive, acolo, cred că au și uitat de ele, dar io, nu - le sterg de praf, le răsucesc după lumină, am grijă să nu-și rupă coaja ori să se subțieze și s-o ia la trap. Am galantarul plin! De fapt, acestea au luat, treptat, locul băuturilor. Oamenii ies tot mai mult din sine și se deșartă apoi pe tejghea. Culmea e că nici n-am observat până să vină Leonarda cu biletu’! Trebuie să fac ceva să scap, mâine o să scot la vânzare „ultima speranță”.
Privesc hârtioara care ascunde câteva litere. Și-un gând netrebnic mă împinge să le aflu. Adică să păcătuiesc.
Ce e și cu nebunia de a citi, de a afla totu'! E, doar n-oi muri dacă nu știu! Dar ce, pot să mă gândesc la altceva? Fac presupuneri: de care cuvânt s-ar lipsi o zi femeia? "Fericire"? "Dumnezeu"? Privesc înspre cuvântul interzis. Dumnezeu nu e, fiindcă poți trăi fără Dumnezeu aproape o viață-ntreagă. El nu poate trăi fără noi! "Libertate" avem destulă! Poate este cuvântul "eu" sau "tu"? Dar se poate trăi o zi fără mine, adică pentru ceilalți? Să fie "lumină", "moarte"? Să n-aibă ea nevoie de lumină o zi, ori să nu vrea să moară astăzi? A zis că vine mâine. Dacă m-a mințit, ce-o să mă fac eu cu un cuvânt care nici măcar nu-i al meu? Dacă era un copil, un cățel, un pisoi... mai ziceam... m-apucam să-l cresc. N-am mai auzit să se înfieze cuvinte!
Dacă scrie pe hârtie... "Iubire", ce se face nebuna de ea, ce se face?


ÎNTRE OAMENI


În dimineața aceasta cu chiuituri de-absolvenți zburdând cu mașini vijelioase am luat o cutie cu bomboane.
Iar ea...
Sigur e ea! Iat-o-n fața porții cu privirea-nspre zid, pregătită să meargă la liceu, și eu, întotdeauna eu și secunda când trec și “Bună dimine…țica!” Așa m-a salutat când era cocoțată pe gard privind trecătorii, iar io am ciupit-o, ușor, de năsuc, îngrijorat să nu cadă, mititica, de-acolo. Peste gard e tac-su, un om mai mult zâmbet decât altceva, mândru că are o fată extraordinar de fată.
- Bună dimi...neața! le zic azi și-mi răspund în cor.
Ridic un pic mâna, cât să vadă cutia cu bomboane. Dar Lucica privește în lungul străzii, cam încordată, parc-ar fi-n așteptarea unei grele-ncercări.
- Am… luat! îi zic, discret.
- Îhi! 'mi dă semn și cu privirile c-a văzut. Și privește, tot așa, ’nspre Zid.
Voi lega cutiuța cu fundițe roșii și voi scrie: ”Pentru LUCICA” și-o s-o pun la vedere, să se vadă că io, când zic, zic!
Anu' trecut i-am zis lu' Ionuț: “Dacă iei 10 pe linie, te cinstesc!” “De ce faceți asta?” “Așa! Să zicem că vreau să-ți cumpăr amintirea.” Dar am și uitat de-atunci. Până aseară când “băieții străzii” au ieșit la o bere. Și era și Lucica. Doar am scaune destule, însă n-a vrut să… deranjeze, așa că a stat pe genunchii lui. Și-a sorbit suc printr-un pai. Iar Ionuț și-a adus, brusc, aminte:
- Peste câteva zile dă examen, mai cumpărați… amintiri?
- Bucuros. Lucica, ai curaj?
- Să ce?
- Să iei... 10. Pe linie…
- Nici măcar un 9?
- Mț!
- Da’ știți ce greu e?
- Mțț! Mi-aduci dovada și-ți dăruiesc o bere.
- Da' dumneavoastră nu credeți pe cuvânt? (M-a atins, ah ce m-a atins!) Nu vreau bere, că-i amară, vreau Chokotoff. Și eu ce dau?
- Nimic. Vrei?
- Îhî…
Așa zice ea, “Îhî”, nu-i lipsă de politețe, e mai mult o încuviințare interioară.
Tot aseară bag cheia-n poartă pentru închidere și, hai să verific umblătoarea, că, de-un timp, mi se cam lasă apa curgând. După lăzile cu sticle goale, peste cine dau?! Nu, nu erau îmbrățișați,nu, n-am văzut, de ce să zic? N-am apucat să deschid gura că m-au ssst-it.
- Ia vedeți, cică, mai e tata la poartă?
Și mă-ntorc, păș-păș, spre stradă, îmi dau seama cât de caraghios sunt, doar e-ntuneric și-s în curte, și râd singur de mine în timp ce scot capul prin deschizătura porții.
– E! le strig în șoaptă.
Și-i văd cum se frământă amândoi - (mai mult ea) - călcând pământul sub picioare, încolo și-ncoace. Cum își frământă mâinile. (Tot ea, că el era ocupat s-o soarbă cu privirile. Gusta, pezevenghiul, din frumusețe. Pe furișelea! C-atunci sunt frumoase femeile, când sunt agitate. Sau râd. (Și... râd, săracele, râd pe toate drumurile, dar... nervoase, să le vezi, a ajuns un spectacol rar!)
Mai privesc spre tac-su, nu se mai vede, dar tac din gură.
- Mai este!?
- Îhi! răspund intenționat, ca ea, dar nu-și dă seama.
Iată-mă așadar și… mințind! Trebuia s-o fac mai demult, să nu mai arunc în semeni cu pietre, să fiu oleacă mai blând, doar nu suntem pe front să am în răspundere viața cuiva. Plus de asta… e bine să știe copiii de tată, și… dau și Iubirii câteva clipe de răsfăț. Să se mai îmbrățișeze odată, că de mâine…
Prima iubire nu e și ultima. Prima iubire are doar o etichetă frumoasă, cum are cutia cu “Chokotoff”, decât că nu scrie 9, 99 ci… 1. Și-ntotdeauna dupa 1, urmează... 2, apoi… Prima iubire e ca înflorirea din mai a trandafirului meu. Care s-a lăsat păcălit de câteva raze și s-a grăbit să–și arate roșul dintr-o bucată.
Stau la poartă și-mi vine-n minte ce-a zis unu: “Dumnezeu s-a scârbit de om fiindcă aștepta altceva de la el.” Iar io mint, mint cu nerușinare…
- A intrat, a intrat! le strig. Dar ei nu m-aud, așa că m-apropii. Și-i regăsesc tot așa… distanțați (mai mult ea). Haideți, c-a intrat în casă!
Și vin fuguța, pe vârful picioarelor, să se convingă.
Și fug mai apoi: el - înspre Zid, iar ea - în cealaltă parte a străzii.
Rămân locului un timp și-mi pare bine că-ntre ei sunt. Și-ntre oameni. Dar de ce nu sunt și io crezut pe cuvânt,
di ce?

OMUL CU CARTEA

A fost șofer și a citit “de l-au găsit dracii”. Așa se laudă. Mergea cu șefu' și trebuia s-aștepte, n-avea voie să se miște deloc! Și... citea. A citit de câteva sute de ori "Amintiri din copilărie", mai precis: "La scaldat". Că el o lua mereu de la început.
- Măi, și era acolu un drac de copchil care, de câte ori citeam, se ducea la scăldat și, de fiecare dată, îi intra apa-n urechi! Nicolae, îți aduc cartea, c-o am? Să vezi că și la tine o să-i intre apa-n urechi!

DOUĂ SACE

Lu' Nentu Pai - cel care bea lichidele cu paiu’, să nu le verse din cauza tremuriciului când le duce gură - a-nceput să i se zică "Două-sace", c-așa a zis gura lui într-o zi.
Acum trece grăbit, gâfâind, cu "două sace" într-un "căricior". Spre undeva. Trebuie s-ajungă repede și să se-ntoarcă fuga. Fiindcă-l așteaptă atâtelea de făcut.
Mi-e trist fiindcă acest om trăiește într-o alergătură. Ce ar trebui să se-ntâmple să aibă preocuparea... gândirii? Când își odihnește oleacă sufletu’, preferă să bea, să râdă cu vreun cunoscut ori se uită la televizor!
Trage de cărucior și de mânuța unei copile. Cineva-l strigă:
- Mergi mai ușor cu fetița, să nu i se descoasă... păsărica!
Da’ el n-aude și nici nu vede de transpirația-i intrată prin toate găurelele.
Am început să ne jucăm stâlcind limba, agramatismul devenind curând o sub-limbă românească: "doi pahare, doi femei, două ochelari..." Și râdem unii de alții.
Cândva așa râdeau niște francezi de mine când încercam, în limba lor, să mă fac înțeles. Și tot astfel râdeam când încercau, în limba mea, să se facă ei înțeleși.
Ușor-ușor devenim țara lui... Doi sace. Știu, într-o zi se va interzice acest cuvânt, este cea mai comodă modalitate de a face ordine. Vom sări peste 2, ori i se va atașa un zbenghi, să se știe când se citește "doi" ori "două". Va apare întrebarea: “Limba să fie vorbită doar de cei care o cunosc bine, ori să se tolereze imperfecțiunile observate, fără violență, așa cum îi stă bine unui ’telectual?” Când ar trebui doar să amuze ne-limba română, acum, când este un fenomen - ființă vie care se sălbăticește. Ca lumea-n care trăim să fie cât mai armonioasă și să nu ne-nchidem în propria placentă.
Unele spirite (auto)intitulate "înalte" spun că n-am mai avea nevoie de armonii. Ceea ce înseamnă cultivarea pustiului, când viața înseamnă eu și tu diferit de mine.
O armată de oameni, plătită din sacul comun, în viitorul apropiat, va face călătorii dincolo de barieră (scuzați: dincoace!) în ținutul tot mai sălbatic al Mărginimii, pentru explorarea și înțelegerea fenomenului declanșat de... Nentu Pai! Va aduna câțiva gură cască și copii de țâță (dacă nu se vor găsi, se va filma liota oficială!) Iar cineva important, Liderul care va conduce țara fiindcă a coborât din mașină și a mers pe jos până aproape de acest spațiu mizer, va învăța mulțimea adunată, mulțime care-i va face plăcut drumul până la microfon cu aplauze și strângeri de mână:
- Drragi cetățeni, drragi prretini, nu se spune "două sace"! Și nici „doi sacă”. Se spune... "doi sace"!
Oamenii vor râde, ca-ntotdeauna, și nu vor crede nici în ruptu-capului, iar opoziția va critica pentru că s-a încercat să se distrugă... tradiția neamului.
Știu, oamenii se vor întoarce la "căricioarele" lor și-și vor băga câte doi p...le-n El de viață!

GOGU

- Gogle, avem noi vreo obligație să suferim?
- Desculțule, crezi că toate-s perfecte? Știi că și virgula-i strâmbă? Am auzit că se chinuie unu s-o-ndrepte. Atunci o să stea femeile la coadă: "Gata,-i dreaptă!"
- Da' tu nu vezi că noi nu vedem cu ochii liberi? Există adevaru' și-ncă alt adevăr.
- Așa-i rumînu': și ortodox, și catolic, și pocăit și protestant!
- Te-au încălecat și ți-e frică? Strigă, omule, du-te-n stradă și strigă: "Nu!!"
- Nuu! Că mă bate!
- Nu te bate nimeni.
- Ție-ți convine, mai ai un pic și mori, și-ți convine să mă trimiți. Până mai ieri mă trimiteai să tac! Ce vrei? Pot să zbier de-aicea pân' la Palat și tot degeaba...
- Nu există lege care să te oblige să suferi.
- Da' există Unu deasupra, cu căpățâna mare…
Fugind de bătaia soarelui, Gogu s-a retras cu scaunul de la perete. Mai are un pic și blochează intrarea-n local.
Pe Desculț îl bate, da' nu se mai apără. Poate… "scapă"!
- Vino, măi, omule,-aci!
- Nu.
Îl bate puternic soarele. Și-l doare. Îl văd cum dă să plângă. Dacă nu-și schimbă direcția…
I se arată o pată albă, ca un nor, și i se plimbă roata. Ca ochii drogați ai lui Puiu Călinescu dintr-un film. Nu poate scăpa de ea oriunde-ar întoarce privirea. Îi strigă cu gându': "Cine ești și ce vrei? Binele făcut e scris pe mine. Sunt singur aicea, da’ știu că Dumnezeu aruncă spre mine câte-o geană. Că și El, săracu', tot singur este…"
- Hai, stau io lângă tine… îi zice Gogu - și se dă mai așa să-i cadă umbra pe cap.
Desculțu strânge ochii. Aha… norul dispare… Hai, că-ncepe să vadă… Aha, distinge oleacă norul gri al realității...
- Bea apă, îți zic. Bea multă…
Aha, își revine… Și-ntreabă:
- Se mai zice "Săru-mâna"? Dacă dispare și asta…!
Alături cineva încearcă să scrie pe o hârtie "Tatăl nostru", să-l aibe în buzunar la o nevoie. Ca acuma, bunăoară.
(Desculțu):- Mă, ai pus titlu? Da' ai pus "Amin" cu a mare?
- Nu, că mi-a venit lapsusu'. Las c-o-ntreb acasă p-aia bătrână și mai scriu pe ormă. Stai să scriu "is-pit-a", că asta-i periculoasă tare! "Să - iert-ăm gre-și-ților" (adică tot p-ai noștri, săracii!) "că a ta e pu-te-rea. Șefule!" Aici am pus de la mine!
(Desculțu):- Am o rugăminte: să mă iubiți. Nu mă lăsați!
(Gogu):- M-am legat de cablu' de la stâlp să văz și io noaptea. C-am auzit că dă noaptea pe una care are buba-ntre degetele de la picioare și-o… mănâncă!
- Înseamnă că-ncepe să se vindece…
- Da' știi ce obosește!? Și m-am trezit dezlegat. Mă sui iar pe stâlp și mă dau repede jos. Scria acolo: "Dacă te mai legi, dracu te ia!"
(Desculțu):- Știi cum scapi de șobolani? Prinzi unu și-i coși c-ru'. Moare în chinuri groaznice și dispar toți de frică. Ani și ani de zile nu te mai calcă.
(Gogu):- Am fost cu familia la plajă și le-am zis: "Pe mine, dacă mă căutați, mă găsiți pe terasă…" N-am intrat în apă decât pân la glezne, să nu zic că nu am intrat și io-n mare. La o masă am stat cu un talian. Cred că are oameni grei pe care-i ține cu belciugu’ de nas...
- Cei care câștigă pe daibogie și sunt prinși, tot se descurcă…
- Și... parlam cu el: "Bongiorno, senore!" Iar el: "Bongiono leei!" Io nu cunosc nici o limbă-mpleticită. Ce-o-nsemna "leei", dracu să-l cheptene! Da' tot i-am zis-o: "Măi, să nu mai umbli cocoșat!" Privește, trec fel de fel de oameni și… se pupă!
- Ee, cică-i… străduță!
- Japanii-s avansați rău de tot: dintr-un bob de orez scot o tonă de petrol! La noi lucrul românesc e legat cu o sârmă și se cheamă… nemțesc! "Afară" coarda de vie e pe gard și, dacă te-ntinzi să iei, te lasă. Cică: "Ai grijă să nu te rănești!" La noi? Avem pruni pe stradă și, dacă–ntinzi mâna, ești alungat cu pietre...
- In cimitir sînt niște corcoduse frumoase... nu poți să te abții să nu iei...
- Doar cimitire ce s-au construit, că-ncolo… canci! Adică mai bine de-atât nu se poate! Am acasă un plop, da' nu dă nici mară, nici pară. Însă îmi plesnește sufletu' de bucurie când văd că-nverzește. A adus vecinu' doi păuni și-am făcut gaură-n gard să se plimbe și pe la mine pân curte. Să vezi ce-ți cantă: nu-ți mai trebuie acordeon, țambal, nimica!
De obicei, la plecare, Gogu ia o sticluță "de gât". Și-n poartă bea o gură.
- Niculaie, îmi pare rău c-a pierdut nepotu' pietricica… Voiam s-o pozezi. Da' nu-i pierdută, că tot pe stradă este! Ai rămas… același?
Am timp și mă uit după el.


CIORBA DE PIETRE

- Aș-ai ajuns, Vasili? întreabă NeaNae. La tine nu se vede nimica.Ce se vede la tine?
- Aș-am ajuns, plânge-m-ar neamur'li! Am fost un băiat care... să nu mai fie! Gata, zi tu ce vrei, țin capu' aplecat...
- Văd că n-ai nici măcar bulectrică!
- Îmi trebuia doar să văd să bag în ac, da'... cos și io ziua. Am rămas cu douăj de oi. Pe-un tablou! M-a rugat Nicolae să fac niște ciorbă de pietre, să vadă el cum e... lumea!
- Cum, mă... ciorbă de pietre?
Se uită și nu-i vine să creadă.
- Ce, n-ai mai văzut? Le fierb în ceaun și, dacă s-o-ndura cineva s-aducă un cartof sau o ceapă, va avea și-un gust, dacă nu... am o pâine arsă și o dumic în ea, îmi place gustu-ăla de rumeneală. Ceapa o tai și o presar cu buia... O mănânc ca pe buruiana de leac. Mama, Dumnezeu s-o ierte, zicea: “Să nu faci ambiție cu mâncarea, să n-o refuzi, cu lacrimile pe obraji s-o mănânci!” La mine cuvintele-s ca gunoaiele pe apă... Dacă nu mai clipesc, nepotu’ o să facă niște pungi la biserică: “Luați, luați!” Nu, n-o să pup pomană!
- Nu te omorî singur, ca prostu, las' să te ia Dumnezeu!
- Nu mai am speranță. Știi cum se zice, speranța-i o curvă că trăiește toată lumea cu ea...
Vasili nu s-a însurat. Și-l plăceau țigăncile din Balta Plopului! Era să-l ia de bărbat cea mai frumoasă fata de pe stradă. Abia era începută. Acum are numai o pisică ce doarme cu lăbuța pe obrazu’ lui. Pisoi, pisică, ce-o fi, că n-a cautat. Era mic de tot și plângea în curtea bisericii. I-a plăcut că era grivan (adică în mai multe culori) și l-a adus acasă, în palmă. Miau-miau, a dat roată și a ridicat coada. “Coada era cât deștiu-ăla micu’!”
- Am făcut ieri pisicii “sâmbăta morților”, poate-or avea și animalele Dumnezeu... Pe urmă m-am plimbat pe stradă, ca Papurică pân ștevie. Cu mâinile la spate. Cum se crapănă de ziuă, mă scol să văd dacă n-a furat cineva caru’ mic de pe cer. Apoi... țiuie la radio, când zice “Dișteaptă-te, rumâne!”, sînt cu țigara-n gură... Cred că m-am prostit de tot: de-azi dimineață mă chinui să aflu cât fac șapte ori cinci! Și-am visat și urât! Io, când visez urât, nu spun. Decât să spun, mai bine nu mai spun.
NeaNae este un om dezghețat - îi curge nasu’ tot timpu’.
- Și ce timpuri am trăit, măi, Vasili! Părpăleam hamsii înșirate pe scobitoare și frigeam pastramă pe lopată. Mâncam numa' babic tăiat pătrățele, ca anafora, îl vindeam la București, la cei mai diștepți doctori. Ne așteptau ca pe cireșu’ copt. Nu mai aveam mațe, băgam carnea-n ciorap și-o făceam săculeți după mărimea valizei. Când ajungeam în Gara de Nord clienții ne așteptau pe peron… Între Crăciun și An’Nou nu puteai să treci pe stradă din cauza afumăturii de la babic. Intram unde se intra numa’ cu cravată. Iar tu erai desculț și cu pantalonii suflecați! Prima dată n-a vrut să te servească, era una nouă, ți-amintești?: “Uite, șefu, ăsta a intrat cu lăboaili!” Ne cânta la țambal Marin Chioru': “Pă lângă plopii făr' di soț”! și veneam acasă cu dricu' lu’ Diomidi!
- Eram ca subiectu' cu predicatu' - doi nedespărțiți. Cum îți merge?
- Io sînt... foarte! De trei zile vreau s-ajung la vot și... nu mai ajung! Mi-a luat cardu’ nevasta, trebuie să fac pe urâtu’ să mi-l dea! Nu știu ce-am, de la un timp mănânc multă ciocolată, 2-3 de-odată. Și fac panaramă: “Lasă-mă, c-am mâncat ciocolată!” - i zic. O s-ajung pân la Crăciun să rup patu'!
- O femeie, dacă n-ai, și ți-e poftă, trebuie s-o rabzi. Dacă vrei mângâiere de la o babă, și aia-ți cere bani, că are... nepoți!
- În stradă ți-ai găsit să fierbi pietrele, să vadă o lume-ntreagă că ești o haimana?
- Mămica tot aci făcea mămăliga! O mâncam coaptă pe plită. Cu sare. Ori cu poroambe din Crivină. Dintr-o sută de brazde trăiam nouă guri. Femeile făceau mulți copii și trăiau mult fi'n'că dădeau afară, la naștere, sângele-ăla rău'. Nici nu ni se auzea gura din curte. Acuma... ne dăm mari, am uitat c-am învățat să mergem pe rogojină și mâncam pe masă de-aia rotunda!
- Cin’ te-a terminat pe tine? Pretenii! Ți-ai închis singur cărările și-ai rămas în cârjă...
- Am stat pe loc, n-am agonisit nimica. Pe măsură ce trece timpu', ajungi să mergi tot mai singur pe drum...
Trec femei și trec și copii pe lângă ceaunul clocotind. Trec... nepăsători.
NeaNae merge să voteze; nu știe ce: Constituția, Parlamentu'? Merge să zic㠓Da”, că el e un politicos din fire. Nu știe ca votu’ s-a-ncheiat de când hău’, c-a trecut timpu’...
Duc încă un brățic de lemne și acestea se trec în zadar, năprasnic de repede.
Îl chem pe Vasili să-mpărțim un pateu... “popular”.
Aduce și pisoiu’.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  am corectat.  
Postat de catre nicolae tudor la data de 2010-03-19 07:13:29
         
 
  D-le Nicolae, parcă ne înțelesesem, acum o seară, asupra unui lucru...

"Prinzi unu' și-i coși c..u"

Am să vă rog să banați cuvântul. Este ultima dată când intervin în acest mod. Data viitoare voi invalidat textul. Sper să înțelegeți...,
 
Postat de catre Mihai Iulian Matei la data de 2010-03-18 22:24:09
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE