FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Locatarii (partea a doua)
Text postat de Tania Ramon



Acum nu se mai grăbește nicăieri. Zace de cîteva zile, și nu știe cîte vor mai fi dacă nu scapă de operație, zile care au adus nopțile de insomnie ca pe niște aripi grele de ulii înfometați ce abia așteaptă să iasă de sub dunga casei puii și cloșca. Ăștia micii, puii, nici nu apucau să piuie că erau deja luați în gheare pe sus de prădători. Doar capul cocoșului tăiat într-o duminică de bunicu-său, nu voise să se desprindă cu totul de corp și atîrnat de o ultimă coardă, blestema parcă, uitînd să strige cucurigu.
Bunăstarea este eliminarea oricărui balast.
Bunăstarea este necîrcotașă.
Bunăstarea este un ajutor pentru a te putea simți mai liber.
Bunăstarea este este acel prilej de ați face timpul prieten.
Bunăstarea este familie.
Și din nou respirația îi oprește înșiruirea. Își simte orbitele tot mai largi așa cum sunt ferestrele ovale făcute la gura podului pe unde să poată intra porumbeii să se odihnească.
Un joc de-a uitatul pe gaura cheii?
Nu știu cum e să îți rupi oasele și să te pună în gips dar știu cum e să ți se rupă sufletul în două și să nu ai unde pune gipsul. Să simți doar oasele cum sunt ca niște ziduri de care suflul firav de neputință nu poate trece. Să nu ajungi nici măcar la fereastra ochilor tăi? Să stai acolo în interior, pe întuneric cu gîndul doar la răzbunare? O privea pe biata vecină cum încerca să-i descrie starea propriilor dimineți sorbind din cafea întinzîndu-se să ajungă la orificiul gurii de care își lipea ceașca pe exterior. Se topise în ea fără să bage de seamă și acum tot interiorul i se părea imens, la fel cu un castel, slefuit cu mișcări de fitness, cu regimuri alimentare severe, ridicat pentru recepții somptuase care însă nu mai aveau loc.

O revedea pe bătrîna ce confundase picăturile de urechi cu cele ce trebuiau înghițite, de dormise la baie două nopți ca să nu facă în pat ravagii, cum își repeta gesturile între noptieră și pat: acum să mănînc, acum să fac insulina, acum glicemia, acum iar insulina. Un fel de dans al brațelor. Nu uit domnule doctor, cum să uit. Doi pași la stînga și doi la dreapta. Doar să mă învîrt nu mai pot. Amețesc. Se smucește din fotoliu, mama ei de viață, urăsc acest cartier, urăsc toti acești vecini ce rîd și cred că viata e doar atît: un spălat pe dinți înainte să mergi la dentist, un duș înainte să mergi la doctor, o parfumare doar înainte de prima întîlnire și acelasi costum pentru biserică. O pansase pe evreică pînă simțise că își vomită mațele, ochiul operat se infecta tot mai tare săpînd o gaură imensă sub arcadă. Fața căpăta în felul acesta o altă geometrie. Săpase și ea, dar nu așa, ci cu un betigaș de alun în figura umană ce o începuse cîndva în peretele nisipos al izvorului din livada unde mergea să ia apă în bidoanele de plastic, gîndind că așa o va găsi ca semn al trecerii ei și peste mulți ani. O găsise, cu linii roase și deviate de firele de apă ale ploii dar ciudat cum semăna de bine cu fața bătrînei. Lipsea doar trăirea ei, zîmbetul ei care devenea tot mai frumos, tot mai larg exact în timpul orelor de somn cînd ciocănea cu degetele marginea pereților de pe hol imaginîndu-și trupurile celor întîlniți pe scară: aha tu ești cel de la doi, tu ești de lînga mine. Și hîșîitul degetelor, asemenea unei pagini de carte mutată de pe o parte pe alta pătrundea prin var și prin măruntaie ca niște șoareci. Pe toți vă știu, fac exerciții în fiecare zi urmărindu-vă cum vă treziți, cum deschideți geamul, cum vi se aude prăjitorul de pîine sau filtrul de cafea. Tot, tot. Ați văzut că niciodată nu vă încurc. Ce fel de bucurie o mai fi și asta, nu înțelegea. Știa doar că nu mai găsea rostul alergărilor ei de fiecare zi ca să nu întîrzie, ca să nu piardă tramvaiul, ca să nu uite de facturi cînd boala de fapt o aștepta la ușă. Se ridică cu greu spre fereastra cuminte și căptușită de nori posomorîți. Nu poate merge decît foarte îndoită de mijlocul ce nu mai suportă să stea decît legat cu un fular de lînă. De la fereatra de la doi, de peste drum, rotocoale mici de fum se joacă iar de-a formele printre crengile smucite de ploaia de azinoapte. E tot acolo în fereastră și o clipă îl privește cu atenție. Și în clipa următoare îl vede în cadrul ușii de la intrare întrebînd –aveți un foc? Pentru că în fiecare zi de alergătura nu făcea decît să îl pleznească cu privirea. Ar fi culmea să se simta vinovată cînd la fel o plezneau și pe ea alte priviri ce treceau pe trotuar. Ar fi chiar culmea.

Și totusi culmea groazei fusese vecinul ce niciodată nu dormea pînă nu o bătea pe o ea. Cică ar fi fost nevastă-sa dar mare mirare să fi fost așa. Pentru ce să stai sa înduri atît? Numai pentru sex? Cam rar soții din astea. Acum e liniște, l-au închis, nu mai e nimic de el dar nici de cei trei copii rămași orfani de mamă. Păi ce făcuse nebunul, parcă îi și auzea intonația artistei nelansate la timp ce venea la ea cu știrile de dimineață o dată cu evreica oarbă, a vrut să arunce un cuțit în ștoarfa aia, că altfel eu nu-i spun, și cuțitul a zburat taman pe fereastră. Și acum tu știi unde dă fereastra, în aleea principală unde tocmai trecea femeia asta, numărate i-au fost zilele de bunătate doamne, și a lovit-o exact în gît, pe la spate. Ce să mai! Și ține cont că tatăl fetelor era plecat în cursă pentru cîteva zile. Cuțitul ca și cuțitul dar să vrei să scoți mașina din curte cînd tu dai în marșalier cu mașina lăsată în viteză, asta da belea. „Dar cum era pusă mașina? „O lovise din plin pe cea care stătea la măsuța de lîngă peretele casei să își bea cafeaua. „Păi bine și soțul unde era? ” Acolo, unde să fie!” Și asta o făcuse tocmai prietenul ei de o viață. Venise moartea cu așa priviri nedumerite de parcă nici nu trebuia să se întîmple tot ce a urmat. „L-a bătut soțul ei pe medicul ăla?” „Și-au mai vorbit?” El a renunțat la cariera de medic, nu, nu mai întreba, evident că nici nu a fost închis dacă a fost un medic cu renume, soția lui l-a părăsit însă, pentru că nu se mai puteau privi în ochi, iar soțul moartei...devenise umbră, copiii care au plîns săptămîni întregi nu se mai regăseau în nimic. „Dar nu au mai mers la școală?” Îi venise atunci să urle: afară, afară din casa mea! Doar se moare, doar chinuială se citește pe toate chipurile? Dar le privise mai departe, stînd cuminte în fotoliu, zîmbind condescendent. Le-a spus de fiecare dată să nu sune la ușa sufletului. Nu se aude soneria și apoi să tot coboare din mansarda pentru fleacuri... Da. Fleacuri. Așa, aici la mansardă, puteau bîrfi în liniște, nu avea cum să se implice emoțional și toate viețile altora le puteau roti prin cuvinte, prin impresii, ciocnindu-se unele de altele ca niște bile de biliard, amuzate fiind de asocieri, de coincidențe, de descoperiri, căci într-adevăr doar discutînd puteau înțelege efectul de bumerang și acele mii de de-ce-uri ce veneau ca niște semințe sălbatice plantate de vînt prin grădinile în care se pun doar trandafiri.
Și apoi, stupid, să crească buruieni ca niște
lanțuri întregi de oameni, cu priviri crîncene, plînse și decolorate. Înșirate pe niște coame de munți în jocul de lumini ale dimineții ce le făcea și mai hidoase îi umpleau orele de meditații. Pentru ce nu mai găsea nici dumnezei nici sfinți? O apă mare și tulbure spăla picioarele ciuntite ale celor înșirați într-o spirală ce se turtise în cercuri concentrice formate din șerpi din care unul venise spre ea cu mișcări de tîrîtoare desfășurate prin aer. Îi prinse privirea hipnotic și cu cît ea ceda mai mult spaimei gîndindu-se la ce s-ar putea întîmpla el se apropia tot mai mult. Dar nu. Se dezmeticise la timp, trase storul la fereastră și acum ea era cea care îl țintuia și îl obliga să se așeze înfrînt. Șarpele se ridicase iar în momentul cînd ea crezuse că bătălia e cîștigată. Se relaxase. Viața se poate aranja și de la sine fără să se mai frămînte să caute soluții sau să faca depresii. De prea puține ori gîndul s-a cristalizat și a luat forma care o dorea și chiar și atunci părea să fie deformat de parcă nu fusese bun proiectul. Cum i-ar fi fost viața fără să se mai tot învinuiască că doar știe să ceară? Și ce dacă cerea? Cerea doar ceea ce merita. Nu poti duce mai mult decît poți. Afară cu tine șarpe blestemat. Deschise usa îndîrjită, îl scoase afara din camera și apoi o trîntise în urma lui. Să simtă fizic gestul lovindu-i dureros timpanul. Stupefiată, îl văzu cum se strecoară pe sub ușă ca o foaie de hîrtie venind direct spre ea. Nu ai voie să ceri, trebuie sa tragi la fiare și să muncești dacă nu ai avut norocul să fii bogat. Să suferi. Să-i blestemi pe cei care par să aiba totul din nimic. Tu știi că sărăcia te face orgolios atunci cînd nu-ți iubești nici măcar umbra? Acum e convinsă că doar privirea ei, sau ce era dincolo de ea mai poate ucide șarpele. Îmi iubesc umbra. Chiar mi-o iubesc. De ce umbra mă întrebi? Nu se mai dezlipi de ochii șarpelui concentrîndu-se să îl plimbe prin cameră. De ce nu? Începea chiar să o amuze cum o ascultă așezîndu-se pe lampă sau pe noptiera cu bibeloul fluture sau pe galeria cu nuanțe de oranj. Chiar se asortau bine culorile. Îl așeză într-un final in borcanul ce îl ținea doar pentru el pe birou și îl închise pur și simplu punîndu-i capacul. Și totul se scufundă în întuneric.
Șerpii continuau să se încolăcească de picioare și grumaze, îi simțea plesnind în vene precum păpurișul răscopt de pe malul lacului unde i se înecase prietena de la grădiniță, dar acum devenise încecăcios, aproape pastă înaintînd ca o magmă albă, lascivă, spre ochi. Să nu mai vadă. Dar vreau să văd, începu să țipe trezindu-se din somn. Transpirase. Junghiul din spate nu-i cedase nici cu tableta. Va muri. Și pe lîngă junghiul ăla fizic o mai săgetase încă o dată și gîndul. Rămîne nemișcată cîteva minute în tăcerea de gheață a mansardei auzindu-se cum respiră de parcă ar fi mers tremurînd pe corzi de chitară. Nici măcar jucăriile nu sunt aici cu ea. Toate erau închise prin cutii în colțurile din suflet. Dă să sară din pat dar nici un mușchi nu-i reacționează. De parcă nu mai sunt ai ei. Bătrînul de peste drum, stă în pervazul ei și o privește pufăind un trabuc. Parcă nu fuma așa ceva gîndește ea fulger încruntînd sprîncenele. Ce dracu` vrei!? Cine te crezi de intri așa în camera mea? Credeam că eu sunt cea obsedată să tot își privesc geamul ăla nenorocit care nici cu vopsea nu ești în stare să îl dai, dar de fapt tu nu mă lași în pace. Nu ești în stare nici să saluți, mă ignori pufăind din nenorocita aia de țigară. Nici la ședințele de scară nu ești în stare să vii, să putem discuta cum să arate și parcul nostru mai bine. Să punem bani să așezăm gărdulețele vii în jurul parcelelor de bloc. Ai fost în stare să iubești la viața ta? Să lași o mîngăiere pe obrazul cu bucle al cuiva? Cred că nici să mergi nu știi, măcar eu am o scuză că nu mă pot îndrepta și vezi bine că nu cer milă pentru asta, nu fac conturi la televizor si apeluri disperate în direct, așa cum o face privirea ta ce o agăți în fereastră ca pe o pălărie în cui și privești să vezi cui i se va face milă de tine. Pune mîna și fă și tu ceva pentru viața ta. E ușor să te furișezi pe ferestrele altora și să le spionezi clișeele de fericire. Să vezi doar partea rea din ei. Ce dacă mă sinucid sau pur și simplu junghiul mă taie definitiv ca pe un fruct? Nu sunt fericită și tu tocmai vii să mă vezi cum agonizez și vorbesc de moarte pentru că presimt că nu mai pot să alerg, că nu mai pot să merg, că un scaun îmi va roti voința printre spițe, că nu voi putea nici măcar să mă așez la o margine de drum și să îmi leagăn mîinile ca și cînd nu ar fi ale mele? Că dacă pînă acum nu mi-am gasit afurisita aia de pereche, nu te uita ca și cînd vorbesc de bărbați, vorbesc de perechea de pantofi ce o visez de cînd sunt mică și acea pereche de palme ce știu să facă acel căuș special pentru obrazul meu, apoi de aici încolo nici atît nu le voi mai gasi. Și tu? Care ai încă norocul să fii întreg nu ești în stare nici să spui o vorbă bună? Te pui în pervazul meu de parcă ai fi un ghiveci de flori și aștepți să te ud. Ce dacă locuiesc doar la mansardă și critic pe toată lumea? Tu nu faci la fel? Tot eu, tot femeia din mine să vină și să îți spună că nu ești nimic fără ea și tu să înflorești ca un cactus la zece ani doar pentru că te-a băgat în seamă. Stai și privește. Așa. Stai. Frontul nu înseamnă doar tranșee din care se trage în inamicul ce îl intuiești. Dar ce e frontul? O clipă se oprește să-l privească. Vorbise numai ea, urlase numai ea, dar privirea i se lovește de sticla oglinzii ce reflecta doar imaginea ei.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  La multi ani Gina. Traiesc experiente unice prin acest scris cu bataie lunga. Una e sa scrii emotional momentul asa cum vine sau cum il percepi si alta e sa il constientizezi si apoi sa il lucrezi. Acesta e lucrat intr-adevar.

Multumesc de vot.

Tania
 
Postat de catre Tania Ramon la data de 2009-01-07 13:44:19
         
 
  p.s cineva ma trage de brat... cica vine dimineata. in fine... era musai sa-ti specific: cand am spus 'ultimul fragment' - ma refeream asa, de aici incepand:

'Credeam că eu sunt cea obsedată să tot își privesc geamul ăla nenorocit care nici cu vopsea nu ești în stare... samd'

ok.

atat doream sa adaug.


g.



 
Postat de catre nula nada la data de 2009-01-07 04:16:08
         
 
  o scriere la care ai muncit. mi-a placut teribil cum ai adus trairi si ideologii - ori poate ideea de viata traita si neasteptat ajunsa intr-un punct de 'junghi'. ok. sunt detalii peste care se poate reveni. daca ai pe cineva aproape care impartaseste 'scrisul', organizati o seara intima la un ceai ori ceva de baut si discutati 'intim' pe text. merita

mi-a placut pana aici:

'Parcă nu fuma așa ceva gîndește ea fulger încruntînd sprîncenele. Ce dracu` vrei!? Cine te crezi de intri așa în camera mea? '

the end.

#


ultimul fragment l-am gasit mult mai 'subtire'.


Tania-Ro, exista o vreme, doua vremi, ori mai mult de atat de cand ne citim... tare mi-a placut acest text. trebuie ca si altora, spun.


un 'An nou fericit! si multa putere in tot ceea ce patimas speri,

gand bun de pe insula,

regards,

goia



 
Postat de catre nula nada la data de 2009-01-07 02:43:47
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23949
Comentarii: 120070
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE