PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Jurnalul unui om normal Text postat de Adrian Suciu fragment II Tîrla şi sexul capitalist Incursiunile mele autobiografice mă obligă uneori –încă o dovadă că sunt român- să recurg la o terminologie atît de profund naţională încît o presupun perfect transparentă oricărui cititor. Cuvîntul „tîrlă”, de pildă, numai dintr-o regretabilă şi temporară omisiune n-a fost încă înnobilat de vreun poet de manual într-o rimă epocală. În anul 1985 al veacului trecut (secolul XX, mileniul II al erei creştine, pentru a evita eventuale probleme mult ulterioare de datare a acţiunii – dacă s-ar fi gîndit şi Homer la chestia asta, ar fi evitat scrierea cîtorva sute de cărţi şi defrişarea unui mare număr de hectare de pădure), bunicii lăsaseră nişte ciobani să facă tîrlă pe unul dintre pămînturile lor mai de la munte. Prilej nemaipomenit pentru adolescentul care eram de trăiri anamnetice precum mulsul mioarelor la strungă , bucătăritul la ceaun în aer liber şi multe alte mioritisme. Dar memoria e un vehicul cu totul incontrolabil: un singur personaj a rezistat neştirbit. Nu trebuie să fac nici un efort să mi-l amintesc pe Trifan – era unul dintre ciobanii tineri, un fel de middle-executive cu certe posibilităţi de avansare în ierarhia stînei. Un bărbat atît de ciolănos încît ţi se părea că n-au avut la îndemînă destulă piele de om cînd l-au închegat şi-au întins peste oase cît mai rămăsese de la alţii. Trifan era orgoliosul posesor al unei biciclete Tohan, legătura între cei doi fiind de pomină prin satele de la poalele munţilor. Trifan nu mergea nicăieri fără bicicleta lui iar ciobanii umblă prin locuri pe unde, uneori, e greu să şi păşeşti, darămite să mai tîrăşti o fierătanie pe două roţi. L-am admirat în vreo două rînduri executîndu-şi exerciţiile de adoraţie: după ce oile erau în ţarc şi lumea la culcare, omu’ mai stătea o juma’ de ceas cu bicicleta. O ştergea, o ungea, îi împodobea spiţele cu izolaţie multicoloră de conductori. Apoi îi potrivea dinamul pe roată şi dădea o tură în jurul tîrlei, fasciculul de la far descriind o traiectorie sinuoasă pe sub stelele verii, după cum ocolea pilotul obstacolele inerente de pe cîmp, mai ales muşuroaiele întărite. Într-o dimineaţă, Trifan şi-a făcut o intrare triumfală de la prima oră: trăgea după bicicletă, legaţi de cadru, doi şerpi cu capetele zdrobite. A dat vreo două ture de tîrlă tîrînd prin ierburi şi praf şerpii muribunzi, cu solemnitatea unui ritual în premieră, urmărit placid de oi şi în atmosferă de galerie sportivă de restul privitorilor. Ciobanul Trifan radia, în clipele acelea, energia epopeică a lui Sindbad la cîrma corăbiei. A Sfîntului Gheorghe călare pe cal. A lui Ion Iliescu în fruntea revoluţiei anticomuniste. Aşa mi-a rămas atunci în memorie ciobanul Trifan şi bicicleta cu care rimează. La vreo cinci ani după povestea asta, domnii Hăngănuţ şi Galben, cărora le mulţumesc pe această cale, m-au luat cu ei să mă iniţieze în pescuitul păstrăvului şi lipanului pe rîul Parva. Ăsta e un rîu care izvorăşte undeva aproape de capătul lumii, la vreo doi munţi de locul tîrlei din copilărie. Într-una din serile petrecute în sălbăticie, aşezarăm tabăra lîngă un observator de urs, făcurăm un foc vesel, fripserăm de-ale gurii, uşurarăm de conţinut nişte sticle. Evident, discutarăm multă politică, cu multă pasiune. România trecuse de curînd printr-o chestie de-i zic unii revoluţie, Hăngănuţ era fesenist de stînga, Galben era ţărănist de dreapta, eu eram proaspăt student şi mîndru colaborator la o gazetă liberă şi independentă, aşadar un cunoscător al domeniului. În liniştea serii, se auzeau dezbaterile noastre aprinse pe fundal de lemne trosnind în foc şi păstrăvi antrenîndu-se pentru luptele corp la corp de-a doua zi în apele uruitoare. Acest concert armonic şi terapeutic a fost întrerupt, întîi firav apoi tot mai apăsat, de un scîrţîit mecanic greu de înţeles în decorul descris. Am devenit atenţi şi-am privit cu încordare în direcţia din care venea zgomotul; nu s-ar fi aşteptat vreodată vreunul dintre noi să zărim întrupîndu-se din întuneric un cioban ciolănos călare pe o bicicletă! Tohanul se învechise dar l-am recunoscut dintr-o privire. Ciobanul Trifan a dat seara bună, l-am chemat să stea cu noi lîngă foc, la o ţuică, la o parolă autentică. A închinat cu noi. Am povestit. Şi dă-i cu Iliescu, dă-i cu Raţiu, dă-i cu Cîmpeanu, dă-i cu Roman, dă-i cu democraţia, dă-i cu pluripartidismul! Am cam remarcat că ciobanul se uită la noi cu privirea cu care te uiţi la nişte chinezi care te întreabă, pe limba lor, dacă mai întîi a fost oul sau găina. Am presupus că omul e sfios şi l-am îndemnat să-şi spună părerea. A sorbit încurcat din sticlă şi a s-a pronunţat cu toată uimirea lui de cioban biciclist: -Io n-am înţăles nemnică! Apăi nu mai îi Ceauşăscu preşedinte? No, mare mninune ş-asta! Îl durea pe Trifan fix în ghidon cine e preşedinte la Românica! Tot din neamul lui trebuie să fie şi ăla care a descoperit că schimbarea stăpînilor e bucuria nebunilor... ... Ajuns în acest punct al poveşti îmi dau seama că unii cititori ar putea fi agasaţi de exhibarea repetată a biografiei autorului şi nu pot decît să le dau dreptate. În anumite cercuri, aş putea chiar să fiu acuzat de deviaţionism literar; potrivit unor curente de gîndire la modă, scriitorul nici măcar nu există. Textul se autogenerează, se înmulţeşte ca euglena verde, prin diviziune. O carte o naşte pe alta şi, odată ce toate cărţile lumii s-au scris, nu ne-a rămas decît să ne cităm unii pe alţii, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, să mai adăugăm un strop la oceanul de hîrtie înnegrită. Pentru oamenii subţiri, însăşi ambiţia auctorială este o formă de bovarism indecentă, care trebuie să ducă la plasarea imediată în carantină a bolnavului. Mai nou, e la modă să citeşti cărţi „generate” de computere, ceea ce ar trebui să îi îngrijoreze pe mulţi, avînd în vedere diferenţa între costurile de întreţinere ale unui PC şi ale unui individ. Cum nu sînt un om subţire –tocmai s-a aflat că am crescut la coada oii- şi nici nu ţin deloc să fiu la modă, voi continua să cred că orice poveste e trăită de oameni şi că, în spatele oricărei cărţi, stau tot nişte oameni. Pe mine atîta m-a dus mintea să pricep: pînă şi abstracţiile generatoare de texte au în spate o biografie. Dîndu-mi seama cît de profund am fost, cu voia cititorului, trec mai departe. ... Conchizînd că viaţa e doar o scurtă distracţie înaintea morţii, Coleaşă îl asigură pe Mititelu nu numai de toată discreţia ci şi de întregul său sprijin. -Şi cîţi bani mai ai şi-aşa mai departe? -Păi, să fi rămas vreun milion. -Scade berile astea de la urmă şi ai mare noroc cu mine! Cunosc curvele din oraş ca-n palmă. Unde ştiu eu, cu cinci sute de mii călărim amîndoi. Da’ tu eşti sigur că n-ai fost niciodată la curve? -Da, bătrîne, singur mi-a fost urît şi n-am avut cu cine mă duce şi eu sunt şi mai timid, de cîte ori trec pe lîngă ele mi se usucă gura de-un fel de emoţie, n-aş putea niciodată să intru în vorbă cu ele. De la înălţimea zecilor de „scurturi”, „normaluri” şi „totaluri”, adică ditamai experienţa acumulată într-un şir lung de vineri burlăceşti, Coleaşă se simţi înduioşat de soarta lui Mititelu şi-şi promise în gînd să-i prilejuiască o trăire memorabilă. În fond, bunele intenţii înfloresc uşor după un număr oarecare de beri. Luară un taxi spre locul fericirii. Curvele, la datorie. La un colţul de stradă, două, mai retrase şi parcă mai eligibile deşi la curve nu e bine să te iei niciodată după aparenţe. Se apropiară de ele. -Care-i scoru’, fetelor şi-aşa mai departe?, face Coleaşă oficiile de ghid cunoscător. -O sută scurtu’, două normalu’, trei totalu’ răspunde una străduindu-se să nu zîmbeasca prea profesional, ca să-i nu-i cadă ciunga prin strungăreţele înnegrite. Şi cu prezervativele voastre, adaugă ea după ce prietenii noştri ies cam fraieri la cîntarirea din ochi. -Păi şi aveţi loc? -Avem noi loc dacă n-aveţi voi maşină. -Păi e în regulă, hai la treabă, da’ să ştiţi că prietenul meu e prima dată. -Prima, neprima, banu’ tot ăla e, nu facem promoţii. -Bine, hai! Merseră vreo cincizeci de metri, ele înainte, ei în urma lor. Intrară într-o curte în care cineva parcă ar fi dat la mixer toate vechiturile din lume şi majoritatea ar fi ieşit ciobite în urma acţiunii. Din curte intrară într-o bojdeucă (mulţumim limbii romîne pentru acest termen care ne scuteşte de o lungă descriere). O balabustă imensă înfăşurată într-un număr de fuste înflorate mesteca ceva într-o oală care fierbea pe sobă. -Avem clienţi, zise fata cu strungăreţe naturale. Balabusta îi măsură cu un rînjet care se dorea amical şi-i pofti pe toţi patru în „cealaltă cameră”. Decorul în care începu şi se desfăşură „acţiunea” se compunea din cîteva chestii care ar putea fi numite eufemistic „piese de mobilier”, o „răpire din serai” decolorată precum pozele sepia de la anticariat şi un miros indescriptibil cu instrumentele prozatorului. Toate lipicioase la contact. Fetele îşi dădură repejor la lumină farmecele cam învineţite la lumina unicului bec chior, îl „rezolvară” amîndouă cu maximă eficienţă pe Coleaşă după care îşi concentrară atenţia profesională asupra amicului debutant. Din diverse motive, eforturile lor păreau a nu se concretiza corespunzător. -Auzi, zice strungăreţita, ţi se scoală, nu ţi se scoală, nu sîntem plătite cu ora! -Hai, zice Coleaşă împăciuitor, e prima dată, daţi-vă şi voi silinţa mai mult şi-aşa mai departe! În fine, minunea fu pe cale să se întîmple, organul nedus la fetiţe dădea semne că ar putea fi folosit dar în momentul în care fetele să-l introducă în orificiile prevăzute de natură şi lege, se auzi urletul balabustei: -Gardaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!! În cinci secunde, prietenii noştri erau scoşi deja pe fereastra bojdeucii, cu lucruşoarele strînse bine în dreptul maţului de atîrnă dedesubtul buricului la bărbaţi, urmînd să-şi găsească singuri drumul spre stradă printre atît de multe chestii că nu le putem enumera. Trebuie să presupunem că amicul nostru Mititelu e pe deplin sincer spunîndu-i amicului nostru Coleaşă că el nu mai vrea niciodată la curve. Un pic de politică În decembrie 1996, mă aflam la Paris, la Radio France Internationale. Eram bursier al Guvernului francez şi băgam şi eu în seamă cîte ceva prin redacţia română. Iar poetul Dinu Flămînd a făcut de vreo două ori cinste cu prînzul la cantina instituţiei, lucru pentru care îi sunt şi în ziua de azi recunoscător că eu n-aş fi ştiut să cer conopidă cu maioneză pe limba lui Voltaire şi mi-ar fi picat obrazul să arăt cu degetul în faţa domniţelor care roiau prin zonă. În România, tocmai asistaserăm la prima „alternanţă democratică la putere a partidelor politice” după comunism. Adică plecaseră unii şi veniseră alţii. Iar junele studinte-n litere şi publicist care eram crăpa de entuziasm. Eu primisem o ofertă de job onorabil la Paris. Pe vremea aia era complicat rău, cu vize, cu aprobări, cu birocraţie. Eu nu şi nu. A venit schimbarea la putere, e nevoie de noi, tinerii, să punem umărul, să construim ţara, s-o scoatem din rahat. Iată ce scria subsemnatul în presa vremii - citatul este parţial, că mă jenez: „În locul declaraţiilor sforăitoare, consider că i-am făcut noului preşedinte un cadou mult mai important: votul meu. Din declaraţiile dlui. Preşedinte precum şi din discuţii cu persoane din cercul său apropiat, ştiu că acesta a declarat un război total corupţiei din ţară. În clipa aceasta, mafia politico-financiară autohtonă îşi simte ameninţate poziţiile. Mafia romînească are puterea de a bloca reformele promise de noul regim. Aflată pentru moment în derută, ea va reveni pe poziţii de forţă. Emil Constantinescu este un luptător intransigent, în tradiţia lui Corneliu Coposu. Sunt convins că va sta ca un spin în coasta tuturor jefuitorilor prezenţi ai acestei ţări. Şi sunt convins că aceştia nu vor aştepta cu mîinile în sîn ca imperiile lor financiare să se dărîme sub loviturile noului preşedinte. Eu consider că viaţa acestuia se va afla în permanentă primejdie în cursul celor patru ani de mandat. Oricare dintre oraşele României poate deveni un Dallas autohton. Cred că se cuvine să fim atenţi la preşedintele pe care l-am ales. Ca să nu rămînă singur în cruciadă”. ... Dacă aţi terminat de rîs, aş vrea să spun, în apărarea mea, doar că eram aşa de mulţi dobitoci comici pe vremea aia încît măcar nu sufăr de singurătate. Şi mare înţelept ciobanul Trifan: prea ne batem capetele cine e preşedinte, care e prim-ministru. Că e Gigel, că e Costel, tot aia e. De-aia nu-mi place să discut politică: am pus odată botu’, acu’ mi se fîlfîie. Nu mi se fîlfîie deloc, în schimb, de soarta copiilor mei. Dacă mai trec anii şi constat că o să ajungă şi ei să-şi trăiască tinereţile în sărăcie ca să le meargă bine coropişniţelor care tot pescuiesc de douăzeci de ani pe scena politică românească, o să am un moment în care voi exploda precum mămăliga. Şi-atunci, în loc să mîzgălesc hîrtia, voi face lucruri socialmente mult mai utile. Anunţ de pe-acuma SPP-ul, SRI-ul şi alte servicii discrete că, dacă şi peste zece ani tot dobitocii ăştia ne vor conduce, şi tot la fel de prost, mă apuc de pus bombe. Spre deosebire de amărîţii de-i arestarăţi pînă acuma pentru terorism, eu ştiu exact unde trebuie plasate bombele pentru efect maxim, de unde să le procur şi ce nu ştiu mai învăţ pînă atunci, că doar de-aia am cap. De vedeţi că neamul ăsta de mămăligari e condus tot de ciobanii de-acuma pe noua tîrlă europeană, să fiţi cu ochii pe mine ca pe butelie! Şi să nu se supere grupul de cititori anonimi că i-am făcut „mămăligari” dar chiar sunt mămăligari. Că le au de la mama lor, că le au lipite ori cusute, alte neamuri au chestiile alea ca nişte bile dintre picioare. Îi văd şi-i ascult pe români la televizor ori la terasă combătînd şi făcînd politică. Ameţeşti de-atîta revoluţie!. N-am văzut, însă, nici un român trăgînd o flegmă între ochi unui politician care-l muşcă de obraz. Am văzut cu flegme, roşii stricate şi ouă clocite civice prin tot felul de ţări, românul tace şi înghite. Diverşi pulifrici (ardelenism, n-are nici o conotaţie sexuală sau vulgară, doar sună bine – cu sensul aproximativ de „om de nimic”) fac vizite electorale prin tot felul de locuri şi se dau la televizor. Pe unu’ nu l-am văzut mototolit de vreo muiere căreia i-au emigrat copiii de bine ce le-a fost, de vreun pensionar căruia i s-a acrit de indexare, de vreun tată de familie venit de la şedinţa cu părinţii unde i-a căzut în cap un sfert din tencuiala de pe tavanul clasei! Românii sunt tari la crîşmă şi în gură. Aşa că, stimaţi cititori, mă lăsaţi cu indignările d-voastră, nu dau doi bani pe ele. Vorbe. De-aia mă şi bate gîndul să mă apuc de politică dacă n-am succes cu literatura. La cîţi proşti sunt în ţara asta, e posibil să mă voteze pentru că le spun că sunt proşti!!! ... „Domnule Adrian Suciu, Am citit cele ce-aţi scris fie şi numai din raţiunea dialectică de a cunoaşte şi opinii contrare alor noastre. Vă mărturisim cu sinceritate şi condescendentă durere (doar păreţi a fi, după numele ce-l purtaţi şi după cîteva sporadice izbucniri ale conştiinţei d-voastră naţionale, păreţi a fi, totuşi, un român de-al nostru) că ne-au surprins şi ne-au umplut sufletele de amărăciune opiniile anti-româneşti şi anti-patriotice pe care le-am descoperit în conţinutul paginilor lecturate. Influenţat, probabil, de opiniile unor intelectuali „elitişti”, cîntaţi prohodul neamului românesc în ceea ce scrieţi şi nu găsiţi neamului din care faceţi parte nici o virtute. Litaniile pe acestă temă, reflectate obsedant în rîndurile dv., atestă o anxietate reală sau fariseică, ce coboară treptat la formele malefice şi îngrijorătoare ale angoasei. Speram că evenimentele politice şi chiar militare ce se precipitau pe scena vieţii interne şi externe vă vor vindeca prin şocul ce-l vor produce asupra conştiinţei dv. Pe de altă parte, cu toate că eram conştienţi de faptul că rîndurile dv. puteau induce unor cititori neavizaţi aceeaşi anxietate şi descurajare pe care dovedeaţi că le simţiţi sau le simulaţi, n-am intervenit public pentru a ne exprima oprobiul. Nu-i creştineşte să loveşti într-un om bolnav. Ne-a îngrijorat, însă, semnele unei involuţii grave a stării sănătăţii dv. prin îndemnul la scuipatul liderilor politici şi altele asemenea. Prin conţinutul direct sau sugerat, aţi comis infracţiunea de instigare publică şi apologia infracţiunilor, prevăzută şi pedepsită de art. 324 din Codul Penal al României. Citiţi conţinutul acestui articol din C.P. şi dacă nu vi s-a atrofiat responsabilitatea vă veţi recunoaşte vinovat. Vă faceţi, de-asemenea, vinovat de infracţiunea de lez-naţiune. Da, ştim că această infracţiune nu este prevăzută şi nici pedepsită de Codul Penal, dar credem că ar trebui introdusă. Ştim că în vechiul Cod Penal din 1923 exista infracţiunea de lez-majestate şi ne întrebăm prin ce este mai valoros un monarh bun sau rău, dar care nu este, în contextul temporal de cît o efemeridă, comparativ cu o naţiune ce este nemuritoare? Dacă Legiuitorul a consfinţit, la vremea respectivă, un text de act normativ care să-l apere pe monarh, de ce n-a sancţionat şi atentatul sau infracţiunea ce lezează o naţiune veşnică? Vă întrebaţi, poate, de ce n-am sesizat organele de urmărire penală cu privire la infracţiunea de care v-aţi făcut vinovat? Noi păstrăm cu sfinţenie valorile naţiunii române pe care le apărăm cu disperare, chiar şi atunci cînd ni se răspunde la pîine cu pietre. Dovada indubitabilă a acestei caracteristici morale de sorginte ancestrală rezidă în principiul că vrem îndreptarea păcătosului. Vă atenţionăm, însă, dle. Suciu că infracţiunea comisă de dv. are termen de prescripţie 4 ani. Mai avem timp să facem cuvenita sesizare. Pînă şi răbdarea, toleranţa şi iertarea ce constituie structura profund creştină (sau Mioritică, dacă vă place mai mult) a neamului românesc au limite. E în interesul dv. să nu depăşiţi aceste limite. Căinţa va fi tardivă. Nu v-aţi mulţumit să vă defulaţi frustările malefice doar în cadru intim dar aţi şi reuşit, prin cine ştie ce mijloace, să convingeţi un editor iresponsabil să le mai şi publice. Ura dv. cronică trebuia răspîndită ca o molimă pe o arie cît mai largă. Să fie cunoscută, gustată şi să contaminaţi cu miasmele ei fetide pe cît mai mulţi români. Que-s-que tandere Catilina pacienţia nostra...? Oripilata şi exasperata interogaţie ciceroniană de acum mai bine de două milenii ne revine obsesiv în memorie şi ne arată că s-a umplut paharul răbdării noastre. Dar ce limbaj elevat folosiţi în paginile dv.? … … … … Iar cu aceste epitete nu gratulaţi cine ştie ce persoană ce s-ar fi făcut vinovată prin cine ştie ce jignire resentimentară ci un popor român ce numără două zeci şi cinci de milioane de membri şi conducătorii săi aleşi. Nu v-aţi gîndit că atentatul dv. se poate transforma într-o ripostă nimicitoare la adresa persoanei dv.? Ce-aţi face dacă ar veni la dv. cîteva mii de români să vă ceară socoteală pentru epitetele cu care i-aţi calomniat şi pentru atitudinea iresponsabilă la adresa siguranţei naţionale? Angoasa vi s-ar transforma în panică, ura într-o frică imposibil de reprimat, iar ameninţarea iminentă v-ar oferi doar şansa suicidului. Chiar aşa, d-le Suciu? Ştiţi cîţi ingineri, medici, jurişti, profesori, scriitori şi poeţi fac parte din acest popor pe care-l denigraţi? Vă daţi seama ce resentimente aţi provocat acestor oameni prin epitetele injurioase cu care i-aţi “onorat”? Aţi uitat atît de repede, dle. Suciu, că pe sudoarea acestui popor v-aţi făcut studiile, cîte şi cum le-aţi făcut? Faţă de toate aceste etichetări injuste prin care s-a lezat demnitatea românilor, protestăm energic şi la adresa editorului, cu vehemenţa şi tăria pe care ne-o oferă calitatea noastră de cetăţeni demni ai României şi aşteptăm să ne cereţi scuze în paginile următoare şi într-un cotidian central de mare tiraj, în caz contrar ne rezervăm dreptul de a acţiona prin alte mijloace legale, pentru a ne salva demnitatea, cinstea şi inocenţa grav afectate de pseudo-literatura dlui. Suciu. Semnează: Lt. col. (r) Ion Babanu, în numele unui grup de cititori patrioţi”. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   -Io n-am înţăles nemnică! Apăi nu mai îi Ceauşăscu preşedinte? No, mare mninune ş-asta! Îl durea pe Trifan fix în ghidon cine e preşedinte la Românica! Tot din neamul lui trebuie să fie şi ăla care a descoperit că schimbarea stăpînilor e bucuria nebunilor... fericit trebuie ca era Trifan in 'lumea lui'... nu-i de lepadat scrierea... /ma minunez cat de serios isi traiesc unii viata.../ ori asa-i normal. regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-12-10 18:52:41               "Tarla" e mioritica, Adrian, asa ca nu-s surprize! Bine scris, o tona de amar sub aerul superflu..... te mai astept , calvar* (evident, tot o mamaligara, vorba Ramonei)   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-12-09 21:28:09 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Adriane, abia astept sa treaca urmatorii 10 ani! Pana atunci, te voi citi cu mare admiratie. o mamaligara   Postat de catre ramona grosu la data de 2008-12-09 17:06:41               Era nevoie să mai apară printre bălăriile ecoblu şi astfel de texte!Vot... admirativ!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-12-09 14:43:07	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE