PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
fragmente de la mare Text postat de popescu marina Seara şi plaja. Eu şi marea. Privesc apa. Ea nu mă priveşte pe mine. Mă îndrept spre valuri. Şi valurile se îndreaptă spre mine. Unde suntem? Apa sărată se învârte în jurul meu, în palmele mele, în părul meu, în ochii mei. Totul e apă. Şi timp. Şi tăcere. Simt o cochilie de scoică...mă gâdilă la degetul mic de la mână. Mâna stîngă, sau mâna dreaptă...oricum totul e apă şi nu mai contează. Totdeauna am fugit de tăcere. Mi-a fost frică de clipa aceea care parcă e în plus, în care nimeni nu zice nimic. Nici glasul omenesc, nici gândul, nici Dumnezeu. Şi acum, ce ironie, totul e doar apă şi tăcere. Poate că printr-un noroc tăcerea va intra la apă. Deşi nu cred, zodia Racului în care m-am născut nu e una norocoasă. Este în schimb o zodie de apă, deci ar trebui să mă simt în elementul meu. Şi totuşi, Dumnezeu mă aude. Sau, cel puţin, dumnezeul pescăruşilor. Tăcerea fuge de mine, gonită de ţipetele lor. Muzică. Sunetele naturii, atât mi se poate oferi acum. Primesc cu plăcere şi muzica asta, deşi până acum nu am simţit nici dorinţa, nici curiozitatea de a o asculta vreodată. Ciudat cum te schimbă situaţiile limită. Îţi reinventezi bucuriile, speranţele, aspiraţiile. De fapt, situaţiile limită pot fi privite din altă perspectivă ca nişte situaţii care îţi distrug limitele. Tocmai atunci te rupi de orice constrângere. Uite aşa, cum stau eu acum în apă. Cine poate spune care este limita? Marea? Cerul? Distanţa începând de la care sunetele pescăruşilor nu se mai aud? Trupul meu? Gândurile care încă nu m-au părăsit? Gândul. Să fie oare asta vocea lui Dumnezeu în noi? Şi cum se face atunci că avem atâtea gânduri rele? Mai multe cele rele decât cele bune? Şi atunci de unde vine gândul? Dumnezeu când l-a creat pe om l-a creat cu tot cu gânduri? Sau omul şi-a asumat singur dreptul de a gândi? De unde vine gândul? Aici şi acum aş simţi tentaţia să spun că gândul se naşte din sunetul valurilor care se izbesc unele de altele. Ca un ţipăt al mării. Gândul meu acum aşa se naşte, ca un ecou al mării...dar ştiu că e prea simplu ca să fie adevărat. E seară, dimineaţă, sau e amiază? Poate soarele înfierbântă nisipul de pe ţărm şi alţi copii aleargă desculţi pe el, şi fac alte castele de nisip şi se joacă cu alte mingii mari şi colorate pe care le pierd în valuri. Nu sunt alte valuri. Sunt valurile mele. Ale noastre. Ale timpului care nici măcar nu există, deşi face atâtea valuri. Oare marea mai adăposteşte comori, ca odinioară? Dacă mă gândesc mai bine, e o ucigaşă perversă. Răpeşte vieţile celor care o caută şi o iubesc şi îşi însuşeşte apoi şi averile lor. Mă-ntreb însă ce preţuieşte ea mai mult: sufletele ce se agită împreună cu valurile, sau comorile din adâncuri? Ştiu doar ce preţuiesc eu acum: gândurile astea. Sunt tot ceea ce am şi cel puţin deocamdată sunt ale mele. Poate peste un timp vor fi şi ele parte din vuietul mării. Ce mi-o fi plăcând atît de mult la mare? Impresia de nesfârşit? Arhitectura valurilor? Vuietul care mă duce cu gândul la alte lumi posibile? Zvârcolirea ei care se transmite şi sufletului meu? Trecerea ei firească de la calm la agitaţie? Faptul că ori de câte ori ai privi-o nu te plictiseşti, că are o infinitate de posibilităţi de a se transforma? Atâtea întrebări pe care marea mi le pune şi nici măcar un răspuns pe care eu să-l pot da. Adevărul e că niciodată nu am ştiut cum să reacţionez în faţa ei altfel decât prin tăcere. Un căluţ de mare, o scoică, un delfin. Viaţa lor valorează de o mie de ori mai mult decât viaţa mea aici, în regatul mării. Sunt un intrus care trebuie eliminat. Probabil un batalion de peşti ucigaşi se îndreaptă acum spre mine pentru a mă extermina. O să răzbune astfel toate crustaceele, toţi peştii pe care eu şi restul omenirii i-am mâncat sau i-am chinuit în acvariile noastre de fiinţe egoiste. Există cred o lege a mării care decretează că la un anumit număr de vieţuitoare marine ucise, trebuie să piară în adâncuri şi câte un om. Natura are cu siguranţă legi mai echitabile decât cele pe care noi ni le impunem, spre a avea ce încălca. Ea însă nu şi le încalcă decât rareori şi atunci tot cu ajutorul nostru. Şi când mă gândesc că nu am văzut niciodată un răsărit sau un apus la mare...nici nu mi s-a părut vreodată cum că aş fi pierdut ceva deosebit. Dar acum simt cum mă cuprinde o tristeţe de o imensitate comparabilă cu a apei ce mă înconjoară. Şi la ce bun regretul acum? Ce poate fi, la urma urmei mai pathetic decât un om care se-neacă în mare şi plânge după imaginea soarelui care răsare sau apune deasupra apei? Cu siguranţă doar un visător sau un nebun s-ar mai gândi la asta înaintea morţii iminente. Ultimele clipe înainte de final. La ce ar trebui să ne gândim? La toate cele făcute sau la cele nefăcute şi care nici nu vor mai putea fi făcute vreodată? Să ne lăsăm sufletul să zâmbească împăcat pentru cele bune şi frumoase sau să simtă deznădejdea şi regretul pentru cele pe care nu a avut curajul sau puterea să le facă? Dacă m-ar întreba cineva, dar nu văd cine ar putea s-o facă aici, aş spune că iadul şi raiul există doar atunci, în ultimele clipe de conştienţă dinaintea morţii. Raiul însumează toate bucuriile, iubirile, împlinirile, prieteniile şi toate clipele când sufletul nostru a fost mulţumit şi care sunt retrăite rapid pentru ultima oară. Pe de altă parte, ura, neîmplinirile, remuşcările, laşităţile, invidiile, egoismul ne trec prin faţa ochilor ca un spectacol dezolant. Asta e tot. Fără diavoli, fără focul gheenei, fără îngeri sau câmpii elizee. Şi după... nu mai e nimic. Nici timp, nici apă, nici bucurii şi nici regrete. Pescăruşii se aud tot mai aproape. Şi valurile îmi răscolesc toate simţurile cu vuietul lor, cu mirosul lor sărat şi cu răcoarea lor. Simt o lovitură uşoară la picior... deschid ochii. O minge verde, mare, transparentă, s-a oprit lângă mine. Fetiţa cu păr buclat vine repede să o recupereze. Zâmbeşte, îmi întinde o scoică şi-mi cere să-i dau mingea. Schimbul mi se pare echitabil şi îi zâmbesc şi eu, mai ales că datorită ei văd pentru prima oară un apus la mare. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE