FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Note în marginea unei estetici a imperfecțiunii
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu
Anecdota, după cîte mi-aduc aminte chinezească, spune că un poet fusese invitat în atelierul unui pictor. Pictorul l-a plimbat două ceasuri prin atelierul cît un hangar arătîndu-i tablourile înrămate și agățate pe pereți, dar și vrafuri, vrafuri de pînze sprijinite de ziduri. Toate erau de dimensiuni mari, cu scene complicate, dispuse în planuri succesive și pline de personaje, și toate lucrate cu deosebită migală și măiestrie. La toate, pictorul a ținut să-i precizeze ce tehnici și ce materiale folosise, dar mai ales cîți ani îi luase lucrul la fiecare.

În fine, întorcîndu-se în mijlocul atelierului și dînd la o parte un cearașaf, îi arătă și ultima lucrare așezată pe șevalet:

- Vezi, la ăsta lucrez de cinci ani și încă nu-i gata.

Poetul, obosit acum de cît dăduse din cap și aprobase, de toate subterfugiile la care recursese ca nu cumva să pară nepolilticos sau neatent, răsuflă ușurat și, cînd să se despartă, îi ceru brusc o bucată de hîrtie și un creion. Scrise în grabă cîteva versuri și îi dădu hîrtia maestrului:

- Poezia asta, cum ai văzut, am scris-o acum, în cîteva minute... și-o viață.


*

Într-o poezie erotică, Prezență, Blaga își exprimă dorința cum nu se poate mai firească de a vedea “oriunde și oricum” făptura celei dragi. Există totuși un amendament, nemărturisit pe de-a-ntregul și doar subînțelese din această ciudată dar asumată prezumție: “chiar amăgire dacă ești, ce cîntecul mi-l bei...”

Căci frumoasa poetului pare să fie din acea specie intangibilă care îndeamnă doar la un “jaf imposibil”. Motiv pentru care, poezia fiind fără doar și poate și o sublimă răz-bunare a soartei, poetul încearcă să-și ia revanșa prin procură asupra imaginii dînsei “răsfrînte-n iezerul de munte” și spartă brusc de zborul razant al unei rîndunele. Intenția compensatoare este limpede exprimată în ultima strofă:

“Dacă eu nu, atuncea cel puțin
această apă să te frîngă,
această undă să te sfarme,
să te stîngă, să te stîngă.”

Cele de mai sus pot reprezenta cadrul necesar pentru a înțelege mai bine gustul pentru schiță pe care poetul îl mărturisește deja din prima strofă:

“Îmi place să te văd în cuvenitul cadru.
Sub, ruginii și roșii, frunzele de viță:
în asfințit, cînd lucrurile toate se desăvîrșesc,
făcînd un pas, și încă unul, înapoi spre schiță.”

În rama asfințitului și-a toamnei, poetul resimte și mărturisește impenitent un gust categoric pentru schiță, gust pe care îl și legitimează: desăvîrșirea tuturor lucrurilor – de ce nu și a iubitei - se face doar prin pași repetați spre schiță.

Păstrîndu-ne sau nu în climatul erotic al versurilor, putem vedea în schiță un anume fel de esențializare, un distilat, o reținere succintă a trăsăturilor expresive și, totodată, ușoara vibrație a impreciziei care provoacă închipuirea. Desăvîrșirea pare a fi văzută nu ca o abundență pletorică de detalii redundante, ci ca o reducere la o structură schematică în care se păstrează doar acel minim necesar pentru ca tensiunea și dinamismul ființei să nu-și piardă palpitul. Și să mustească de sugestii și aluzii.

În schiță devin pregnante lipsa, golul, la fel de sau poate mai semnificative (mai elcovenete, mai grăitoare) decît amănunțita aglomerare a detaliilor. Ne-o spune Blaga în alt poem cu titlul Arheologie:

“Crud fabulînd, închipuirea ți-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deșert.
În gol s-arată un adaos de destin.”

Este cum nu se poate mai limpede faptul că golul, absența, puținul sînt mai incitante și că recursul la ele este o provocare mai rodnică adresată închipuirii, o complicitate cu cel care trebuie să participe activ la receptarea tîlcurilor. Dar, mai mult încă, nu e vorba doar de o satisfacție estetică suficientă sieși, ci de o profundă angajare existențială. Golul ne cere o învestire destinală, trebuie să-l suplinim oarecum cu plinul nostru sufletesc. Arheologia este prin definiție o artă a scrutării întregului prin puținul devenit o lupă a închipuirii.


*

Estetica perfecțiunii vrea să credem că opere desăvîrșite sînt doar cele care întrunesc toate calitățile posibile, dar mai ales că ele sînt rezultatele unui travaliu imens, scrupulos și cu deosebire îndelungat. Opera preia astfel servil caracteristicile copleșitoare ale acelor lucruri și lucrări care se impun de fapt și în realitatea materială: masivitatea ciclopică, dimensiunile zdrobitor megalitice. Gigantismul și trufia piramidelor.

Astăzi însă, nici sublimul și nici desăvîrșirea nu mai sînt grevate unor predjudecăți rigide. Esteticul nu mai respinge pudic florile răului, bubele sau mucegaiul. Operelor nu li se mai cere o perfecțiune închisă, completitudinea cumulardă nu mai este un criteriu legitim și exclusivist.

În acest sens, preferințele creatorilor se exprimă nu doar prin producții artistice mai relaxate, ci și oarecum programatic. Un volum intitulat Opere imperfecte este edificator în această privință, iar faptul că el se deschide cu un poem-lecție dovedește o intenție fățișă de a prezenta măcar o schiță de program:

“Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”

Lecția despre cub, așa se cheamă poemul, persiflează perfecțiunea ca ideal estetic, deodată cu eforturile excesive ale creatorului (tehnicile insolite preconizate sînt însă, metaforic, extrem de sugestive). Idolatrizarea perfecțiunii este confirmată de sărutările unanime, dar gestul final, iconoclast, este acela de a leza cubul. Și de a-l aduce la același nivel cu tot ce este vulnerabil. Opera nu e nicicum perfectă, ea este doar un instrument care ne îndreaptă aspirațiile către perfecțiune.


*

Într-un sonet blagian este istorisită soarta legendară a Columnei lui Memnon .
Lucrurile se întîmplă invers decît în lecția lui Nichita. “Columna, rănită cu spada de-un rege” este reparată de alt rege (nu știm dacă vreunul dintre ei este Memnon). Intenția celui de al doilea este aceea de a face “ca-n veci să se-aprindă, la ora ei certă, cîntarea”, darul pe care-l dobîndise piatra rănită de a cînta “atinsă de-ntîiele raze solare”. Rezultatul este dezastruos și nu necesită comentarii:

“În clipa aceea se stinse minunea.

Căci are un suflet și piatra inertă
cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.
Dar fără de-o rană făptura e moartă.”



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
 
"o distanță pe care mulți nu sunt în stare să o vadă"

Cecitatea estetică este un dar extrem de generos răspîndit printre cititori. Sper însă că mebe, ox, mepe, ete, nete și reputatul expert în comentariile pe bloguri vor sforăi deja de la primele rînduri. Și nu vor fi contaminați de cele care-i îndeamnă să schilodească figurile geometrice.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2009-07-24 12:58:38
         
 
  Vor crede unii că persiflarea perfecțiunii ca ideal ar putea justifica cioplirea unui cub cu fațete inegale, cu pretenția că este, totuși, cub.

Între a sparge colțul cubului perfect și a construi o formă grotescă și fără nicio legătură cu perfecțiunea cubului spart este o distanță pe care mulți nu sunt în stare să o vadă.

*

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2009-07-24 10:03:35
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE