PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Cel mai mult mi-am dorit Text postat de Tania Ramon " Cel mai mult mi-am dorit sa trec Prutul" - Grigore Vieru Călătoream cu viteză printre dealurile sărace de verdeaţă ale Vasluiului. Aveam impresia ca fugeau de noi colibele de paie şi lut ce deschideau gurile flămînde de pe marginea soselei. nu aveau curent. Nu apucam nici să mă mir că le văd aşa, ca pe nişte copii părăsiţi, îmbrăcaţi în haine nespălate ce atîrnă pe ei în timp ce în capitală se înălţau clădiri impozante şi făcute din materiale sofisticate. Doar dealurile curbate spre orizont ca nişte aripi îmi confirmau că descrierile lui Sadoveanu aparţin de aici , sunt rupte de aici şi istoria a fost reală. Imaginaţia trezită în timp ce citeam Neamul Şoimăreşilor o regăseam aici, fugind desculţă prin soarele pregătit de apus. Ghinionul meu era că trebuia în aceeaşi zi să ajungem la Chişinău şi goneam. Roman, Iaşi , sate mărunte printre. Ne-am apropiat de Ungheni. Gardul de sîrmă de pe marginea şoselei ce se îngusta, îmi lăsa impresia că intrăm într-un ghetou, aşa ca în filme. Imaginaţie de adolescent. Dar şi întîmplări reale. Mă cuprinseră emoţiile. Fusesem în vară la o cununie mai ciudată. Mirele era închis la penitenciar şi era musai măritişul. NU se mai putea aştepta. Ne-am dus gătiţi, cu mireasă cu tot, ca la orice cununie, cu băutură, platouri, cadouri şi tot tacîmul. Ceva şi pentru sergent, ceva şi pentru omul care era de tură. Însă la poarta principală, zbang , o ferestruică se deschide, o mînă păroasă însoţită de o voce de tabagist. Să lăsăm tot ce avem la noi. Acte, poşete, inclusiv telefoanele. Şi dintr-o dată m-am simţit în pielea goală fără ele, de atîtea ori mă întorceam din drum să le am cu mine şi acum… să nu le mai am îmi părea hilar. Am intrat, s-a închis în spate parcă tot universul, ruptă de ai mei, de ceea ce am lăsat început. Mai să mă cuprindă nostalgia. În curtea imensă, deşertul. Doar acolo se pare că nu mai găseşti nici o idée în cazuri limita. Pe unde să sar, la cine să cer ajutor, mă întrebam privind zidurile, ăştia te pot rupe de restul lumii fără să se audă nimic dincolo de poarta mare, îmi veneau în minte secvenţe din Memorialul durerii, totul părea invers faţă de ideea că cei buni erau protejaţi de cei răi închişi aici. În interior m-am simţit mult mai nesigură decît afară. Nici în biserica închisorii nu era Dumnezeu foarte sigur pe el. Securistul sau paznicul, mă rog ce era, tot timpul ne tăia elanul. Gata cu rugăciunea, apropo preotul era tot civil îmbrăcat, îşi pusese doar patrafirul peste, gata cu pozele, gata cu pupatul. Executarea. Săracu Dumnezeu stătea dupa icoane. Trecusem de ghereta unde erau vameşii romîni. Dar o coadă de maşini pestriţe ne aştepta cu şoferii agitaţi la cealaltă vamă. Se vedeau de departe siluetele îmbrăcate în albastru. Expresii care nu spuneau nimic. Doar mîini în mişcare. Intrau în gheretă după ce luau paşapoartele prin geamul deschis al maşinii, se citeau coperţi, se întorceau pagini, se puneau întrebări.. Parcă toţi făcusem ceva rău. Cînd mi s-a luat paşaportul, a venit tipul direct la mine, a vorbit ceva, dar pe limba lui, m-a privit atent, nu ştiam dacă e bine sau nu să ies din maşină, se zice că dacă te arăţi nervos e suspect, dacă tremuri e cu cîntec, dacă eşti prea aiurit înseamnă că joci teatru, am văzut de multe ori pe la tv, m-a mai privit în paralel cu poza şi s-a întors la gheretă. Era pentru prima dată cînd mă aflam într-o vamă şi la fel de în amănunt îl priveam şi eu pe el şi chiar şi curiozitatea mea se putea interpreta. La naiba cu aîta suspiciune. Puteam deveni paranoică dacă mai continuam să gîndesc aşa. Alte minute de aşteptare. O dată trecuţi, roţile maşinii goneau tot mai mulţumite pe şoseaua fără gropi. Din cînd în cînd cîte o staţie de benzină. Dealuri. Nici un picior de om de parcă intrasem pe un tărîm din lumea cu basme. Cerul foarte aproape. Miros de fructe. Copilărie. Aflasem, tot din mers, de liniile de tren mai înguste decît cele clasice pentru a nu se putea trece cu trenul de la noi la ruşi şi invers. Aflasem că nu am să văd nici o fabrică cu noxe, fumuri pe coş, doar livezi, doar dealuri şi căsuţe dosite de grădini bogate şi stufoase. Cu viţă de vie la gard. Satele rămîneau iar în urmă. Denumiri romîneşti. Eram ca Acasă. Uitasem de sentimentul ciudat din vamă. Dacă în zona Vasluiului trecusem prin sate ca după o secetă aici totul părea proaspăt şi verde ca de la ploaie. O întreagă joacă, un săniuş pe roţi ameţitor , vîrfurile de deal îmi păreau trasate cu rigla. Nimic curbat pînă la marele orizont. Surpriza era doar valea ce urma după vîrful dealului foarte înclinat şi care îţi înebunea stomacul cu golul de aer ce te prindea din plin. Rîdeam. Copacii veneau spre noi ca nişte fete morgane, norii dansau, culorile se estompau sau deveneau stridente în stratul de ozon. Abia noaptea am reuşit să intrăm în Chişinău. Pe harta unei Moldove mici totul părea la fel de mic şi aproape. Însă era de mers serios, opusul hărţii din Viena, unde aveai impresia că sunt distanţe mari de parcurs de la un palat la altul şi de fapt erau foarte aproape de nu le găseai pentru că treceai repede de ele. Luminat, cu clădiri înalte, oraşul avea şi el un bulevard principal unde nu lipseau cazinourile sau cluburile de noapte. Şi hoteluri cît cuprinde. Dar se putea mînca la ce local voiai. Era ieftin. Începînd de unde se servea doar cafeaua şi pînă la marile terase. Şi mîncare ca la mama Acasă. Toate reţetele moldoveneşti erau aici. Un deliciu. Terase pline de oameni şugubăţi şi vorbăreţi. Întîlnisem o dată pe tren pe unul care semăna leit cu Creangă la povestit. Şi parcă era decupat din poză. Femei însă grăbite şi puţine. Se spune că sunt frumoase, eu le-am văzut doar grăbite şi îmbrăcate modest. Ne amuzasem cel mai tare de scrisul acela în ruseşte din reţetele culinare ce erau servite de către chelenerii tineri, amabili cu accentul lor moldovenesc ce te amuza, chelneriţe neam, şi care se mişcau ei încet dar totuşi nu simţeai că trebuie să aştepţi pînă ţi se lipeşte stomacul de spate de foame. Părea un slow food de vis faţă de ce întîlneam la Mc-urile cu fast food-ul lor cu tot. Se lăţise dintr-o dată timpul. Aveam timp să privim clădirile, parcurile, magazinele cu marfă cu accente de orient, diferite de ce vedeam la noi. Era o nebunie la modă, să porţi materiale de in într-un croi de ie sau corset. Şi pieţe arhipline cu marfă ieftină, care la noi ar fi sunat că le dai aproape pe gratis. Ăsta era Chişinăul văzut din mers. Ne-am îndreptat apoi spre Bălţi. Un oraş mult mai spre nord dar care lăsa impresia că ne coboară mult, mult sub nivelul marii. Nu ştiu dacă de vină era numele oraşului dar oamenii ăstia păreau rupţi de realitatea globalizării, pierduţi ca şi în pădurea Letea din deltă. O altfel de insulă. Plimbări clasice, la braţ cu tineri, cu bătrîni, nu conta, muzică rămasă mult în urmă faţă de ce se asculta la noi, dar care suna din fiecare cafenea tare, parcuri impozante, tipare comuniste, cu alei largi şi trepte interminabile, lăsînd impresia unor parcuri etajate, coborîndu-ne dintr-unul în altul. Bunădispoziţie cît cuprinde. Populaţie. Dar nu mai auzeam romîneşte. Nici reţetele culinare nu mai erau scrise pe graiul nostru. Căutasem într-un local pe cineva ce ştia romîneşte, cît de cît, ca să putem stabili ce vrem să mîncăm. Şi a durat ceva timp să găsim acea mică blonduţă ce avea o bunică undeva aproape de graniţa cu noi. Se conturau întrebări dar pe care nu aveam timp să le rumeg. Oamenii ăştia aveau nume romîneşti, făceau reţete romîneşti cu o plăcere specifică nouă, cu trăsături evidente de moldoveni cu feţe rotunde, expresive, blonzi. Şi cu sufletul pe limba noastră. Ce nu era în regulă? Însă cu cît ne-am apropiat de Soroca, sufletul mi se făcea de plumb. Plutea în aer liniştea locurilor aşa ca o pasăre cu aripi foarte largi şi grele. Zidurile înalte, groase, ale cetăţii, care te obligau de la înălţimea lor să priveşti direct în Nistru, bacul ce stătea pe celălalt mal păzit de arme dosite în stufăriş, case vechi cu poveşti nespuse, mi-au schimbat bucuria în ceva ce nu puteam defini încă. ( prima parte) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Un reportaj despre o lume de dincolo de Istorie, bine gîndit, dar insuficient prelucrat; imagini inedite,caline incontestabil, dar şi sforţări de frază, inversări supărătoare de topică( de ex.:Expresii pe faţă inflexibile)sau stîngăcii care rup cursul naraţiunii(fugeau de noi colibele de paie şi lut ce deschideau gurile flămînde. Şi fără curent)...   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2009-01-20 08:03:25               Textul tau imi trezeste nostalgii din vremea studentiei, cand calatoream mult cu trenul si cand mi se parea ca avem cea mai frumoasa tara din lume...si acum inca mai cred asta... Cat de ciudata este viata, care ma poarta prin alte tari, dar nu pot ajunge sa vad Moldova, care este atat de aproape... :( Felicitari! Eu nu sunt critic literar si nu as putea sa spun altceva mai mult decat ca ceea ce este important la un text, este acea vraja prin care autorul textului te poate face sa traiesti sentimentele sale atunci cand a scris textul...cred ca asta inseamna sa fii scriitor, sa reusesti sa transmiti si celorlati prin scris ceea ce simti... Cu stima si prietenie, Monika   Postat de catre Adra Pescarus la data de 2009-01-20 01:40:44               ultima data, l-am imbratisat pe Vieru, intr-o camera de hotel din Bistrita... 1994, cred. era fragil, si era hotarat ca 'boala' o sa-l ingaduie... i-am dat adresa - sa comunicam/ nu am comunicat. in 1977, copila fiind, am vazut Prutul. am vazut orasele luminate dincolo de Prut. am adormit langa lampa cu petrol, dincoace de Prut, langa campurile cu mica. (Miorcani, 1977, iulie) regards, gina goia   Postat de catre nula nada la data de 2009-01-20 00:33:02	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE