PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Mihai Vasile I. Orãºel de provincie adormit sub un soare toropitor, de amiazã, cândva, la începutul unei veri din afara timpului... Târguºor unde niciodatã nu se întâmplã nimic ºi unde senzaþia zilei este apariþia pe strãzi a unei femei ireal de grase, care se leagãnã în focul amiezii ca o corabie în derivã, cu catargul retezat. Sfinþi triºti ºi fulgeraþi de soare palpitã dureros pe zidurile unei biserici înalte, jucând în aerul fierbinte stranii scene de pantomimã. Câþiva trecãtori rãtãciþi ca într-o halucinaþie se miºcã alene, parcã într-o filmare cu încetinitorul, prin faþa prãvãliilor vechi, cu obloanele coborâte. Atinºi de biciul de foc, câþiva hulubi, cu fâlfâiri leneºe de aripi, îºi mutã neclintirea sub streaºina bãtrânã a „blãnãriei“, þinutã, pe vremuri, de un evreu... Contururile tremurãtoare se topesc, încet... ÃŽntâi neclar, apoi din ce în ce mai hotãrâte, umbrele copacilor de altãdatã se suprapun, fantomatice, peste pustiul încins, de asfalt. Parfumul teilor dispãruþi ºi umbra castanilor seculari seceraþi se insinueazã pe aleile pustii, mãrginite de fantomele bãncilor de mult dispãrute... O þigãncusã surâzãtoare, strãjuind o maºinã veche de îngheþatã. Un halat impecabil, alb, scrobit, ºi un zâmbet cald al ochilor negri-strãlucitori, în timp ce clipesc cu subînþeles ºi complicitate. Gustul incomparabil de aventurã al cornetului de zãpadã vanilatã, când te-ai strecurat pe neºtiute de acasã cu numai 50 bani în buzunar... Satisfacþia tainicã ºi plinã de deliciu a unei plãceri interzise sub ameninþarea severã a trei zile de injecþii cu penicilinã... O clãdire coºcovitã, de început de veac, cu pretenþii de magazin universal ºi cu farmec de peºterã a comorilor... Parfum de lemn bãtrân, mâncat de carii, ºi de praf încins... O scarã veche, scârþâind la fiecare pas, cu trepte atât de înalte, încât ascensiunea devine o adevãratã expediþie... Cãldura familiara din cãuºul palmei, care face întotdeauna aºteptarea mai uºoarã, când promisiunea comorii e atât de aproape... Parfumul inconfundabil ºi nostalgic, de sfârºit de vacanþã, al baloturilor de stofe, rânduite pe o tejghea la fel de ridatã ca vânzãtoarea ghemuita pe un scãunel obosit, într-un colþiºor uitat de vreme... E aproape hilar sa iubeºti pãnã la sfâºiere niºte banale ciori, zgomotoase, certãreþe ºi inutile, proþãpite, ca niºte þaþe cu mâinile în ºolduri, în lumina de miere a asfinþitului, pe burlanele antebelice ale unei clãdiri cu obloane lãsate obosit peste geamurile ferecate, ca o domniºoarã bãtrânã cu pãlãriuþa de pai trasã pe ochi... Pentru ce sã iubeºti o adunãturã agasantã de ciocli cerniþi care cânta, fiecare pe limba lui ºi fãrã nici un fel de armonie, cine ºtie ce prohod antic zilei în adormire ºi unei veri pe sfârºite? Ce sentimente dureroase ºi contradictorii au avut oare karma nemiloasã de a se reîncarna într-un stol dezordonat ºi întunecat de pãsãri de nimeni dorite? Oare când au trecut douãzeci de ani? II. Acolo, timpul s-a oprit în loc, crucificat pe acele împietrite ale pendulei bãtrâne. Aerul prãfos poartã un parfum de bãtrâneþe veºnicã ºi de uitare. Fotografii îngãlbenite privesc cuminþi din ramele lor, cu ochii tinerilor de altãdatã. E doar aerul greu, cu particule de praf jucând în lumina crudã a amiezii, sau sunt umbre de vieþi? Poate am stânjenit, cu prezenþa mea indiscretã, taifasul tãcut ºi neºtiut al unor suflete hoinare. Deºi s-au ascuns în împietrirea generalã, le simt pulsând aproape, în fiecare carte rãsfoita de amintire, în fiecare fotografie, în mobilele de început de secol, în fiecare lucru în parte... Uite, în coltul acela, dupã uºã, dacã-mi încordez pânã la lacrimi privirea printre pleoapele întredeschise, pot încã zãri umbra unei bãtrâne gârbovite ºi secãtuite de puteri, cu chipul brãzdat de râurile necruþãtoare a nouãzeci de ani de necazuri. Cu toata miopia ochilor înceþoºaþi de oboseala vieþii ºi cu toate cã mâinile îi tremurã, încã poate sa treacã aþa prin urechea unui ac oricât de mic, cu o abilitate uimitoare. Acum, mâinile osoase ºi muncite i se odihnesc în poalã, peste o cãmaºã proaspãt adunatã de la uscat. Câte nu ar putea sã povesteascã aceste aripi albe, acum aproape neputincioase? Câtã trudã neobositã, câte zile ºi nopþi de muncã neîncetatã au adunat aceste mâini de icoanã bizantinã, încremenite în veºnicia unei odihne dureroase? Câte dureri au mângâiat, câte lacrimi de dor sau de bucurie au ºters ºi câte dezmierdãri fugare au furat timpului, veºnic prea grãbit pentru a le da rãgazul ocrotirii unui sentiment? Douã palme bãtãtorite... o viaþã, un microcosmos, o lume de care nimeni nu-ºi va mai aduce aminte peste o clipã, un an, o viaþa... Dar, dupã o existenþã de muncã, o clipã de odihnã a ajuns sã i se parã prea lungã ºi tresare, vinovatã cã stã degeaba, de parca n-ar fi dreptul ei sã se odihneascã, la nouãzeci de ani! ªi-a strâns un munte de rufe curate lângã ea ºi le preseazã, harnic, le întinde, cu degete subþiri ºi osoase, le dãruieºte o fãrâmã din fãrâma de cãldurã rãmasã într-un trup în care încã mai palpitã palid scânteia unui suflet... Fiecare milimetru de pânzã cere un munte de strãdanie, pânã când degetele, amorþite, refuzã sã o mai asculte... O nouã clipa de odihnã, apoi din nou, de la capãt... Când isprãveºte, toate rufele aratã ca proaspãt ieºite de sub maºina de cãlcat... Din când în când, ofteazã greu, de parca i s-ar sfâºia sufletul. „Ce sa am? Mã cheamã Tudorel al meu, sãracu'! I-o fi ºi lui dor de mine!“ Tudorel al ei e mort de douãzeci de ani. Iar auzul ei, care oboseºte din ce în ce mai tare pentru lumea aceasta, a devenit de la un timp tot mai sensibil la vocile de dincolo, care-i ºoptesc, uºor, cã se apropie timpul... ÃŽnchid ochii ºi simt din nou pe frunte atingerea rãcoroasã a acelor degete osoase ºi tãmãduitoare care ºtiau, cândva, sã alunge, cu un descântec, migrenele amare ale unei copilãrii chinuite de schimbãri de dioptrii, cu aceeaºi migalã cu care netezeau cutele unei cãmãºi albe, abia adunate de la uscat... III. De ce s-a fãcut, dintr-o dat atât de întuneric? E noapte în miezul zilei ºi plouã apocaliptic, cu o furie dureroasã, de început de lume. Un trãsnet argintiu despicã în douã un cer plumburiu, vizibil pentru o clipã. Stropii grei rãpãie pe acoperiºul bisericii din faþã, iar parfumul pãmântului reavãn acoperã nemilos cioburile sfãrâmate ale miresmei teilor înfloriþi de peste drum. Mã înfior, dintr-o datã, sub atingerea fugarã, de aripã neagrã, a unei spaime inexplicabile, de mult uitate. „Nu-þi fie teamã!“ - aud, de undeva, de lângã mine, melodia nostalgica a unui glas de violã. „N-o sã se întâmple nimic. Eu sunt prietenã cu ploaia. Eu... sunt ploaia de pe obrazul tãu, sau poate lacrima care îþi umbreºte privirea...“ Doamne, cât mi-am dorit sã mai ascult, mãcar pentru o clipã, aceasta romanþã veche a glasului ei de violã. Sã mã mai înfãºor, încã o datã, în catifeaua cafenie ºi vie a privirilor ei... ...ÃŽn întuneric, tot ce pot vedea, alãturi de mine, este doar un punct roºu de jar incandescent. Uneori se înteþeºte ºi palpitã, alteori clipeºte obosit, gata sã se stingã, în timp ce un val aproape imperceptibil de fum se înalþã uºor, pentru a dansa în ploaie, cu picurii mari ºi deºi... „Eu sunt lacrima...“ - o lacrimã, mereu aceeaºi ºi mereu alta, ascunsã undeva în sufletul meu, în tãcerea bântuitã dureros de ecoul unei viole care nu va mai rãsuna niciodatã. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE