FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Prozodia și fonologia
Text postat de Cristian Vasiliu
Introducere

În urmă cu câteva zile, în subsolul unei poezii semnate de dl. Ioan Peia, s-au schimbat câteva opinii privind metrica. Descoperind că, în ciuda evidenței, îmi lipsește argumentul, mi-am reîmprospătat cunoștințele prin reluarea lecturii tratatului de metrică al dlui Mihai Dinu ("E ușor a scrie versuri...") (lectură recomandată de regretatul George Pruteanu). Acest articol nu este astfel decât un ecou (sau rezumat, daca vreți!) al acestei lucrări.

Deoarece am să încerc o abordare minimalist-știintifică a prozodiei (tehnica întocmirii versurilor) clasice (adică a versurilor cu ritm, măsură și rimă) și a legăturii acesteia cu fonologia, voi formula mai jos doar definiții, axiome și teoreme. Pentru aprofundarea noțiunilor, cartea mai sus menționată este foarte utilă.

Versul

Propun o definiție mai vagă:
"Versul este un număr de cuvinte asezate unul langă altul, după legi hotărâte și în anumite condițiuni" (G.G. Ionescu-Gion "Manualul de petică română" 1885)
sau
"Versul face dintr-o grupă de unități articulatorii minimale (silabele) o unitate ordonată". (W. Kayser - "Opera literară.O introducere în știința literaturii.)

deoarece "nici măsura,(...), nici regularitatea ritmică,(...), nici rima,(...), nici criteriul unității sintactice,(...), nu pot aspira la statutul de condiție sine-qua-non a existenței versului." (M.D., pag. 13-14)

Reținem ca legitimă întrebarea: Totuși, "cum delimitam versurile?" (titlul unui capitol din cartea mai sus amintită), în finalul căruia se enunță teorema (teoria) conform căreia, "în sistemul versificației noastre elementul decisiv în delimitarea versurilor este (...) unul de natură accentuală." (MD. pag. 20).

Completăm deci definiția versurilor (de factură clasică): "serii, mai lungi sau mai scurte de silabe delimitate de ictusuri forte" (M.D – pag 140). (Nu vreau să păcătuiesc în acest punct prin folosirea unor termeni neclarificați: ictus forte – (conform DEX) (în versificația antică) Pronunțare intensificată a silabei accentuate.) Voi reveni asupra acestui aspect în capitolul despre macroritm.

Ritmul

Iată definiția scolastică a ritmului: "Ritmul se naște din alternanța după un plan anume a silabelor accentuate și atone"(M.D.), definiție care, nefiind în totalitate falsă (după cum nici Mecanica Clasică a lui Newton nu este în totalitate falsă), tinde să fie asimilată ca atare.

M.D. identifică două mari direcții greșite de abordare:
(în "Ritm și rimă în poezia românească" - M.D.):

"idealismul" ce susține că acest plan, (sau tipar metric) pre-existent este realizat ulterior prin "succesiunea regulată a silabelor accentuate și neaccentuate dintr-un vers" ("Dicționar de terminologie poetică" – Gh. Ghiță, C. Fierăscu) (M.D. - pag 34)

și

"materialismul" ce se grăbește să conchidă că nu "există ... (un) pattern metric transtextual (planul de care vorbeam mai sus)" (M.D. - pag 36), ci el este realizat prin intermediul accentelor, individualizând astfel fiecare vers.
Mergând în această direcție se poate ajunge și la un extremism de tipul celui enunțat de către metricianul ieșean Mihai Bordeianu - teoria bizară a "poliritmiei" versului romanesc sau de tipul celui enunțat de către Ionel Funeriu, care respinge "cu totul conceptul de picior metric, postulând că versul sau, respectiv, emistihul (în măsurile cezurate) ar reprezenta cea mai mică unitate metrică a poeziei românești"(M.D. pag 51).

Iată cum încearcă M.D. să împace cele două direcții :
"Perspectiva cea mai echilibrată ni se pare,(...) , una ... dualistă. Ea constă în recunoașterea importanței ambelor planuri, atât cel concret, direct observabil, al textului, cât și cel al structurii metrice ascuns în spatele celui dintâi." Ritmul apare astfel la îmbinarea între un plan pre-existent și realitatea textuală. Se observă că accentul duce doar la recunoașterea ritmului; ulterior "ritmul nu este generat de accent ci îl impune" (M.D. pag 55).

Se poate deci conchide că există o legătură ambivalentă dintre ritm și accent.

Rima

În principiu aici există un consens asupra definiției cuvântului rimă: "Rima este întocmai sunarea (potrivirea) a două cuvinte de la sfârșitul unor versuri, sau a silabelor de la finitul cuvintelor ce sfârșesc versuri" (M.D. pag 217). Am ales această definiție nu numai pentru că este formulată nepretențios, ci și pentru că aduce lămurirea: "sfârșitul unor versuri". Două cuvinte nu rimează pur și simplu, ci doar în contextul unei poezii în care s-ar situa la sfârșitul versurilor.

Această definiție este corectă dar nu este completă. "Identitatea acustică a unor silabe este insuficentă pentru a da naștere rimei" (M.D. pag 60). Aici intervine și accentul, dar, atenție, cuvintele rimează nu numai pentru că silabele finale au accente similare, ci și pentru că aceste accente se transformă în ictusuri forte (cel al clauzulei sau cel al cezurii). Deci ritmul scoate în evidență rima ("Dar nu rima marchează finele versului, ci finele versului punctează rima" - Mihai Bordeianu).

"Practic rima este o rezultantă a ritmului și a măsurii. Caracterul ei (oxiton, paroxiton, proparaxiton, proproparaxiton (sau hiperdactilic), etc…) e strict determinat de modul în care se combină ritmul și măsura." (M.D. – pag 60)

Măsura

S-ar părea că lucrurile aici sunt mai simple: "Prin măsură se înțelege lungimea versurilor exprimată în unităti metrice" (M.D. pag 78). Suntem tentați să utilizăm ca unitate metrică numărul de silabe, deoarece ritmul este determinat de prezența accentului, iar silabele sunt purtătoare de accent.

Conform părerii lui M.D."ar fi însă prea simplu, și, de fapt, inexact să afirmăm că în poezia românească izometria a cedat locul izosilabismului"(M.D. - pag 81). Eu însumi am ridicat această problemă în momentul în care am descoperit că regula versului iambic endecasilabic a sonetului are lacune: fără să se schimbe ritmul, un vers cu rimă masculina dintr-un sonet este decasilabic. Pentru simplificarea analizei prozodice M.D. propune "reconsiderarea noțiunii de picior metric" (pag. 86) drept unitate pentru evindențierea și analiza ritmului. În acest caz versul unui sonet trebuie să fie pentametru iambic (cu cele două variante: acatalectic și hipercatalectic)

("Poetica greco-latină califica drept acatalectic versul ce conținea un număr întreg de picioare. Trunchierea piciorului final producea un vers catalectic, după cum adăugarea unei silabe, dădea naștere versului hipercatalectic." (M.D. – pag 86))

Tipuri de ritmuri (cadențe/picioare metrice)

Voi relua mai jos doar definițiile clasice (http://www.poezie.ro/index.php/technique/1810400/Ritmul_este... de Ivan Dragos Lucian) ale termenilor pe care M.D. îi păstrează în tratatul său ("definiții tradiționale" este poate mai corect, ținând seama că de fapt M.D. îmbogățește accepțiunea notiunilor și nu le schimbă). (Voi lăsa deoparte termeni precum: ritm cretic, ritm coriambic, ritm mesomacric sau ritm hipermesomacric și vom vorbi doar de ritm iambic, ritm trohaic, ritm anapestic, ritm dactilic, ritm amfibrahic, ritm peonic I, II, III si IV) :

RITMURI BINARE, în care unitatea metrică (piciorul metric) este formată din 2 silabe. Termenul Troheu provine din fr. Trochee, gr. Trohaios, “alergator”, ritmul trohaic fiind aleit, dinamic, intalnit mai ales in poezia popular, potrivit pentru dans. Ritmul trohaic, cu unitate metrică numită troheu, prima silabă fiind accentuată, iar a două neaccentuată :
“Doină, / doină, / cantec / dulce” (“Doina”)
“_V / _V / _V / _V /
“Mult mi-e/ dor și / și mult mi-e/ sete
_ V/ _V/ _V / _ V/
“Să văd/ frunza-n / codru / veșnic/
_V / _ V / _V/ _ V
Ritmul iambic, cu piciorul metric numit iamb, este caracterizat prin faptul că cea de-a două silabă este accentuată. Iambul provine din fr. Iambe, lat. Iambus, gr. Iambos, de la iambo, preoteasă a cultului zeiței Demeter. Iambul creează un ritm ascendant, lin, specific poeziei culte, îndeosebi elegiilor și meditațiilor, folosit frecvent de Eminescu, de unde și referințe poetice asupra lui : “Iambii suitor, troheii, saltaretele dactile.” Ritmul iambic, prin nota să gravă, este adecvat sentimentelor adânci, tulburătoare din elegii și meditații
“In vaduri ape repezi curg” ( G. Cosbuc)
V’_/ V’_ / V’_/ V’_/
“A fost / oda / tă ca-n / povesti/
“A fost / ca nici o / datㅔ (M. Eminescu, Luceafarul)

RITMURI TERNARE:
a.) Dactilic, bazat pe un dactil “_VV”. Termenul de dactil provine din fr. Dactyle, lat. Dactylus , gr. Daktylos, “deget” și formeaza un ritm descendent, care atenuează armonia sonoră a versului.
“Ard depărtările” (M. Eminescu)
“_VV / _VV
“Zise iar / ei chio/ tiră var/tos și gro/zav răsu/na…” ( Homer, Iliada)
b.) Anapestic, numit și ritm antidactilic, cu ultima silabă accentuat㠓VV_
c.) Ritmul amfibrahic, bazat pe un amfibrah, V’_V, iar termenul provine din fr. Amphibraque, gr. Amphi, “din două parți”, brachys, “scurt” și creează un ritm unduitor, larg, deschis, al spațiilor cosmice, fiind folosit frecvent de Eminescu. Ritmul amfibrahic este adecvat poeziilor și poemelor cu conținut narativ, de legendă, de evocare sau visare.
“În liniștea serii” (M. Eminescu)
V’_V / V’_V


RITMURI CUATERNARE, sunt acele ritmuri bazate pe unitățile ritmicede 4 silabe, dintre care una poartă accentul. Peonul ca termen provine din gr. Paian, după numele Paianios, “Tămăduitorul”, dat lui Apollo. Forma in antichitate un ritm solemn, folosit mai ales in imnurile pagane. Eminescu ii aprecia valoarea eufonica: “Si-I diamante, peonul, indraznetul…”
a) Peon I, ‘_VVV
“Valurile, vânturile” (M. Eminescu)
“’_VVV / ‘_VVV”
b) Peon II, “V’_VV”
c) Peon III, “VV’_V”
d) Peon IV, “VVV’_”


Plecând de la observația statistică conform căreia "în limba româna cam o silabă din trei este accentuată" (M.D. – pag 64), devine evident că pentru ritmurile binare și cuaternare este practic imposibil de realizat o cadență nealterată. Putem înțelege în acest context de ce abordarea "idealiștilor" este una falsă, fiind combătută de realitatea însăși. Chiar și "capodopera eminesciană de talia Scrisoarea III nu conține nici măcar un distih care să respecte riguros regula ritmului trohaic" (M.D. – pag 64). Deoarece nu se poate nici accepta inexistența picioarelor metrice și nici teoreia poliritmiei (în acest caz nu mai putem diferenția un fragment de proză de unul în versuri!), M.D. trage concluzia că pentru realizarea ritmului se pot eluda anumite accente sugerate de regula ritmului (în cazul iambului și al troheiului) sau se pot accepta accente intermediare în plus față de cele sugerate de regula ritmului (în cazul peonilor). Devine astfel "greu decidabil dacă rimul unei poezii este iambic sau peonic II, trohaic sau peonic III" (M.D. – pag 65). Ritmurile ternare (ținând seama de remarca de la începutul paragrafului) sunt mult mai ușor de menținut chiar și în cazul poeziilor de o întindere considerabilă. (Acestea fiind spuse, este de așteptat ca diagnoza ritmică a poezia dlui Ioan Peia să nu pună mari dificultăti și să nu întâlnim silabe atone în locul în care ritmul sugerează prezența unei silabe accentuate).

M.D. propune pentru definirea mai laxă a ritmurilor, modulul aritmetic al rangurilor silabelor accentuate.

“(În teoria numerelor, se consideră că două numere întregi oarecare X și Y sunt congruente modulo N, ceea ce se scrie:
X ≡ Y(mod N)
dacă diferența lor |X-Y| este divizibilă cu N) » (M.D. – pag 61)

Astfel :

Fie Rv = { r(1), r(2), …, r(i), r(n-1), r(n) } mulțimea rangurilor silabelor accentuate din versul v.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0 (mod 2), atunci ritmul versului este iambic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1 (mod 2), atunci ritmul versului este trohaic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0(mod 3), atunci ritmul versului este anapaestic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1(mod 3), atunci ritmul versului este dactylic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 2 (mod 3), atunci ritmul versului este amfibrahic.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0 (mod 4), atunci ritmul versului este peon IV.


Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1(mod 4), atunci ritmul versului este peon I.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 2 (mod 4), atunci ritmul versului este peon II.

Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 3 (mod 4) , atunci ritmul versului este peon III.

Aceste definiții se găsesc în cartea lui M.D. la pag. 70.

Macroritm

M.D. stabilește existența, în cazul limbii române, a unui alt nivel (superior) de analiză ritmică, “un nivel la care opoziția dintre diferite ritmuri se anulează în favoarea unei periodicități mai cuprinzătoare, a unui macroritm care și le subordonează”(M.D. – pag 70). Este vorba de ritmicitatea apariției picioarelor metrice cu ictus forte printre picioare metrice de care vorbeam mai sus. “Elementul fonic hotărâtor pe baza căruia are loc (…) recunoastere(a) (macroritmului) este ictusul forte” (M.D. – pag 74). De aici concluzia că "versul nu este, așa cum s-a afirmat «unitatea minimală în detectarea ritmului», ci în detectarea macroritmului, cadența superioară, prezentă numai în versificația cu accent mobil"(M.D. – pag 75).

Cu alte cuvinte, notând cu

P(0) – piciorul metric normal
și cu
P(1) – piciorul metric în care este prezent ictusul forte, avem :

Dipodii : vers - P(0)P(1)

Tripodii : vers - P(0)P(0)P(1)

Tetrapodii : vers – P(0)P(0)P(0)P(1)

Pentapodii : vers – P(0)P(0)P(0)P(0)P(1) – desi M.D. se străduiește să demonstreze că nu pentametrul iambic ar fi macroritmul sonetului romanesc, eu rămân totuși la aceasta concluzie.

Cezura

Multă vreme cezura a avut o definiție bizară, legată de necesitățile fiziologice de a întrerupe fluxul sonor cu o pauză, ca și cum poezia nu se poate asimila și respectiv transmite decât prin declamație.

"Pentru metricianul dogmatic, cezura este o pauză de respirație plasată undeva în interiorul versului" (M.D. - pag 131). Simțim oarecum instinctiv că cezura segmentează versul (în limba română) după un număr întreg de picioare metrice și la frontiera dintre cuvinte. "A afirma însă că oriunde există coincidența între frontiera dintre picioare și frontiera dintre cuvinte este vorba de cezură ar fi cu totul greșit" (M.D. - pag 133). Emistihurile (cel stâng - aristeron și cel drept - dexion) pot fi tratate din punct de vedere ritmic ca orice alt vers și putem afirma că tocmai necesitățile ritmice duc la apariția cezurii, ca și în cazul versului.

Vom încerca să răspundem, plecând de la implicarea ritmului în apariția cezurii, și la întrebarea dacă "versificația română acceptă sau nu cezurile mobile(?)" (M.D. - pag 131) și mai ales la întrebarea: ce determină apariția cezurii. Am să încep cu răspunsul la cea de-a doua întrebare: macroritmul, lăsându-l pe M.D. să-și argumenteze teoria:
"Amplasarea (…) (cezurii) nu este aleatorie, la fel cum, în versul de factură clasică, nici lungimea versului nu este întâmplătoare. Ambele sunt strict determinate de formula metrică aleasă de poet, tocmai pentru că organizarea sub forma de versuri (...) se bazează pe revenirea unui element recursiv, care este, (...) ictusul forte. Atât finalul versului, cât și pozitia cezurii sunt prestabilite prin planul metric inițial și, de aceea, cititorul le anticipează cu ușurință apariția încă înainte ca aceasta să se producă."(M.D. - pag 139)

Înțeleasă astfel cezura devine un concept pur metric.

Și totuși care este diferența dintre emistih și vers? Din punct de vedere metric nu putem distinge între vers și emistih; ambele "sunt serii, mai lungi sau mai scurte de silabe (mai exact ar fi de picioare metrice după umila mea părere, în cazul în care discutăm despre vers clasic), delimitate de ictusuri forte" (M.D – pag 140). Iată de ce, nici nu am dedicat o secțiune separată emistihului.

Totuși am putea găsi și elemente obiective în preferița autorilor pentru o anumită transcriere grafică:
- preponderența cezurilor feminine ("frecvența considerabil mai mare a cezurilor feminine în comparație cu aceea a clauzulelor de același gen" (M.D. - pag 141)
- "recurgerea sau nerecurgerea la rimă" (M.D. – pag 153) (Notă: A nu se trage de aici concluzia eronată că rima marchează sfârșitul unui vers – vezi capitolul despre rimă)

Mai adaug aici o altă observație interesantă privind ritmurile ternare (cazul poeziei scrise de dl. Ioan Peia): Mihai Dragomirescu remarca faptul că, în cazul ritmurilor ternare, pauza dintre picioare se comportă aproape ca o mini cezură, deoarece "cadența este mult mai marcată, fiindcă, cu infime excepții, toate pozițiile teoretic accentuate sunt și practic accentuate.“ (M.D. – pag 130)

Accentul

Am stabilit că picioarele metrice sunt alcătuite din silabe (și că macroritmul este format din serii de picioare metrice), dar nu vom intra în amănunte privind despărțirea în silabe morfologică sau fonetică a cuvintelor, deși acest lucru prezintă de asemenea relevanță în condițiile în care metricienii tind către o abordare ne-naturală atunci când investighează ritmic o poezie clasică. Vom aborda doar problema accentului.

"Nimeni nu poate nega (…) faptul că, printre multele trăsături ce disting între ele silabele limbii române, există și una care are de spus un cuvânt hotărâtor în compunerea versurilor, și anume, accentul. În principiu, limbile cunosc două mari tipuri de accent : muzical/tonic și de intensitate/dinamic. Primul afectează frecvența sunetelor pronunțate, constând într-o ridicare a glasului cu o cvintă, pe cand cel de-al doilea – amplitudinea lor și presupune o rostire de câteva ori mai intensă decât în cazul silabelor neaccentuate. " (M.D. –pag 31)
"În românește, intensitatea silabelor accentuate este de circa patru ori mai mare decât a celor atone." (Este interesant de constatat și faptul că "accentul produce și o crestere de circa două ori a duratei silabei"(M.D. – pag 32), lucru care însă nu afectează ritmul unei poezii.)

Având în vedere că am stabilit criteriile de analiză ritmică, mai rămâne să cădem de-acord și asupra regulilor generale de plasare a accentului în limba româna. (Reamintim însă că ritmul indică accentul, datorită "prezenței unei așteptări generate în conștiința receptorului denumită impuls metric" - inerție ritmică (J. Hrabak) și nu invers.)

- Sunt purtătoare de accent :
o Cuvintele « pline » (substantive, adjective, verbe, adverbe, pronume posesive și interogative)
o Interjecțiile
- Nu sunt accentuate :
o Pronumele relative
o Conjuncțiile
o Prepozitiile
o Verbele auxiliare
o Adverbele relative

Mai mult:
- În fraza, prepozițiile nu poartă accent
- Adverbul nu este întotdeauna accentuat

(M.D pag 40 – 41 si pag 50)

Nu putem însă analiza accentul cuvintelor, extrăgându-le din context și punându-le în eprubete separate. Trebuie să ținem seama și de fenomenele naturale ale limbii române, atât de melodice și flexibile. În condițiile frazării, există teoretic probabilitatea de ocurență a două silabe accentuate alăturate (spondei). Limba româna are însă "oroare de spondei" (M.D. – pag 43), astfel că, în aceste cazuri, una dintre cele doua silabe se atonizează. De asemenea, în contextul unui vers, datorită "presiunii pe care planul ritmic subiacent textului îl exercită asupra nivelului verbal" (M.D. – pag 43), simțim nevoia să mutăm un accent sau chiar să reducem intensitatea unui accent. Nu îndrăznesc să afirm însă că regulile prezentate mai sus au mai mult o natură probabilistică decât deterministă; susțin doar că regulile sunt valabile în cazul în care nu există alte presiuni de ordin melodic/ritmic asupra planului textual și că analiza ritmică în cazul versurilor nu trebuie să plece în mod fundamental de la plasarea accentelor conform acestora.

În următorul articol voi utiliza aceste instrumente pentru a analiza din punct de vedere ritmic poezia dlui Ioan Peia.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  complicată treabă, cristi!
deja simt fiori pe șira spinării gîndindu-mă în ce mașinărie o să mă bagi la curățat.
altcum, chiar merită oleacă de osteneală minuția asta teoretică.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2009-08-19 21:01:14
         
 
  o contributie pretioasa pentru cei intr-adevar interesati. pentru nostalgici.

eu unul iti multumesc, Cristi

stea.
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-08-19 16:04:46
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE