PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poveste cu final trist (partea intai - MIMI) Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Iubesc femeile. Le iubesc pe toate, frumoase sau urâte, cu gâturi subţiri sau mai groase, cu sâni mai tari sau mai lăsaţi, mai mici, ca două pietre de râu, sau mai mari, ca două smochine uriaşe, atârnând cu bumbii rotunzi şi vişinii la vedere, cu dinţi drepţi sau inegali, cu părul lung sau scurt, negru, blond, roşu sau vopsit în şuviţe, cu buze subţiri, liniare, sau pline, voluptoase, bine conturate, cu şolduri late sau înguste, cu fese tari sau lăsate, cu glezne subţiri sau groase, proaste sau deştepte, culte sau ignorante, le iubesc în mod egal, fără a face vreo diferenţă, le acord maxima mea atenţie de fiecare dată. Le vorbesc cald, pe limba lor, le intru pe sub piele ca un şarpe, le bag limba în ureche şi le şoptesc cuvinte dulci, le servesc exact ce aşteaptă, le fac să se simtă cele mai fumoase din lume în acele clipe în care le posed tandru şi le sorb lacrimile de fericire, îmbătându-mă cu tremurul cărnii lor. Am început încă din adolescenţă, din momentele în care stăteau adunate în grupuleţe, dâdu-şi coate şi zâmbind strâmb, alintându-se când treceam pe lângă ele. Le vedeam cum îşi flutură pletele şi clipesc des, sperând că, măcar pentru o clipa, îmi vor distrage atenţia, că mă vor face să privesc în direcţia lor. Dar eu le ignoram superior, desconsiderându-le, insensibil la farmecele acelea adolescentine, insensibil la parfumul pe care îl degajau cu prisosinţă. Îmi vedeam de drum fără să le bag în seamă, chiar dacă treceam extrem de aproape de câte una, care se fâstâcea, se pisicea, îşi plimba mâinile pe şolduri, peste fustă, de emoţie şi bucurie, sperând, pentru o clipă, că am să-i zâmbesc, că, poate, am să mă împiedic şi am să o ating, din greşeală, îmbujorându-se numai la acest simplu gând. Însă seara, acasă, din vârful patului, le sunam pe fiecare în parte şi le spuneam lucruri frumoase, atrăgându-le una câte una în plasa lipicioasă pe care mi-o ţesusem în jur, arahnidic, ca pe nişte musculiţe ce vibrau încălzite, cu impresia că sunt numai al lor, al fiecăreia. Și plasa se umplea lună de lună, an de an, musculiţele se lipeau bezmetic, se aruncau cu capul înainte, oferindu-mi-se, deschizându-şi bluziţele, lăsându-mă să le muşc de buze, de gât, de ureche, fără să se mai poată controla. O vreme m-am delectat cu prada aceasta uşoară dar bogată, devorând-o sistematic, în toate locurile posibile, în săli de cinema întunecoase, în timpul filmelor proaste americane cu atmosferă gotică, în baruri şi cluburi supra-aglomerate, în toalete, la mine sau la ele acasa, în lipsa parinţilor, în cadrul diverselor petreceri de majorat, în camere de hotel închiriate cu ora, pe plajă, în apa caldă a mării îngalbenită de luna plină, în parcuri de distracţii, la şcoala, ieşind din clasă în timpul orelor, oricând aveam ocazia, nimic nu îmi stătea în cale. Eram nesătul, eram plin de viaţă iar ele profitau de asta, căci mă strângeau între picioarele lor încordate, îmi înfigeau degetele şi unghiile în carne, pe piept, pe omoplaţi, de-a lungul şirei spinării, mă apucau de fese şi mă împingeau în ele cu forţă, dându-şi capul pe spate, în vreun vestiar la orele de sport, îmbătate de mirosul înţepător al trupurilor jilave. În cele din urmă, spre sfârşitul liceului, obosisem. Chiar daca insectele acelea mici şi sângeroase încă roiau în jurul meu, mereu altele, mereu înfometate, ca nişte lilieci, ca nişte vampiri însetaţi, simţeam nevoia să mă odihnesc, să mai citesc o carte, să mai joc un basket fără să le văd pe marginea terenului urmărindu-mă atente, zâmbindu-mi cu subînţeles, aplaudându-mi reuşitele cu sârg. Dar plasa îmi rămăsese lipicioasă iar ele prinse acolo, mi-era aproape imposibil să mă retrag, formasem un mecanism care mergea de la sine, nedându-mi nicio şansă de scăpare. Am încercat să răresc întâlnirile, am invocat diverse motive, plecări din localitate, studiu pentru bacalaureat, înmormântări inventate, fără succes, căci o prezenţă era înlocuită cu alta, o situatie rezolvată lăsa locul uneia noi, mai intensă, mai solicitantă. Colege de liceu, vecine, prietene din copilărie, surori ale prietenilor, foste colege din şcoala generală, eleve care veneau la meditaţiile de română ţinute de mama, toate mi se perindau prin cameră, mă aşteptau pe la colţuri, mă însoţeau în drumul spre şcoală şi înapoi, acasă. Apăreau cu diverse motive, să împrumute o casetă, sau o carte, sau să învăţăm împreuna pentru teza, însă odată uşa închisa în urma lor se repezeau spre mine şi îmi umblau sub haine, îmi mototoleau tricoul, mă împingeau pe pat, căutându-mi gura, invadându-mi-o cu melcişori umezi, sugându-mă de vlagă, sfârşind prin a mă lăsa slăbit în urmă, doar pentru a mă găsi data viitoare, regenerat, gata pentru o nouă înfruptare, pentru o nouă halcă prometeică. Nu am reuşit să las totul în urmă decât în momentul în care mi-am părăsit orăşelul, prietenii şi liceul şi m-am regăsit, parcă un altul, în capitală, la facultate, în mijlocul mulţimii dezlănţuite, a diversităţii caracterelor şi personalităţilor venite din toata ţara, un conglomerat de obiceiuri, preocupări, regionalisme, care coexistau cu seninătate. Atunci, fără voia mea, a trebuit să mă contopesc cu ei, să mă schimb, să uit, să acumulez, să devin şi să involuez, să mă nasc, cumva, a doua oară, mai viciat, mai plin şi totodată mai gol, în orice caz, mult mai diferit. În aceste condiţii ale transformării mele ireversibile, mi-am impus să practic abstinenţa. Vroiam să mă refac, să trag aer în piept şi să mă liniştesc, să mă afund în contemplare, în plimbări lungi prin parcuri şi pe blulevarde, în mers la cinema pentru a vedea filmul până la capăt, singur, sau la teatru, pentru a mă lăsa încărcat de actorii pe care îi simţeam extrem de aproape de mine, umărind cu sufletul la gură acelaşi spectacol de mai multe ori. Am luat la picior toate parcurile mari din Bucureşti, am vizitat muzeul satului, m-am strecurat la umbra fiecărei case de lemn care reprezenta o zonă geografica a ţării, m-am simţit, pe rând, moldovean, dobrogean, ardelean, muntean, ca apoi să ies în stradă şi să redevin bucureştean urmând să intru în toate muzeele care îmi ieşeau în cale, de la Grigore Antipa, cu scheletele sale, cu şerpii şi şopârlele expuse, până la muzeul de arta şi cel de istorie unde m-am lăsat purtat de valul timpului, ca o picătură într-un ocean. Totuşi, pe măsură ce mă acomodam din ce în ce mai bine cu oraşul, am început să-mi răresc plimbările şi incursiunile în inefabil şi să petrec mai mult timp în compania colegilor de curs şi seminarii. Și atunci abstinenţa deveni aproape imposibilă. Fetele roiau în jurul camerei mele de cămin, cu prosoapele înfăşurate direct pe trupul gol, lăsând scoase la iveală gambe trandafirii, picioruşe delicate cu degete fine, având unghii lăcuite sau înroşite, încălţate în papuci de plastic, cu jumătăţi de sâni umflaţi de strânsoarea prosoapelor, arătându-şi fără sfială pulpele fragede, încordate puţin de urcuşul scărilor, fundurile moi şi străvezii, părul ud, degajând mirosuri de şampon şi de parfum care te ameţeau, te pătrundeau şi te posedau dureros şi incandescent. Într-un final nu am mai rezistat tentaţiilor şi am trecut la atac, punându-mi în valoare şarmul inepuizabil. Prima victimă a fost Mimi, sau mai degrabă eu am fost a ei, căci m-am trezit dintr-odata în acelaşi pat cu ea, mahmur, cu o coadă de vulpe argintie în capul pieptului care îmi gâdila cu nesimţire esofagul, efect tulburător al petrecerii din noaptea ce se încheiase. M-am repezit afară din camera, la baie, şi m-am eliberat în spasme, obosit şi ameţit, apoi m-am întors ca o oaie beată, cu capul înainte, fără să văd pe unde calc, în acelaşi pat, obligând-o să se lipească de perete să îmi facă loc. M-a luat în braţe ca o mamă grijulie mângâindu-mă afectuos, gest care mi-a transmis un val de caldură în stomac ce s-a dispersat apoi în tot corpul, cufundându-mă într-un somn lung, fără griji. MIMI Mimi nu era deşteaptă, nici măcar inteligentă, ci mai degraba proastă ca noaptea, prostie data mai mult de naivitatea pe care o afişa, atunci când râdea la orice vorbă scoteam din mine, fără vreo tenta de glumă, şi apoi executa fără să crâcnească tot îi ceream, cu mişcări de gazelă. Nu era nici frumoasă, căci tresăream neplăcut de fiecare data când îi priveam faţa lată, cu ochi mari, inexpresivi, atârnaţi bovin sub sprâncenele subţiri şi depărtate, în ciuda picioarelor lungi, a gurii pline, cu buze groase, a sânilor pietroşi de care profitam din plin nopţi de-a rândul. Din ziua aceea în care m-am trezit a doua oară lângă ea, în pat, dar de data aceasta cu capul limpede (atât de limpede încât nu m-am putut abţine să nu îi dau jos lenjeria şi să o pătrund pe la spate, ingnorându-i celulita de pe fese şi coapse, punându-i o mână pe sânul stâng şi cu cealaltă strângând-o de ceafa umedă, fără să îi văd chipul, lipindu-i obrajii de calciul gălbejt al peretelui, făcând abstractie de colegele de cameră care se fâţâiau pe uşă), am continuat să îi vizitez camera şi implicit patul săptămâni de-a rândul, noaptea, pe întuneric. Preferam să o privesc cât mai puţin şi să profit de umiditatea sexului ei cât mai mult, căci mă aştepta înfiorată de fiecare dată, respirând precipitat încă de când auzea uşa scârţâind şi mă vedea strecurându-mă agil în aşternuturile calde. Mă lăsa să o dezbrac şi să intru în ea fără a spune vreun cuvânt, iar când terminam lac de sudoare şi îmi puneam capul pe umărul ei, continua să mă mângâie afectuos, îmbătată de frumuseţea mea masculină, de gropiţele mele din obraji, de bărbia mea ascuţită, tăioasă. Iar starea de bine, de cald, pe care mi-o insufla mângâierea ei tandră, îmi făcea somnul lin şi îmi amintea de copilărie, de căpiţele de fân ale bunicilor, de ciripitul păsărilor din livada de pruni, de cântecul cocoşilor la revarsatul zorilor, atunci când tresăream uşor şi mă întorceam pe partea celalata în patul moale din camera din fund cu ferestrele închise sub care se strecura o fâşie subţire de lumina şi îmi mângâia mâna. Asta căutam în Mimi. De fiecare dată când o vizitam, aşteptam înfrigurat momentul în care mă aşezam cuminte în braţele ei lăsând-o să îşi plimbe degetele pe obrajii mei, pe păr, în spatele urechii (al cărei lob mi-l masa apoi strângea uşor, înfiorându-mă), pe gât, pe umeri, un dute vino neîntrerupt, până adormeam redevenind copil. Însă ştiam că pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin freamătul cărnii ei, prin zvâcnirile pubisului, prin strigătele de satisfacţie înăbuşite în pernă. Profitam de spaţiul mic pe care îl aveam (paturile erau pentru o singura persoană) pentru a mă limita la mişcările de baza, evitând astfel elaborarea preludiului, mângâierile, sârutările (cu toate că erau momente în care gura ei pofticioasă mă atrăgea irezistibil şi atunci mă înfruptam din buzele acelea pline şi roşii, frumos conturate) care ar fi lungit momentul. Trebuia să se termine partida de sex cât mai repede, pentru a-mi lipi ceafa de mâinile ei mari, lăsându-mă dezmierdat ca atunci când mă alinta mama, înainte de culcare. Dimineaţa se trezea de fiecare dată prima, când deschideam ochii o vedeam mişunând prin camera aceea minusculă, foşnind coli de cerere, aranjându-le în mape, apoi băgând fierbătorul în priză pentru o cafea amară, timp în care îşi usca părul, sau se aranja într-o oglindă de mână, iar când mă vedea ridicându-mă în capul oaselor, îi înflorea faţa lata într-un zâmbet şi mai lat, devenind mai vioaie, întrebându-mă dacă vreau ceva, mişcându-se mult şi repede în jurul meu, ameţindu-mă. Colegele de cameră o priveau suspicioase, uneori mustăceau sau îşi zâmbeau una alteia cu subînţeles, dar ei nu-i păsa de asta, sau cel putin nu o afişa de faţă cu mine. Pe cât de pline de candoare erau nopţile în braţele ei, pe atât de agitate şi enervante deveneau dimineţile. Forfota, combinată cu privirea aceea senină, aproape idioată, cu zâmbetul acela larg care parcă nu se mai termina, dezvelindu-i dinţii mari, de o albeaţă dureroasă, mă iritau la culme, mă bombardau necontenit făcându-mă să mă ridic repede şi să părăsesc camera şi apoi clădirea, să ies în aer liber şi să răsuflu adânc. Nu îmi păsa că o lăsam în urmă, probabil dezamăgită de plecarea mea precipitată, cu zâmbetul îngheţâdu-i pe chip, transformat în rictus, de fapt nici nu mă gândeam la asta, ci o luam la picior prin oraş, să mă eliberez de prezenţa ei cât mai repede, să mă purific şi să o iau de la capăt cu existenţa mea agitată. Nu prea vorbeam. Adică ea ar fi vrut, probabil, dar eu nu aveam niciun pic de înclinaţie spre conversaţie. M-ar fi solicitat prea mult. În plus, simţeam că nu am avea ce să discutăm, trăiam în lumi paralele care se intersectau câteodată aşa, ca o ciudaţenie a fizicii, atunci când eu, prea obosit de petrecerile la care participam, îngâlvit de băutură şi mâncare, stresat de proiectele pe care diverşi profesori mi le cereau pentru a putea intra în examen, vroiam să evadez şi căutam confortul bratelor ei tăcute. Căci atunci când mă mângâia, satisfacută, tăcea. Tăcea şi privea undeva, departe, întrebându-se, probabil, când şi de ce se va sfârşi totul între noi, simţind că ceea ce are în momentele acelea nu va mai putea avea niciodată în viaţă, şi atunci încerca să le trăiască la maxim, coborând, alături de mine, într-o mare liniştită, fără valuri, până la fund, ajungând să atingă nisipul cu buricele degetelor şi să privească soarele prin perdeaua de apă. Și totuşi lipsa conversaţiei o măcina, căci avea de multe ori imboldul de a-mi vorbi chestiuni serioase, în special când ne trezeam, după ce colegele din cameră plecaseră iar eu încă nu. Atunci lua o mină gravă şi îmi căuta privirea pe care eu i-o evitam elegant, căci simţeam ce avea să vină, îmi dădeam seama din semi-oftaturile pe care le scăpa, din nervozitatea trădată de mişcările mâinilor (îşi împreuna şi despreuna degetele de mai multe ori, câteodată o vedeam cum îşi înfige unghiile în carne), de cuvintele pe care nu îndrăznea să le spună până la capăt, care i se împotmoleau în gâtlej făcând-o să icnească, îmi dădeam seama de toate astea dar nici prin cap nu îmi trecea să o provoc, să îi zic, Ce se întâmplă Mimi, vrei să îmi spui ceva? Nu, nu o făceam, ci căutam să o abat din drum spre altceva, cerându-i o cafea, sau un pahar cu apă, sau întrebând-o ce cursuri are de dimineaţă şi dacă se va duce la vreunul, cu un ton cât mai cald, iar ea se arunca grabită să îmi răspundă, ori să mă servească, uşurată cumva că nu şi-a dat drumul la vorbă, că lucrurile încă erau aşa cum ar fi trebuit să fie, dar preocupată în continuare de cuvintele nerostite, amânate (până când?) şi de imprevizibilul care plana asupra noastră. Într-o zi, însă, m-am trezit cu ea la uşă. Nu îi mai vizitasem patul de câteva săptămâni bune, din cauza sesiunii pe de-o parte, şi din cauza Laurei pe de alta, pistruiata cu păr de foc de la etajul doi care mă atrăgea necondiţionat încă de când mă lovisem de ea, într-o seară în care sprijinea un perete (dar nu direct, ci prin intermediul unui pletos cu buze groase care o înlănţuise şi îi căuta ca un peşte gâtul fin). I-am bruscat fără să vreau din viteză şi ea se întoarse spre mine săgetându-mă cu o privire verde peste două buze roşii, atât de verde şi atât de roşii încât mi s-au tăiat picioarele, făcându-mă să mă ţin de balustrada rece. După câteva zile o găsisem, apoi alte zile îi vorbisem, şi într-un final reuşisem să o aduc la mine în cameră (de unde îmi expediasem pe timp îndelungat colegii, folosind un cod simplu, bărbătesc şi câteva cuvinte tari dar pline de semnificaţii la fel de bărbăteşti), explicându-i tainele vieţii şi ale lipsei de griji la vârsta studenţiei, taine pe care le ştia şi ea destul de bine, chiar mai bine decât mine pe alocuri, căci începu să mă completeze, activitate care se lungi toata noaptea şi o parte din ziua următoare, până spre amiază, când, epuizaţi, am căzut într-o groapă neagră, înlănţuiţi şi goi. Iar când am auzit bătăile în uşă, întâi firave, apoi din ce în ce mai puternice, groapa se alungi, albăstrindu-se, aruncându-mă afară ca dintr-o pâlnie uriaşă din care cineva, în loc să pună, scotea, şi nu orice, ci pe mine, aşa, dezbrăcat, cu fiecare fir de păr într-o altă direcţie, cu ochii lipiţi ca două bucăţi de cocă. Am întredeschis uşa şi am privit în gol, căci nu vedeam nimic, dar am auzit-o suspinând ca după plânset, întrebând, Ce faci? Poţi... poţi vorbi puţin? M-am scuturat şi am reuşit să mă concentrez, da, era Mimi şi nu altcineva, venise să mă viziteze într-un moment cu adevărat deosebit, în care cu o mână ţineam clanţa iar cu cealaltă îmi acopeream, parţial, zona genitală. Ea observă asta, căci avu împulsul de a se retrage, făcându-mă să mă simt uşurat pentru o miime de secundă (care în mintea mea obosită dură cât un minut întreg) dar, nu ştiu din ce cauză subtilă, m-am găsit de cuviinţă să i-l suprim şi să o rog să mă aştepte un minut, să trag ceva pe mine. -Nu ai mai trecut pe la mine de ceva timp şi nu ştiam dacă s-a întâmplat ceva, am auzit-o vorbind în barbă, mai mult pentru ea decât pentru mine. Ieşisem pe coridor, nu aveam chef să o invit înăuntru, mai ales că roşcovana dormea dezbrăcată, cu o expresie fericită pe chip, electrizată de măiestria mea sexuală. Mimi, în penumbra din jur (holul era întunecos şi lung, doar în capete erau două ferestre prin care lumina soarelui se chinuia să îşi facă loc, dar fără prea mult folos, căci mijlocul rămânea neacoperit, razele nu ajungeau să îşi dea mâna bărbăteşte şi să lumineze totul) părea mai urâtă decât de obicei, mai ales că afişa grimasa aceea datorată, probabil, plânsului pe care încă încerca să şi-l înăbuşe. În plus o vedeam cu ochii mijiţi şi creierul în valuri, faţa ei lată devenind de lut, un lut moale care aluneca uşor, picurând. Am închis ochii, gândind că nu i-ar fi trebuit mult să fie frumoasă, doar câteva retuşuri, o privire mai inteligentă, o gură mai puţin elastică, să nu se întindă până spre urechi când râde, poate şi o frunte mai îngustă (sau o căpăţână mai mică, acum îmi dădeam seama ce tigvă mare avea, atât de mare încât putea susţine fără probleme claia aceea de păr vopsit negru închis, aproape ars, pe care nu se gândise să şi-l prindă în coadă, sau coc, ci îl vântura pe lângă mine, iritându-mă), eventual nişte şolduri mai subţiri, dar nu obligatoriu, şi cam atât, ce puţin îi lipsea! Asta va fi drama ei, va fi mereu pe muche de cuţit, va fi mereu aproape frumoasă dar acest aproape nu o va apropia niciodată de nimeni, sau cel puţin nu de mine, căci aveam de gând să o trimit la plimbare fără prea multe menajamente, lutul ăla curgător mă scotea din sărite. -Nu am mai avut timp, sesiunea m-a supt de vlagă, am tras pentru bursă, îmi trebuie bani, i-am zis ezitant. Mă simţeam nesigur pe mine aşa cum şi ea mă simţea, căci mă privi circumspect încercând apoi să zărească dincolo de uşa întredeschisă motivul pentru care eram amandoi pe hol (ea în faţa mea, frământându-şi mâinile, eu lipit cu spatele de zidul rece), şi nu altfel, cum probabil s-ar fi aşteptat, amândoi pe pat, ea suspinând îngrijorată, eu mângâind-o tandru încercând să o calmez, să rezonez cu tristetea ei şi să îi arunc promisiuni deşarte (deşarte pentru mine, dar pline de substanţa pentru ea, atât de pline încât, plângând, m-ar fi îmbrăţişat, apoi mi-ar fi udat faţa cu ochi apoşi şi buze groase, mi-ar fi condus mâna spre bluza ei, spre blugii şi maieul şi celulita şi coapsele ei, spre locul unde îi ardea un foc mocnit care s-ar fi intensifcat, devenind jerbe şi artificii). -Dar o să vin diseară, m-am trezit că îi spun, vorbele ieşindu-mi parcă singure dintre buze, împinse în sus de mărul lui Adam care se trezise şi se zbătea aiurit, urlând că vrea să doarmă, ţipând că vrea să scape de prezenţa aceasta inoportună, prin orice mijloc. A primit satisfacţie, căci Mimi s-a înseninat deodată (strălucea ca o lampă, reuşind să lumineze şi mijlocul coridorului) şi m-a sărutat din fugă pe obraz. -Te aştept, mi-a şoptit apoi a dispărut, dar nu ca măgarul, ci ca o frunză plutind pe gresia murdară, luată de vânt, şi nu în ceaţă, ci după colţ, pe casa scărilor, coborându-le în viteză, parcă fără să le atingă. Mi-a fost greu, spre seară, să renunţ la pistruiata care se întindea alene pe sub cearşafurile mele, neîndrăznind să coboare doua etaje, la ea în cameră. -E zgomot acolo, la mine, se pisicea, că s-a mutat prietenul Violetei la noi şi asta mă scoate din minţi. La tine e încă liber, aş mai sta şi noaptea asta, ce zici? Nu am zis nimic, căci am ales să îmi umplu gura cu a ei şi să îi gust din limbă, dinţi, şi buze, dar mi-am amintit brusc de Mimi şi m-am oprit. - O să te las puţin singură, i-am zis sărutând-o intim pe frunte, căci am tot amânat ceva şi nu am cum să mai scap. Vin imediat, tu fă-te comodă, pune un film la calculator, vezi că le am pe d în folderul movies, alege-ţi tu ce vrei. Vin repede, da? Nu a comentat, a luat perna în braţe şi mi-a aruncat un surâs fugar, şmecheresc. - Fugi, te aştept. M-am întors repede, însă aţipise. Era în continuare goală, învelită pe jumătate, cu sânii liberi şi revarsaţi, revărsare care mă intriga, aşa că m-am hotărât să îi ridic din amorţeală sărutându-i rotund, în cercuri din ce în ce mai restrânse, până când am simţit-o fremătând, dornică de mai mult. I-am satisfăcut dorinţa, reuşind să îmi scot din cap episodul Mimi şi lamentările ei patetice, ochii ăia umflaţi şi goi (sau plini, însă de lacrimi şi nefericire, Dar asta e viaţa, i-am zis filozof şi savant, trântind uşa după mine, Nu e totul după cum vrem noi - asta nu a mai auzit-o, căci eram deja cu un etaj mai jos când vorba mi-a părăsit buzele). O găsisem singură în cameră, stătea pe marginea patului cu mâinile în poală. Când am intrat uşor, să nu fac zgomot, m-a văzut, dar nu şi-a schimbat poziţia, forţându-mă să mă aşez lângă ea, puţin stingher. Într-un târziu m-a privit şi a început să vorbească, de fapt să discute, adică să monologheze, căci eu am ascultat-o tăcut până la capăt, cum apasă cuvintele, spunându-mi că ar vrea să ştie Noi, încotro ne îndreptăm? Adică vede ea aşa, dar parcă nu ar fi de acord doar să ne-o tragem şi apoi eu să dispar fără să fie sigură când am să apar din nou, ca un haiduc, furişându-mă sub aşternuturile ei, iar ea să stea şi să aştepte cu inima strânsă, să nu spună ca proasta, căci nu vrea să folosească cuvinte mari. Să nu o înţeleg greşit, atunci când suntem împreună noaptea se albăstreşte şi se albeşte puţin pe la margini, lumineaza şi o ţine trează ca să nu piardă nici măcar o secundă din mine, dar, la polul opus, ziua se înnegreşte şi se stinge spre mijloc, ca pătată de cerneală. Parcă ar vrea şi ea o relaţie normală, continuă cu privirea plecată, să ieşim împreuna în parc, să ne ţinem de mână, să mergem la un film, sau măcar să părăsim rahatul ăsta de cameră de cămin, căci simte cum se sufocă. Adică să nu o înţeleg iar greşit, când e cu mine sufocarea asta este de bun augur, căci aşa poate să mă respire, însă când nu sunt aici, nu îşi mai găseşte bătăile inimii şi aerul devine tare şi prăfuit. Și a ţinut-o aşa o bună bucată de timp, spunându-mi acelaşi lucru în moduri diferite, schimbându-şi expresiile faciale, ca, într-un final, obosită să tot aştepte un cuvânt de la mine, să izbucnească în plâns şi să se arunce pe patul colegei de cameră, sfârşind prin a-i uda perna cu lacrimi mari cât bobul de strugure. Iar eu am tăcut ca un peşte, dar fără să îmi mişc buzele în căutare de oxigen, nu mişcam nimic, nici măcar capul, căci, încă de la primele cuvinte, am ştiut unde va ajunge şi mi-am impus să o las să termine fără să o întrerup (cât timp mă gândeam la frumuseţea cu părul în flăcări pe care o lăsasem în urmă invitând-o să îmi scotocească prin foldere ca prin buzunare). Iar când boabele de strugure s-au strâns în câţiva ciorchini care s-au spart, scurgându-se peste tot, m-am ridicat şi i-am zis calm, fără implicare, Mimi, ne dorim lucruri diferite, apoi m-am îndreptat spre uşă, obosit, plictisit şi pe undeva trist că trebuia să renunţ la mirosul copilăriei care lua locul mirosului sexului, când terminam vânzoleala pe sub pături. -Tu vrei mai mult acum decât pot eu să îţi ofer, dar asta e viaţa, i-am zis filozof şi savant, trântind uşa după mine. Nu e totul după cum vrem noi, am adăugat dar asta nu a mai auzit-o, căci eram deja cu un etaj mai jos când vorba mi-a părăsit buzele. O vreme Mimi mi-a tot dat târcoale ( îi simţeam privirea arzându-mi ceafa în amfiteatru, la cursurile lui Dodescu unde prezenţa era obligatorie iar eu îndeajuns de naiv încât să mă duc), o auzeam cum suspina uşurel când treceam pe lânga ea pe holurile facultăţii, încercând să nu mă privească, dar urmărindu-mă cu coada ochiului, şi câteodată aveam pornirea să îi mai vizitez dedesubturile, însă mi-o reprimam, căci nu ştiam dacă aş fi avut cale liberă, sau, chiar şi aşa, eram mai mult ca sigur că nu ar fi urmat nicio mângâiere după, ci, poate, o nouă cascadă de discuţii în unghi ascuţit care m-ar fi înţepat direct în jugulară. Cu Laura, roşcata, lucrurile se terminaseră încă de a doua zi, când colegii mei de camera şi-au făcut apariţia şi ea trebui să coboare între Violeta şi prietenul ei iritant, apoi, probabil de prea multă aglomeraţie, alese să sprijine un alt zid la un etaj inferior (dar nu direct, ci printr-un pletos diferit de primul, căci acesta avea barbă iar buzele nu îi erau groase, ci mai degrabă subţiri, şi nu le folosea pentru a-i căuta gâtul, ci lucra mai jos, spre baza sternului, printre nasturi, cine ştie ce găsise el acolo). Eu mi-am văzut în continuare de treabă, adică de bautură, mâncare, somn până după prânz, şi din când în când mers pe la seminarii, în special la cele ţinute de asistente tinere şi drăguţe, cu sâni generoşi pe care îi ascundeau fără generozitate în sutiene arcuite. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mersi Ioan. Un comm elaborat care spune destule ;). Povestea asta asa se va scrie, pe panta asta am luat-o, o sa o duc la capat. Apoi - vedem care-o fi drumul de urmat.   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2009-05-23 23:28:32               erată: "genul acesta de greşeală." se va citi: "genul de greşeală descris mai sus", ca să nu se înţeleagă cine ştie ce!...   Postat de catre ioan peia la data de 2009-05-23 22:55:29               george, genul acesta de scrieri comportă un risc, risc pe care cred că ţi l-ai asumat conştient: acela de a fi apreciat mai degrabă pentru conţinutul lor şi mai puţin pentru abilitatea de a mînui cuvîntul. sigur că nu e o zonă prohibită în literatură, sunt destui autori de notorietate care au practicat-o. dar cred că au avut mai puţin prilejul de a o folosi ca nadă, ca modalitate de a-şi face publicitate. mai ales că, pînă la apariţia netului, care a devenit un gen de cărăuşie ideală pentru cei care încearcă să baypasseze zona aridă a trudei cu magma cuvîntului, pînă atunci, zic, a penetra lumea literară cu acest gen de scrieri era oarecum dificil. trebuia să fii maestru, nu glumă! apoi, un lucru interesant: am urmărit feedback-ul de pe diferite saituri, pe care ai postat textul şi mărturisesc că totul mi s-a părut extrem de previzibil. de la o primire rece, la una vag interesată, şi pînă aici, unde ai avut, se pare, cea mai mare audienţă şi cele mai multe reacţii. nu fac nici un fel de aprecieri vizavi de acest lucru. observ doar că literatura de tip net, ca să-i zic aşa, s-a organizat deja pe căprării. este un fel funcţie matematică, avînd drept variabile: orizontul cultural, factorul vîrstă (deşi nu-i o regulă absolută) şi, desigur, un anume tip de sensibilitate, cultivat pe, cum să zic? nişe geopsihice clar delimitate. venind la tine: tu ai un condei experimentat, ai trecut de faza bîjbîielii amatoriceşti, umpli bine şi convingător spaţiul descriptiv, scrisul e dens, pisat mărunt, umple orice interstiţie, e chiar prea abundent uneori, uzezi de cam prea multe amănunte, te pîndeşte un pic grafomania. aici revin la riscul pe care ziceam că îl comportă genul acesta de scrieri: picanteria care le însoţeşte creşte aviditate de absorbţie a scenaristicii, senzaţia inflaţionistă este păcălită, nu se instalează, căci cititorul, excitat de continuare, nu are tentaţia de a “sări şanţul” spre zone ceva mai condensate. dar ce te faci cînd subiectul este altul, cînd va trebui să faci o analiză psihologică serioasă sau una de natură reflexivă, să zicem? crezi că îl poţi convinge, prin exces de descriere că merită să se obosească a continua lectura? aici, după părerea mea, ar trebui să vii cu un fel de bobîrnac stilistic, nu ştiu cum să zic! cu nişte amprente puternice, fosforescente, incitante ca prospeţime a expresiei. adică insul să citească şi la un moment dat să exclame uimit:”ce chestie, dom’le!!... la asta nu m-aş fi gîndit!!”. dau un exemplu: am citit şi recitesc cu încîntare episodele “deratizării” din “cel mai iubit dintre pămînteni”. geniul lui preda te prinde în cîrligul unor ingeniozităţi de limbaj şi atmosferă în aşa măsură, încît nu numai că nu mai poţi lăsa cartea din mînă, dar revii să savurezi iarăşi scenele descrise, impregnate de o formidabilă prospeţime de limbaj şi inedit. aici ar fi tot schepsiul, zic eu: să mînuieşti limbajul comun cu dexteritatea lejeră a unui povestitor înnăscut. să pară că spui lucruri comune, dar să faci lectorul să se minuneze. de-aia, mie, spre ex, nu-mi plac scrierile elaborate, care duhnesc a literatură, unde prezenţa autorului este mult prea insidioasă, complice, elaborată. a scrie trebuie să fie un act firesc, aşa, ca respiraţia: nici să nu ştii că asta faci! de multe ori mă surpind şi pe mine făcînd genu acesta de greşeală. m-am cam lungit, dar în ceea te priveşte, george, ţi-aş dori s-o iei pe scurtătură. să apeşi pe pedala simplităţii şi surprizei. aşa poţi cîştiga mulţi cititori. şi ceva mai “dichisiţi”!! bine… şi cu genul ăsta de teme poţi cîştiga audienţă, dare eu cred că ai în minte lucruri mai serioase. mai vorbim.   Postat de catre ioan peia la data de 2009-05-23 22:49:02               Cristi, mersi pentru citire, parere ( mai ales ca e pozitiva :) ) si nivel, ma simt repus in drepturi. Nu am avut niciodata mai mult de 20 pe europeea, dar e ok. Si te rog - lasa-l si tu pe dvs deoparte caci ma faci sa ma simt ori batran (si nu sunt) ori prea domn (si nu sunt). Radu - same legat de domnul in sus si in jos, ne stim de ceva timp pe aici, nu? Mersi de sustinere cu nivelul Andrei m-am apucat de partea 2 insa va fi liniara si nu pe mai multe planuri, poate nu te va dejamagi. Vom vedea. Ada - orice cititor castigat este un succes pentru mine :) asa ca iti multumesc. George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2009-05-23 11:48:12               Aşa este. Domnul George Dumitru are nivel de acces 20. Am comis-o! ;)   Postat de catre Cristi Iordache la data de 2009-05-23 06:49:24               Orice user cu nivel 100 (nu mai mic, dar nici mai mare) poate oferi nivel de acces 20 domnului Corbeanu, astfel: administrare/login/useri - mai departe e simplu (inclusiv doamna Marinela Preoteasa sau domnul Buricea) ca domnul Corbeanu merita acest mic dar din partea noastra, e de la sine inteles   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-05-23 06:20:12               Rog la randul meu editorii sa va ofere nivelul meritat. O mana sigura ca a dv nu are voie sa astepte. Astept si eu cu nerabdare partea a doua, pe care o intrevad in mai multe planuri. Cu drag si placerea lecturii,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2009-05-23 03:17:17 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               din întâmplare nu cred eu v-am mai citit aici ce-i drept că aţi postat rar dar dacă memoria nu mă-nşeală am avut şi comentarii la textele dumneavoastră sper că de bine:)) am citit fragmentul cu plăcere scriitură remarcabilă vot cu respect, Cristi   Postat de catre Cristi Iordache la data de 2009-05-22 21:36:43               George, (m-am conformat!) Eu zic sa tragi nadejde sa ti se intample ca vreo editoare sa-ti creasca nivelul (c-asa-i in fotbal :)) da' fii si tu mai putin pretentios, chiar vrei 20?! Ai mai castigat un cititor!   Postat de catre Anda Andries la data de 2009-05-22 21:30:57               Hmm, de obicei primeam mail la commuri, uite ca nu am primit si am intrat din intamplare pe aici acusi :) Anda (pls, la per tu lasa-l pe dvs acasa) - mersi de lectura, ma bucura parerea ta. Personajul principal al acestei scrieri care se va lungi este el, cel masculin. Mimi e un studiu de caz, pentru a ajuta cititorul sa isi faca o idee despre felul de a fi al lui. Nu o sa insist pe ea. Gata, Mimi is gone, urmeaza al doilea studiu de caz - Cristina. Gheorghe - postez oriunde, caut cititori, ca toata lumea :). Te astept cu carcotelile, sunt importante pentru mine, inca e in lucru toata povestea asta si inca pot interveni pe text ;) Legat de nivel - am avut eu mai mare (vreo 20 cred) dar am pus un text non ecoliterar si o editoare m-a retrogradat, ca era pudibonda. Poate, cine stie, vreun alt editor ma creste si pe mine, ca ma enerveaza sa astept 5 ore sa apara un text.   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2009-05-22 11:42:29               George, mă bucur că postezi şi aici. Text consistent, povestea lui Mimi cea toantă Am şi cîteva cîrcoteli, dar le fac dincolo În altă ordine de idei, rog pe editorul de servici să facă demersurile necesare ca autorul să fie săltat la nivelul 100; e inacceptabil pentru firma Evropeei ca un scriitor de talia lui George Dumitru să aştepte validarea! Bien-sur *   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2009-05-22 10:20:39               mă gândesc să fac o erată cum că personajul feminin era cam urâţel ... da'... mai bine lasă! :)   Postat de catre Anda Andries la data de 2009-05-21 23:28:16               Un fragment de proză pe care l-am savurat cu plăcere! Si pentru că este primul text pe care vi-l citesc, mă simt datoare să remarc faptul că nu sunteţi un începător în ale scrisului. Aici se simte un condei exersat şi abil, mi-a plăcut în mod deosebit confesiunea psihologică a personajului masculin, poate n-ar strica să insistaţi, în partea a doua, pe detalierea personalităţii personajului feminin despre care ştim deocamdată că era cam urâţică... şi cam atât! (un typo pe undeva pe la mijlocul textului "dute"...) vot (urmează steluţă la partea a doua ;) )   Postat de catre Anda Andries la data de 2009-05-21 23:25:48	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE