(clic pe nasul obraznic)

Omisiunea pe care o cultivă stilul laconic este una care ţine să rezume, să concentreze, să dea o mai mare densitate şi tensiune textului, să încarce un resort şi să-i asigure o detentă explozivă. Scurtimea realizată prin eliminarea balastului purifică textul, reţinînd doar esenţa. Cu o vorbă latină: non multa sed multum.

În relaţia cu cititorul, un text lapidar este o provocare, o clipire discretă făcută cu o ochiul ca o solicitare a complicităţii iniţiaţilor, ca o declanşare a căutării unei bogăţii potenţiale.

În acest sens, putem considera haiku-ul ca o schiţă. Dar nu ca o schiţă în accepţia de plan sumar al unei lucrări care abia se cere elaborată, ca o descărnată schelărie provizorie, ci ca un gen închegat şi consistent, suficient sieşi.

Cu doar cîteva trăsături de cărbune sau tuşe de penel, autorul unui haiku trasează doar un vag contur, un spaţiu de joc pentru imaginaţia celui dispus să-şi exerseze spiritul contemplativ. Gustul celui care citeşte şi savurează un haiku este acela al unuia ce e dispus să locuiască o vreme într-un sălaş abia improvizat doar pentru bucuria poveştilor ce pot fi închipuite acolo.

Juxtapunerea celor două părţi ale poemului este modalitatea fundamental-structurală a haiku-ului de a provoca cititorul printr-o omisiune elocventă. Gramatical, avem de a face cu două sintagme care nu fac parte dintr-o altă unitate sintactică superioară. Cele două lucruri, idei, imagini pe care ele le evocă sau le sugereează sînt diferite. Important este însă să simţim în ce alt plan pot intra ele în legătură. Linioara de despărţire indică deci diferenţa ca o chemare la refacerea legăturii: ni se arată o mică prăpastie peste care, prin efortul nostru mintal şi sufletesc, trebuie să aruncăm o punte. Lipseşte deci principial şi premeditat acel discurs logic sau persuasiv stilistic cu care sîntem obişnuiţi în poezia occidentală şi care ar putea face respectiva legătură.

Printre fire verzi

un pai de anul trecut –

singur bătrânul

În cazul de faţă, observăm lesne că, inversînd ordinea versurilor şi adăugînd adverbul ca, putem obţine o propoziţie coerentă care mărturiseşte intenţia poemului:

Singur bătrînul (ca) un pai din anul trecut printre fire verzi.

Reducîndu-l un pic ca dimensiune, putem obţine un poem într-un vers cu titlul Iar primăvară:

Singur bătrînul ca un pai printre fire verzi.

Nu putem să nu observăm că, aşezînd cuvintele sub forma unei propoziţii, avem de a face cu o comparaţie. Este oare haiku-ul construit aşa doar pentru a evita, pentru a escamota figura de stil deconspirată astfel? Da şi nu. Da, pentru că în final, prozaic vorbind, asta e dezlegarea “ghicitorii” şi, la urma urmei, înţelesul fad al poemului.

Nu, pentru că poemul nu este o “ghicitoare” şi pentru că enunţul obţinut este, pentru estetica haiku-ului, prea artificial, prea cuminte, şi pierde energia structurală care caracterizează un haiku. Citit domol, vers cu vers, poemul este format din trei semne indicatoare care arată către, sugerîndu-ne să privim (în imaginaţia noastră): firele de iarbă înverzite, paiul uscat, un bătrîn. Restul, elementele posibile de legătură care să construiască enunţuri, situaţii, scenarii sînt omise deliberat tocmai pentru ca fragmentele verbale folosite să fie libere de legături sintactice şi semnatice suplimentare şi parazitare, pentru a putea căpăta funcţii evocatoare.

Există, în ordinea în care apar (sînt evocate) lucrurile şi fiinţele din poem, o gradare, o escaladare de trepte sau o adîncire a sugestiei printr-un cumul de informaţie vizual-simbolică. E primăvară, un pai rătăcit în erupţia vegetală, un bătrîn... poate şi el spectator al acestui fapt mărunt în care, brusc, îşi vede, ca o revelaţie, propria soartă. Nu cuvintele spun asta aşezîndu-se cuminţi într-un enunţ, ci scena către care ele ne îndreaptă privirea şi actorii implicaţi acolo, scenă pe care nu doar o privim, ci o contemplăm îndelung şi căreia îi resimţim, cu mintea şi sufletul contopite, palpitul.

Într-un anume fel, nu contează nici măcar dacă ne închipuim la fel scena, faptul, întîmplarea, important este că există în poem o triadă simbolică – iarbă, pai, bătrîn – care declanşează activitatea noastră meditativă şi o focalizează către un acelaşi înţeles profund, greu sau poate imposibil de numit.