PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poveste cu o fata - text integral, final Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Poveste cu o fata 1. Înainte cu câteva luni să moară, bunicul a rămas fără picioare. I le-au tăiat de la genunchi în jos. Dar nu s-a oprit din cioplit pentru mine. Mi-a făcut un buzdugan mic, bine șlefuit, stând în pat, lângă sobă. Mi l-a dat și mi-a zis, Georgică, asta să îți amintească de mine când o să mor. -Lasă bunicule, că nu mori mata, am zis vesel, făcând pe zmeul, cu buzduganul în mână. Nu până intru eu la școală. Și o să iau numai premiul întâi, o să mă vezi cu coroniță. -Și o să spui o poezie pentru mine, pe scenă. -O să spun, bunicule. Dar nu am apucat, pentru că a murit înainte. L-au îngropat în prima zi de școală, iar eu am purtat crucea, deschizând alaiul. O purtam cu responsabilitate, așa cum mi-a zis mama, George, tu ai să porți crucea, căci bunică-tu te-a iubit foarte mult. Mă dureau mâinile, că era grea. Dar nu i-am dat drumul, am ținut-o sus, să nu atingă pământul, de acasă până la cimitirul de la marginea satului. Apoi am predat-o cuiva de acolo, cu grijă. După ce au coborât sicriul, am aruncat în groapă o mână de pământ și buzduganul. -De ce îl arunci? zise mama cu ochii în lacrimi. -Să îl apere de întuneric, am zis. Eu o să îmi amintesc mereu de el. O să îi spun o poezie, când iau premiul întâi la școală. -Așa să faci! spuse mama și mă strânse lung la piept. Așa să faci! Stau pe scenă, cu coronița pe cap și cu un buchet de flori în mână, la serbarea de sfârșit de an. Învățătoarea mă împinge ușurel din spate, Hai Georgică, fă un pas înainte și spune poezia la microfon. Văd sala căminului cultural cu toți ochii pe mine, mama în primul rând, mătușa, unchiul, bunica ștergându-și o lacrimă de bucurie, și încep să plâng, smiorcăit, Nu mai știu versurile, nu mai zic nimic! Și fug în spatele scenei de unde mă culege mama protector, Lasă, nu e nimic dragul meu, spui la anul. Dar eu știu că nu o să spun niciodată, și că îl dezamăgisem pe bunicul. Sunt în clasa a doua, la sfârșit de an scolar. Primesc coronița de garoafe roșii și albe, două cărți și un buchet de flori. Port în picioare pantaloni negri, șosete albe și sandale, am o cămașă alba și un șnur de catifea în formă de cravată. E cald în căminul cultural și scena scârțâie sub picioarele învățătoarei. Am ieșit din linia formată de grupul de premianți căci trebuie să spun poezia de premiul întâi. Bunicule, de data asta o fac. De data asta o spun, căci am repetat-o în fiecare zi, cu voce tare. Iar buzduganul nu îl mai am, căci te apără de întuneric. Mă apropii de microfon și șoptesc, “De ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos, tu nu știi oare, tu nu știi oare, tu…”. Ma blochez, transpir, mă uit în sală. Mama e în primul rând, matușa și unchiul nu au putut să vină, dar bunica e și ea acolo, ștergându-și o lacrimă de bucurie sau duioșie. Mă uit la învățătoare, cerșind îndurare. Mă încurajeaza din priviri, apoi îmi șoptește, Hai că o știi, spune mai departe, îi văd buzele roșii mișcându-se rotund, Nu te opri, hai. Tremur, nu îmi mai simt picioarele de la genunchi în jos, bunicule, ar putea să mi le taie și nu m-ar durea. Vreau să se termine odată, vreau să plec. Apoi cineva mă ia delicat de mână și își împletește degetele cu ale mele. Îmi șoptește în urechea dreaptă, Spune poezia, stau lângă tine aici până o spui, și eu încep să turui căci îmi amintesc acum perfect toate strofele, așa cum le-am repetat. -Ce simpatici sunt, aud din sală, ca doi îngerași. Termin, valul de aplauze îmi lovește timpanul, mâna îmi este eliberată din strânsoare și îmi lasă palma udă. 2. Trebuia să ajung la o conferință și aveam nevoie de un costum nou. Tinuta era obligatorie iar garderoba mea foarte limitată, așa că m-am repezit la un magazin de haine, am pus repede mâna pe un costum și m-am aruncat în cabina de probă. Nu vroiam să mă lungesc prea mult, era frumos afară, mă gândeam că dacă tot mi-am sacrificat timpul, măcar cu o plimbare pe jos, în aer liber, să mă aleg. Când m-am aplecat să îmbrac pantalonii am văzut piciorul acela. Nu se vedea tot, ci până la jumatatea gambei, însa îl ghiceam, îi ghiceam forma completă, liniile fine, pielea roz-arămie sub ciorapul negru ridicat până la jumatate. Peretele despărtitor cu cabina de probă alaturată nu se unea cu podeaua, ci se oprea undeva, în aer, suspendat, lăsând destul spațiu neacoperit, îndeajuns pentru a vedea, în momentele acelea, așa cum eram aplecat, tendonul întins al acelui picior desculț, eliberat de pantoful cu toc subțire alăturat, cu călcâiul ușor ridicat de pe podea, ascuns privirilor doar de mătasea neagra a unui ciorap de damă rulat pe o gambă încordată, ieșind, bombată, în evidență. Și apoi mâinile, cu degete subțiri, desfăcute, rulând ciorapul în sens invers, descoperind, arătând, oferind spre desfătare pielea strălucitoare, dezvelind călcâiul, apoi talpa fină, parcă de copil, degetele micuțe, delicate, cu pielea subțire și catifelată, se pare că femeia de lângă mine proba ceva, și o făcea cu o voluptate naturală, cu o feminitate totală. Pentru câteva clipe am uitat de ce venisem acolo, stând așa, pe vine, cu pantalonii ridicați până la jumătate, admirând acea tibie reflectată în oglinda pătată de lângă ea, suspinând ușor la vederea gleznei de o subțiime aproape nefirească, dar într-un final m-am dezmeticit, m-am scuturat și am adoptat o ținută decentă, trăgându-mi pantalonii pe mine și constantând ca sunt mult prea largi pentru talia mea. Când m-am întors cu o altă pereche, mai mică, am observat poșeta, o gentuță neagră, dreptunghiulară, lucioasă, uitată în colțul din stânga al cabinei de probă. Am ridicat-o de acolo cât de repede am putut, grăbindu-mă în stradă, așa, cu pantalonii atârnându-mi pe brațul drept, în speranța că am să-i mai prind stăpâna, că nu a cotit pe vreo străduță lăturalnică. Dar nu am mai zărit-o, și atunci m-am hotărât brusc, parcă cu bucurie, să o iau cu mine, acasă. Nu știu de ce am făcut asta, de ce nu am pus-o la loc, în colțul ei. Femeia avea să se întoarcă, era doar o chestiune de timp până să își dea seama că a uitat-o, și nu o va găsi, probabil se va întreba nedumerită ce fel de om ar pleca cu un obiect care nu îi aparține, sau poate că nu o va face, având în vedere cum sunt oamenii în ziua de azi, poate gestul meu avea să-i întăreasca o convingere, a disparut demult bunul simț și nu avem cum să îl mai aducem înapoi oricât ne-am dori, iată că evoluția nu aduce cu sine mereu numai lucruri bune. Ajuns acasă am aruncat geanta pe canapeaua din sufragerie și mult timp am uitat de ea, mi-am amintit abia spre seară, când m-am așezat la televizor. Am privit-o puțin mirat, ca și când mă întrebam ce o căuta obiectul acela străin lângă mine, apoi m-a cuprins o dorință irezistibilă de a o desface, și asta am făcut, am deschis-o cu mișcări rapide, nerăbdătoare, și i-am vărsat conținutul direct pe covor, la picioarele mele. Un ruj, o minitrusă de machiaj, un creion metalic cu mină, o brichetă micuță, un pachet de Kent. Mai avea doar două țigări în el, urma, pesemne, să își cumpere altul, câte lucruri poți afla despre o persoană doar din marunțișurile din poșetă. Fuma țigări lights, nu îi plăceau cele tari, deci era mai mult un hobby, și nu un mod de a fi, fuma să nu se plictisească, să aibă o preocupare atunci când nu ar fi avut niciuna. Am mai descoperit o cartelă de metrou expirată, nu avea mașină, mergea cu metroul, pesemne îl prefera mijloacelor de transport de suprafață, metroul e mult mai rapid și mai puțin aglomerat, chiar și la orele de vârf, apoi o pereche de chei, au zornăit când au lovit podeaua, erau cu siguranță de la casă, două chei simple, copii după originale. Langă chei am zărit un portofel albastru, cu adeziv, pe care l-am deschis febril. Un buletin, un card BRD, câteva cărți de vizită, un card Metro, cinci sute de mii, nu purta mulți bani la ea, sau îi cheltuise în oraș. Am studiat fotografia din buletin, o față lungă, probabil de la prelucrarea pe calculator, un păr negru tuns rotund, terminându-se odată cu urechea, punând astfel în valoare gâtul, un gât subțirel, fin, încadrat de un lanț de argint, o bijuterie peste o alta bijuterie. Avea o figură serioasă și poate de aceea puțin îmbătrânită, surâsul, oricât de palid ar fi, ne întinerește. Nici urmă de surâs pe chipul acela aș zice mai degrabă încordat, susținut de o privire fixă, către obiectiv, sau monitor, sau scanner, sau ce o fi fost, mijloacele de pozare s-au diversificat cu trecerea deceniilor. Am părăsit fotografia, m-am concentrat asupra cnp-ului. Primele cifre ne pot spune destule despre persoana în cauză, mie mi-au spus că avea douăzeci și șase de ani, era încă tânără, oare era căsătorită? Nu știu, mi-am zis, însă pot să aflu, și așa era, aveam câteva rânduri mai jos adresa completă, și am realizat că nu era departe, ce ciudat, câteva străzi mai încolo, puteam ajunge pe jos fără greutate. Mi-am consultat ceasul, nu era foarte târziu, însă nici ora de vizită nu era. Cu toate astea m-am hotărât să mă duc, am strâns repede obiectele împrăștiate pe jos și le-am îndesat înapoi în geantă, am băgat buletinul, prețiosul buletin, în buzunar, și am ieșit val vârtej din casă, strângând poșeta neagră la piept. Am ajuns repede, sau cel puțin așa am avut impresia, timpul nu curge la fel când ești preocupat de ceva. M-am trezit dintr-odată pe străduța aceea liniștită, luminată de câteva felinare moderne însă cu iz arhaic. Am identificat imediat clădirea, un bloc de patru etaje, pe care îl priveam de jos în sus întrebându-mă ce caut eu acolo în prag de noapte, oamenii normali iși fac dușul de seară și se cuibăresc în pat la ora asta, nu umblă pe străzi fără niciun motiv. Ajuns în fața ușii am tras aer în piept și am sunat lung, de doua ori, sperând din tot sufletul să îmi raspundă ea, și nu vreun bărbat, soțul, sau amantul, sau prietenul, putea fi oricine, cu o privire nedumerită. Cine sunt și ce vreau la ora asta, cum îmi permit să deranjez căminul acesta liniștit, nu știu că orele de vizită s-au încheiat demult? Ba știam, însă găsisem o poșetă, care m-a condus aici, în fața ușii acesteia de lemn, lăcuită, pe care era lipit plasticul cu numele Pavel, familia Pavel, va să zică familie, clar era casatorită, mi-am zis cu dezamăgire, sentiment apărut așa, parcă din senin, având în vedere că nu așteptam absolut nimic de la nimeni. Însă poate mă înșelam, iar organismul mă atenționa, ai grijă, oricât vrei să bravezi, pe mine nu mă pacălești, dacă nu vroiai nimic acum erai acasă, îmi spunea și avea dreptate. Într-un târziu, parcă trecuseră ore întregi, ușa se deschise, dar nu de tot, era legată de un lanț pe dinăuntru. -Da? Ce doriți? mă întrebă cu voce obosită, era ea, nu un bărbat, ce noroc pe mine. -Bună seara, am răspuns, întâi cu voce înceată, poate de emoție, apoi, revenindu-mi treptat, mă scuzați că vă deranjez la ora aceasta, știu că este târziu, însă m-am gândit că... Știți, am găsit o geantă, și în ea erau actele dumneavoastră, așa v-am găsit, din buletin, mi-am zis că o să aveți nevoie de ele în cel mai scurt timp, fară acte nu suntem nimeni, am ajuns să ne reprezinte o hârtie, un plastic, am încercat o glumă. -Ah, poșeta, da, uitasem de ea, îmi replică păstrându-și aerul obosit. Apoi deschise usa larg, Intrați, vă rog, nu stați în ușă. Am intrat ezitând, mă luase prin surprindere, nu mă așteptasem să fiu poftit înăuntru. -Haideți, continuă, veniți în sufragerie, să bem o cafea, luați loc, mă întorc imediat cu ceștile. M-am așezat pe un fotoliu urmărind-o cu privirea, avea părul ud, cred că doar ce făcuse duș, încă nu apucase să și-l usuce. Purta un halat de baie albastru care cobora doar până la jumatatea gambei, cu despărțitura pe partea stângă, îi puteam zări coapsa bronzată ieșind, îndrazneață, la lumină. N-am rezistat și mi-am coborât privirile la nivelul gleznei (nefiresc de subțire), urmărind încordarea tendonului în timpul mersului, neacoperit, de data aceasta, de ciorapul negru. Se întoarse repede cu două cești pe o tavă de inox, cred că avea cafeaua deja facută, ca și când aștepta pe cineva. -Așteptam pe cineva, zise, dar se pare că nu s-a obosit să vină... -Îmi pare rău, murmurai puțin amețit, privind-o cum se apleacă să pună tava pe masuța joasă din camera, încarcând să îi ghicesc poziția sânilor sub stofa halatului. Era schimbată față de poza din buletin, parul îi era mult mai lung, trecea de umeri, și era vopsit blond, în contrast cu pielea bronzată. -Nu face nimic, îmi răspunse, apoi adaugă, vreți zahăr? -Cum? -V-am întrebat dacă vreți zahăr, mie, de exemplu, îmi place amară. -Ah, da, vreau, am zis clipind des, înca nu mă dezmeticisem. O linguriță, atât, va rog. Puse o linguriță de zahar în ceașca din fața mea, amestecă de două ori, apoi se așeză, picior peste picior, privind parcă prin mine. Se lasă o tăcere de plumb, apăsătoare, pe care nu am îndraznit să o tulbur. M-am mulțumit doar să o privesc, oare ce dezamăgiri o apăsau, asteptase pe cineva care nu venise, iar acum trebuia să se mulțumească cu compania unui străin, tot era ceva decât să fie singură, e cumplit când te pregătești sufletește pentru un anumit moment care nu mai apare, rămâi cu un gol pe care nu ai cum să îl mai acoperi, eu eram aici, i-aș fi putut acoperi doar o particică, bună și aia, ar zice o persoană optimistă, eram curios ce-o zice ea. Nu zicea în continuare nimic, tăcea de minute întregi, așa că m-am gandit ca, în cele din urmă, să vorbesc eu. -Uitați, am spus mai mult șoptit, de frică, parcă, să nu o tulbur din reverie, asta este geanta dumneavoastră. -Poftim? se întoarse mirată spre mine, ce-ați spus? Mă privea de parcă abia acum o făcusem conștientă de prezență mea acolo, în aceeași cameră cu ea, eu îmbracat, îmi păstrasem toate hainele pe mine, ea în halat și cu părul ud, teribil de vulnerabilă. -Poșeta, v-am spus, am găsit-o în cabina de probă, cred că ați uitat-o acolo. -Ah, aveți dreptate, da, poșeta.... Multumesc, multumesc mult, adaugă și o lua din mâinile mele punând-o jos, pe covor, lipită de piciorul scaunului pe care stătea, însă fără să se aplece, aproape fără să își schimbe poziția, păstrându-și în continuare aerul absent care mă cam stânjenea. Să știți că m-am întors după ea, dar nu mai era acolo, chiar m-am întrebat cine ar fi putut să o ia, iată că ați luat-o dumneavoastră, îmi zâmbi palid, probabil dacă ar fi fost altcineva nu aș mai fi recuperat-o. -Nu se știe, poate oricine ar fi gândit ca mine, am zis și am sorbit din cafeaua încă caldă . Nu dădu atenție vorbelor mele, ca și când nu le-ar fi auzit, omorând astfel conversația abia înfiripată. Își păstra în continuare acceași atitudine dezarmantă, îngnorându-mă cu totul, arătându-mi, parcă, că sunt nedorit acolo, în preajma ei, în ora aceea, ora altuia, și nu a mea. M-am foit puțin pe scaun, am mai luat o gură de cafea apoi m-am hotărât, fără tragere de inimă, să mă ridic, și am făcut-o, zicându-i, Eu trebuie să plec, s-a facut tarziu. -Plecați? -Da, e deja noapte, n-aș vrea să vă mai rețin, am zis îndreptându-mă spre ușă. Vă mulțumesc frumos pentru cafea, am adăugat. -Eu vă mulțumesc... Am părăsit apartamentul grăbit, de parcă mă împingea ceva de la spate. Însă pe scară m-am oprit brusc, lipindu-mi spatele de zidul alb de langă ușa ei. Asta fusese tot? Parcă nu îmi venea să cred, se pare ca da, ce altceva putea să fie? I-am returnat poșeta, am băut o cafea, am schimbat doua vorbe, ce altceva să fi fost? Și totuși, îmi spunea o voce în urechea stângă, și totuși era în halat de baie, și îl păstrase pe ea tot timpul, poate dorea să se bage în pat, îmi șopti brusc o alta voce, din dreapta, poate prezența ta acolo o oprise să facă asta, da, urlă stânga, însă chiar nu se cade să stai așa în fața unui străin, și picior peste picior, decât dacă vrei să îi atragi atenția într-o anumită direcție, cine știe, șopti dreapta fără vlagă, pierdea teren, cine știe, poate așa se simțea mai comod, este o poziție comună, câți nu au stat picior peste picior în cele mai diverse locuri, ha, triumfă stânga, dar nu cu despărțitura la vedere, nu așa, arătându-și coapsa, nu așa umflându-și pieptul, iar de aplecarea aceea peste masuță, ce să mai vorbim, punctă, iar dreapta tăcu brusc, în timp ce eu realizam că buletinul ei încă era la mine. Inima îmi tresăltă când l-am scos din buzunar, cu un sentiment de teamă subțire amestecat cu un dram de bucurie, va trebui să mai sun o data, înca nu se terminase, dar se va termina sigur peste cateva minute. Am sunat tot de două ori, o data lung, apoi scurt iar ea imi deschise fără a-mi adresa nicio vorbă, privindu-ma inexpresiv. -Buletinul, am bâguit, a rămas la mine, i l-am întins cu mâna tremurând ușor. Deschise ușa larg și se apropie de mine, Hai, îmi spuse șoptit, intră, iar eu m-am supus îndemnului. -Dă-ți hainele astea jos, îmi spuse lipindu-și buzele calde de urechea mea, în timp ce îmi dădea jos sacoul și mă descheia la camașă. Mă luase complet prin surprindere, îi simțeam degetele subțiri pe piept și pe coaste și nu îmi venea să cred, se pare că totuși luase o decizie, acum era ora mea și nu a altuia, vroia să îi acopăr, până la urma, golul, cel puțin pe termen scurt, înlocuind persoana care nu venise, i se oferise o alternativă iar ea căuta să o fructifice, ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă întorceam? -Stiți, am început să mă bâlbâi, nu cred că... -Sstt, îmi acoperi buzele cu degetul arătător, nu vorbi, hai, ascultă-mă, mă împinse spre o ușă întredeschisă, dă-ți-le jos, nu de asta ai venit aici? -Nu, da, nu știu, poșeta... geanta... buletinul... am zis simțind că îmi pierd capul. -Nu de asta mi-ai bătut la ușă? continuă fără să fi auzit șoaptele mele defensive, nu pentru asta? și îmi luă mâna punându-mi-o peste sânul ei stâng, nu pentru așa ceva? Am strâns-o sălbatic, iar ea se cabră, abandonându-se strânsorii mele, lăsându-se apoi dezgolită, eliberată de halatul albastru, lipindu-se, bronzată, de pieptul meu gol, cuprinzându-mi șoldul cu piciorul stâng, imobilizându-mă, iar eu am ridicat-o, aruncând-o pe pat, ajunsesem în dormitor fără să-mi dau seama. Am apucat-o de ceafă, apoi de păr, căutându-i gura, sorbind-o, mușcând-o dur de buze, de gât, de ureche, în timp ce ea mă dezbraca de tot, conducându-mă între coapsele încălzite, gemând puternic când mă simți în ea, tare, profund, definitiv. Am făcut dragoste până la epuizare, ne-am mușcat, ne-am înfipt unghiile în carne, ne-am lovit, simțind durerea plăcerii, gustând plăcerea durerii, cu lăcomie, cu voluptate, fără gânduri, fără rațiune, doar instinct, pur instinct animalic, apoi ne-am desprins unul de celalat, ne-am separat, căzând într-un somn negru, într-o stare de inconștiență, care se lungi până în zori. M-am trezit brusc, ca după un vis urât, găsindu-mă în camera aceea străină, în patul acela străin, cu așternutul umed mototolit sub mine, cu ea, femeia din cabina de probă, goală, transpirată, respirând moale, întoarsă pe burtă, cu fesele în sus, doi munți de carne golași, purtând încă urmele degetelor mele, râulețe roz cu reflexe vineții. M-am uitat în jur puțin amețit, orbit de soarele dimineții, apoi am privit ceasul și mi-am dat seama că eram în mare întârziere, conferința aceea avea să înceapă în mai puțin de o ora și eu nu eram nici imbracat. Trebuia să trec și pe acasă, îmi trebuiau laptopul și multe alte hârtii, așa că m-am ridicat febril, mi-am tras pe mine în viteză pantalonii și cămașa, am mai aruncat o privire corpului dezgolit din cameră și am părăsit apartamentul. Ajuns acasă am făcut un duș rapid apoi m-am aruncat într-un taxi, nu trebuia să întârzii, și nu am făcut-o, am ajuns cu câteva minute înainte să înceapă și mi-am luat locul în sală, cuminte, undeva, pe un rând din spate, purtându-mi ecusonul de participant la vedere. 3. Mi-am petrecut zilele următoare muncind ca un nebun, prins de un deadline strâns de care depindea un contract foarte important al companiei. Mă trezeam dis de dimineață, mergeam la birou, apoi continuam de acasă, până târziu în noapte, fără pauză, și asta timp de o săptămână și ceva, simtind în gură numai gustul cafelei tari pe care o beam în neștire, ce ne-am face fără cafea în zilele noastre, probabil am muri epuizați. Murim oricum, ar zice cineva, însă fără realizările mărețe pe care le putem avea cu acest surplus de energie, ar completa altcineva. Realizările mele din acele zile s-au concretizat într-un set bogat de rapoarte și grafice, estimări și previzionări ale activității și proiectelor pe termen scurt și mediu, toate elaborate în special noaptea, înainte să cad într-un somn de plumb, fără vise, și reluate, regândite, refăcute, pe timpul zilei, la birou, în urma ședințelor interminabile și deseori fără sens. Însă chiar și în momentele acelea, prins în tornada muncii, undeva, în interior, mi se instalase într-un colț o stare de ușurătate, de libertate, o senzație de plutire, care, din când în când, îmi umplea mintea cu imagini fragmentate, flash-back-uri a ceea ce se întamplase, ducându-mă cu gândul acolo, la femeia aceea goală, la gamba aceea subțire, la trupul acela bronzat, simțindu-l încă sub mine, la buzele acelea fierbinți, ce încă îmi sorbeau respirația. Iar în momentele acelea, îmbătat, nu puteam să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas acolo, dacă nu m-aș fi grăbit să plec, lăsând-o goală, întoarsă pe burtă, respirând ușor, cu așternutul mototolit sub ea, purtând înca urmele degetelor mele, impregnată, înca, cu mirosul meu, mirosul unui străin ce-i apăruse la ușă, neașteptat. Probabil s-a trezit și ea puțin amețită (dar nu grăbită cum fusesem eu), apoi s-a uitat în jur, la fel de buimacă, amintindu-și treptat ceea ce se întâmplase, poate mângâindu-se ușor pe trupul gol, încă fremătând, zâmbind și răsuflând adânc, având, ca și mine, flash back-uri ale nopții ce doar se încheiase, dorindu-și, poate, mai mult, trupul îi era obosit însă spiritul nu, dorința era în continuare acolo, mai puternică decât niciodată. M-ar fi văzut întins lângă ea, gol, respirând ușor, purtând încă urmele unghiilor ei în carne, și ar fi zâmbit protector, mi-ar fi mângâiat spatele ușor, cu degetele fine, apoi s-ar fi ridicat din pat și ar fi dispărut la duș apoi la bucătărie, să facă cafeaua și micul dejun, de data asta pentru două persoane, era cu siguranță ora mea și așa avea să fie pentru mult timp. Sau, văzându-mă acolo lângă ea, în pat, o persoană necunoscută cu trupul gol la vedere, ar fi învăluit-o un sentiment de respingere a propriei persoane, regretând ceea ce făcuse, dorindu-și doar să uite, să treacă peste moment, dorind doar să dispar cât mai repede, iar ea să arunce așternuturile, să tragă draperiile, lăsând loc soarelui să invadeze total camera. Și atunci poate m-ar fi trezit, sperând din tot sufletul să nu trebuiască să facă conversație, încercând să nu mă privească în ochi, să nu îmi vadă zambetul de satisfacție, să nu trebuiască să mi se justifice ci doar să mă conducă până la ușă, în continuare cu ochii plecați, să o trântească în urma mea și să răsufle ușurată, fusese doar o aventură, o joacă, un experiment. Însă orice ar fi fost, se terminase, și asta pentru că eu mă grăbisem să plec, fără un cuvânt, încercând să nu fac niciun zgomot, pentru a nu o trezi. Iar ceea ce s-ar fi putut întâmpla rămâne necunoscutul cu care avem câteodată nevoie să ne hrănim, în nopțile lungi, înainte de culcare, imaginându-ne, făcând scenarii, așa cum începusem eu să fac după ce am predat dosarul și m-am eliberat de stresul de la birou, timp de câteva zile. Până când mi-a încolțit un gând, ciudat că nu îmi venise până atunci. Trebuia să o caut, să îi bat la ușă, din nou, surprinzând-o, plăcut sau neplăcut, aveam să aflu, va fi întipărit pe chipul ei, atunci când îmi va deschide. Am ajuns la ea seara și m-am găsit din nou în fața ușii aceleia de lemn, privind plasticul cu numele de Pavel, cuprins de o emoție puternică, mult mai puternică decât atunci când venisem pentru prima oară. Trecuseră aproape doua săptămâni de atunci, oare ce mai asteptam, probabil mă uitase, sau poate nu, îmi făceam curaj, dacă pentru mine seara aceea însemnase ceva, ar fi putut însemna și pentru ea acelasi lucru, nu aveam cum să știu, însă puteam afla, nu trebuia decât să bat la ușă și așa am făcut, mi-am luat inima în dinți și am bătut. Mi-a deschis o fetiță, avea în jur de cinci ani. A zâmbit dezvelindu-și dinții rari și puternici și m-a întrebat peltic, Da, se dorisi? M-am fâsticit privind-o, o mogâldeață dându-și aere de om mare. Avea responsabiliate, deschisese ușa și întrebase străinul de dincolo de prag ce dorește, întrebase și acum aștepta răspuns, cu sprâncenele încruntate, nu mai zâmbea, căci nu eram nici tatăl, nici fratele mai mare și nici unchiul ei. - Mama ta este acasă? am reușit să îi răspund tot cu o întrebare, dezarmat. - Mami! Te caută un nene! Femeia care apăru în pragul ușii nu avea părul ud, nici blond și nici lung. Și-l purta scurt și închis la culoare, în contrast cu pielea albă, deloc bronzată. Purta pantaloni negri și o cămașă de culoare roșie, probabil hainele cu care fusese la lucru, nu apucase încă să se schimbe de ele. -Bună seara, îmi spuse, pe cine căutați? Putea fi sora ei, mi-am zis, și m-am simțit dintr-odată ușurat de acest gând. Probabil împart apartamentul, nu-mi aminteam câte camere avea, nici nu aveam cum, nu văzusem decât două, sufrageria și un dormitor, mai puteau fi. Iar în seara aceea fusese singură acasă, ce noroc pe mine, să pic tocmai atunci. - O caut pe sora dumneavoastră, am zis hotărât. Trebuie să vorbesc cu ea… - Cred că este o greșeală, eu nu am nicio soră. Pe oricine căutați, nu aveți cum să o găsiți aici, aici locuiesc eu, după cum vedeți. - Îmi cer scuze, am spus încet. Probabil este o greșeală. Mă iertați că v-am deranjat, am adăugat și am părăsit scara blocului. Am făcut câțiva pași și m-am uitat în jur, nu, nu aveam cum să mă înșel, era adresa bună, îmi aminteam perfect, chiar și ce scria pe ușa, Pavel, nu avea cum să fie o coincidență. M-am întors și am bătut la ușă, hotărât. - Tot dumneavoastră? - Tot eu. Sunt sigur că acum câteva săptămâni aici stătea o femeie. Știu, pentru că am fost în acest apartament. - Tot ce se poate. Adevărul e că noi ne-am mutat acum o săptămână aici. Stăm cu chirie, probabil și ea stătea la fel, însă când am venit noi apartamentul era liber. Am avut noroc că l-am găsit, ne grăbeam să ne mutăm. Mă rog. Din păcate nu cred că vă pot ajută. Plecase. Dacă apartamentul era gol acum o săptămână, probabil plecase la puțin timp după seara aceea, oare ce o determinase să facă asta? Poate același lucru care o făcuse să îmi deschidă larg ușa și să mă poftească înăuntru, puteam fi un nebun, un criminal în serie, un sociopat, nu se gândise la lucrul acesta? Poate că o făcuse, poate că, privindu-mă de după ușa întredeschisă, cu lanțul pus, toate aceste gânduri i-au trecut prin minte, însă, cine știe, ori figura mea i-a inspirat încredere, ori pur și simplu nu i-a păsat câtuși de puțin. Ceva o bântuia în momentele acelea, o dramă, iar acest lucru ne poate face uneori să alunecam pe o pantă, afundându-ne în mizer, iar odată afundarea începută, avem tendința clară să o accelerăm, folosind orice ocazie pentru asta, iar atunci ocazia am fost eu, apărut ca din senin, cu geanta în mână, la ușa ei, ocazie din care ea profită din plin, lăsându-se, obosită, coborâtă în neant, cu viteză amețitoare. Poate hotărârea de a părăsi acest loc o luase mai devreme, până să vin eu, iar venirea mea nu schimbase cu nimic lucrurile, doar le întăriră motivația, daca până atunci ar mai fi avut ceva îndoieli, a doua zi dimineața, singură în așternut, sau sub duș, toate îndoielile aveau să dispară, va pleca și o va face imediat, lăsând totul în urmă, luând-o de la capăt în altă parte, dar unde? continuam să mă întreb cu o curiozitate bolnăvicioasă. Nu aveam cum să las lucrurile așa, trebuia să o găsesc, acum îmi doream mai mult ca niciodată, nu puteam să îmi explic de ce anume, însă așa simțeam, pur și simplu vroiam să știu, îmi doream să o întreb de ce o făcuse, de ce se culcase cu mine și apoi plecase. - Am înțeles, i-am zis femeii din fața mea. Poate proprietarul știe mai multe, am adăugat, materializând astfel gândul ce îmi încolțise brusc, parcă salvator. Aș putea avea adresa lui? Sau măcar numarul de telefon. Aș aprecia mult, este foarte important să o găsesc pe această femeie. -Stați să il caut, am telefonul lui pe aici pe undeva, mi-a zis și a dispărut pentru câteva minute întorcându-se apoi cu o hârtiuță pe care mi-o înmână. I-am mulțumit frumos pentru amabilitate, mi-am mai cerut o dată scuze pentru deranj și am ieșit în stradă, strângând hârtia în palma dreaptă. M-am așezat pe o bancă din apropiere apoi mi-am făcut curaj și am sunat de pe telefonul mobil. Mi-a răspuns o voce de bărbat fără prea multă urmă de amabilitate în glas, a trebuit să îi spun de două ori de unde aveam numarul lui de telefon și de ce îl sunasem la ora aceea, tulburându-i liniștea de seară. Auzind despre ce este vorba mormăi câte ceva apoi, la insistențele mele, acceptă să ne întâlnim a doua zi la el acasă. Da, cunoștea femeia respectivă, doar el îi închiriase apartamentul acum cățiva ani, și da, plecase pe neașteptate, ceea ce îl încurcase teribil, rămăsese brusc cu spațiul gol, însă ce noroc pe el să găsească înlocuitor așa repede, dar asta e viața, câteodată ai ghinion, câteodată noroc, după cum bate vântul, și vântul bătuse de data asta în direcția lui, mulțumită lui Dumnezeu. Am ajuns la el a doua zi după amiază. M-a invitat într-o bucătărie mică, abia încăpeam împreuna. Era mobilată sărăcăcios, nu vedeam în jur decât un aragaz, o chiuvetă și un dulap ce odinioară probabil fusese alb, acum însa era de un galben murdar, trecerea anilor și petele de ulei îi schimbaseră culoarea. Frigiderul îl ținea pe hol, nu mai încăpea. -Vreți un pahar de vin? m-a îmbiat ospitalier, însă am refuzat, nu mă simțeam tocmai în largul meu acolo, între pereții aceia acoperiți de un calciu anacronic, îmbâcsiți de miros de mâncare și fum de țigară. - Ce vă pot spune despre ea este că i-am închiriat apartamentul acela acum aproape un an. Am avut o colaborare bună, nu a întârziat cu chiria niciodată. Ea l-a renovat, pe banii ei, și mie asta mi-a convenit. Eu nu am facut decât să schimb niște țevi, sunt instalator de meserie, dar atât, restul l-a facut ea. De asta m-a mirat că a plecat atât de brusc, ce om bagă bani într-o casă și apoi dispare? Mă rog, familia care s-a mutat a apreciat că apartamentul arăta atât de bine, probabil de-asta s-au și mutat repede, că nu au trebuit să miște niciun deget. Până și mobila a lasat-o acolo. M-a sunat într-o dimineață, cred că acum două săptămâni a fost, și mi-a zis că trebuie să plece, că îmi lasă banii pentru chirie și pentru restul cheltuielilor ce rămăseseră neacoperite pe dulap în bucătărie. A adăugat că pot face ce vreau cu mobila, nu o mai interesează, nu are cum să o ia dupa ea. A lăsat și vesela în bucătărie, și-a luat doar hainele, atât. Și a plecat. - Nu aveți idee unde s-a dus? Nu v-a spus? - Nu, și nici eu nu am întrebat. De ce să fi întrebat? Nu îmi place să mă bag în viața oamenilor, fiecare are motivele lui să facă ce face… I-am spus doar că m-a încurcat foarte mult, mă bazam că o să stea înca doi trei ani acolo. Și-a cerut scuze însă nu avea să își schimbe hotărârea, asta a fost, la revedere. - Nici măcar un indiciu nu v-a dat? E încă în București? E în alt oraș? Am insistat. Simțeam că mă împotmolisem și asta mă descuraja vădit. - Nu, nimic. Tot ce mi-a rămas de la ea este copia după buletin. Eu fac copii tuturor chiriașilor mei, în caz că se întampla ceva, să știu de unde îi iau. Poate vă ajută să o găsiți, adaugă și îmi aduse o copie xerox din care mă privea alb-negru aceeași fața lungă, încadrată de un păr lung și liber, îi trecea de umeri. Figura îi era la fel de serioasă, însă parcă mai tinerească, trădându-i vârsta fragedă, adolescentină, era clar, între timp își schimbase buletinul, și realizând asta am căutat cu ochi lacomi adresa din copia pe care o priveam, da, nu mă înșelasem, era alta, judetul Constanța, nicidecum București. - Cred ca între timp și-a schimbat buletinul, am spus, cel nou avea adresă în Bucuresti, în apartamentul dumnevoastra. - Probabil, căci m-a rugat să o iau în spațiu la un moment dat. Mi-a propus să îmi dea mai mulți bani pe chirie pentru asta însă am refuzat, sunt un om cinstit domnule, adaugă, dacă poți ajuta un om de ce nu ai face-o, mai ales că nu mi-a provocat probleme niciodată. -Așa e, am spus, apoi m-am ridicat. Vă mulțumesc mult, am să încerc, probabil, la adresa de aici, poate știe cineva ceva… - Bine domnule, spuse și el, conducându-mă. Vă urez succes în căutarea dumneavoastră. Nu v-am întrebat de ce o cautați cu așa interes. A intrat în vreo încurcătură ceva? Părea o fată la locul ei, nu era genul… -Nu, nimic de felul acesta. Este o problemă personală, m-am eschivat, trebuie să vorbesc cu ea, trebuia sa ne întâlnim și nu a mai venit, a plecat brusc. - Aha, am înteles, spuse. Atunci, la revedere și mult noroc. I-am mulțumit și am ieșit în stradă, întrebându-mă ce oare înțelesese, căci și mie îmi era greu să înțeleg de ce o căutam în momentele acelea, de ce mă ambiționam să merg mai departe. Dar poate din afară lucrurile sunt mai clare, suntem transparenți oamenilor din jur, însă mați cu noi înșine, așa am fost din totdeauna, iar cei ce cred că le știu pe toate în ceea ce-i privește se înșala amarnic. Eu nu credeam așa ceva dar nici întrebări nu îmi mai puneam, mă hotărâsem să îmi urmez instinctul și să o caut mai departe, mergând la adresa din județul Constanța, aveam să vizitez un orașel de acolo. 4. Din clasa a treia m-am mutat în bancă cu Mia care mirosea a flori de tei. Era durdulie, avea pistrui, dinți albi și zâmbea mult. Zâmbea cu gura până la urechi, dezvelindu-și jumatate de gingie. Învățătoarea ne pusese pe amandoi în banca pentru că eram de aceeași statură. Iar când ne încolonam, era prima în spatele meu. Căci eu eram unul din comandații de grupă, aveam șnur roșu, împletit, pe care îl purtam puțin stingher în preajma serbărilor. Iar Stefania era comandatul de detașament, responsabilă de întreaga clasă, și cu ea aș fi vrut să stau în bancă, pentru că mirosea a levănțică și își purta părul tuns scurt, descoperindu-i ochii mari cu gene lungi. Și pentru că din ziua în care mă ținuse de mână, pe scenă, se cuibărise în mine. Și o purtam în tot ceea ce făceam, o purtam în jocurile de-a Winnetou și Old Shatterhand din afara școlii, în cărțile cu Cireșarii pe care le citeam, o aveam în creta cu care scriam la tablă, o găseam în litere, în a-uri, în o-uri și în e-uri, o găseam în cifre, în trei, patru, cinci și șase, în Scrisoarea a treia, varianta scurtă, pe care am recitat-o integral, luând primul zece din viața mea. O priveam în neștire, contemplând-o de la distanța, în clasă, pe furiș, pe sub cotul durduliu al Miei, sau afara, în pauză, rezemându-mă de zidurile verzi ale școlii. O fotografiam, o înrămam unindu-mi degetele mari cu cele arătătoare, și o adăugam în albumul pe care îl developam acasă, sub plapumă, pe întuneric. Atunci când strângeam ochii cu putere lăsându-mă îmbătat de reflexele orange pe fundalul negru. Explozie de puncte care se strângeau într-un ghem colorat, modelându-se, transformându-se în imaginea ei ce persista până a doua zi dimineața. De multe ori participam la jocurile în grup din curtea școlii, omul negru n-a venit, sau jocuri cu mingea, sau flori fete sau băieți, melodii sau cântăreți, și îi urmăream orice mișcare, atent,încercând să mă intersectez cu ea. Sau țară țară vrem ostași, în care, atunci când îmi venea rândul, o alegeam mereu din tabăra adversă, rugându-mă să alerge spre mine, urmărind să rupă lanțul format de brațul meu și al colegului din dreapta. Dacă reușea, inima îmi bătea nebunește în piept, sperând să mă ia de mână triumfal, mutându-mă în celalalt grup, care astfel se mărea, fiind cu un pas mai aproape de victorie. Iar dacă nu reușea, căutam să o păstrez lângă mine, mărind lanțul de brațe împreună cu ea, strângând-o de încheietură. Eram Tom Sawyer și ea era Becky, o Becky brunetă, cu bentiță și cămașă de pionier apretată. O Becky cu care mă imaginam blocat în toate peșterile din lume. O Becky pe care o sărutam în fiecare noapte, la fiecare mic dejun, în fiecare minut din drumul spre școală. 5. Am ales să merg la Constanța cu mașina, urmând autostrada cea nouă. Am ajuns repede, înainte de prânz, și m-am repezit pe faleză unde am parcat chiar în buza mării, lângă cazino, lăsându-mă cuprins de umiditatea aerului din jur, respirând cu nesaț. Nu mai fusesem demult la mare, nu era încă sezon, dar apropierea apei mi-a făcut tot timpul bine. Încremeneam cuprins de încremenirea ei albastră, rămâneam suspendat, undeva în illo tempore, fără ambiții, aproape fără sentimente, iar de data aceasta nu a fost cu nimic diferit. Preț de câteva minute m-am cufundat în tăcere, ascultând doar clipocitul valurilor ce se spărgeau de stabilopozi, lăsând în urmă o spumă albă, lăptoasă, care poposea pentru o clipa pe pietrele din jur, pentru a se scurge, cu lehamite, înapoi, în apă. Și mi-am dorit dintr-odată ca ea să fie lângă mine, acolo, cu părul răvășit de briză, cu o mână chinuindu-se să îi calmeze zbuciumul pentru a-și elibera privirea, iar cealaltă, împletită cu a mea, să mă strângă fin, cu degete subțiri, în tăcere. Iar eu aș fi cuprins-o de mijloc, lipind-o de mine, atingându-i fruntea cu obrazul, da, trebuia neapărat să o găsesc, cât mai curând, clipe ca acestea trebuiesc împărtășite, nu imaginate, altfel nu vom fi întregi niciodată, vom trăi doar jumătate de viață, iar jumătate nu este niciodată îndeajuns. Gândind asta m-am scuturat și m-am urcat în mașină, am pornit motorul dar am mai rămas câteva clipe, obosit, cu piciorul pe ambreiaj și mâna pe schimbătorul de viteze. Pe cine păcălesc eu, mi-am zis, marea nu ne va umple niciodată pe amândoi, însă merită mers mai departe, mi s-a replicat din dreapta, vocea revenise, merită continuată căutarea, ce ai avea de pierdut, căci doar de asta ești aici, asa e, am recunoscut și am urnit mașina din loc, părăsind faleza și îndreptându-mă către orășelul unde, conform adresei din buletinul vechi, stătuse odata femeia care mă scosese, neașteptat, din rutina zilnică în care mă scurgeam, dându-mi, poate fără voia ei, un scop imediat al existenței. Am găsit adresa fără prea multă bătaie de cap, blocul era chiar la intrare în oraș iar apartamentul la etajul întâi, și m-am găsit din nou în fața unei uși de lemn, însă niciun plastic nu era lipit aici, nimic nu trăda numele locatarilor, oi fi nimerit unde trebuie? m-am întrebat și am sunat lung, de două ori, la fel cum am făcut-o atunci, la ușa ei. Dar de data aceasta mi-a deschis o femeie mai în vârstă, în jur de cincizeci de ani, care nu purta halat de baie, ci haine obișnuite, de casă, largi, ascunzând elegant formele imperfecte, oricât ne-am dori reversul, trupul îmbătrânește, iar spiritul odată cu el. Asemănarea însă era izbitoare, parcă o vedeam pe aceeași femeie într-o altă etapa a vieții, ridată, cu o privire mai obosită, împovărată de trecut dar deschisa încă spre viitor, punându-mi aceeași întrebare, mirată de figura mea necunoscută în cadrul ușii, Ce doriți? Iar eu i-am răspuns, cât de bine am putut, spunându-i că sunt un prieten al fiicei sale, al cărei nume l-am zis clar, așteptând confirmarea care nu întârzie să apară, da, era maică-sa. Apoi am inventat o poveste care se desfășura pe mai multe planuri întrepătrunse, bogată în detalii pentru a-i conferi veridicitate, iar la final toate îndoielile i se risipiră, decise să îmi dea credit și să mă invite în casă. Ce bucurie să cunoască un prieten atât de apropiat fiicei ei, de când s-a mărit, conflictul dintre generații s-a adâncit, iar ele nu mai vorbeau așa cum o făceau odată, și viața personală a fiicei rămăsese cumva un subiect închis, chiar daca mama, mereu avidă de informații, încerca să afle, poate pentru că vroia, încă, să se simtă parte din viața ei, să participe cumva, afectiv, la ceea ce i se întâmpla. -Doriți o cafea? spuse iar eu am dat curs invitației și am zis Da, mulțumesc frumos, aș bea una. Am luat loc în sufrageria mobilată cu gust, probabil mobila fusese făcută pe comandă și destul de recent pentru că era nouă, de un negru lunecos străbătut pe alocuri de fâșii grena ce-ți învăluiau plăcut privirea. Câteva minute am rămas singur, femeia dispăruse în bucătărie, și am profitat de asta pentru a trece în revistă cărțile din biliotecă. Poți spune multe despre o persoană văzând ce cărți citește. Mi-au sărit în ochi Muntele Vrajit, apoi Ulise al lui Joyce, erau acolo și Sartre, Camus, Gide apoi, pe un alt raft, clasicii noștri, se citeau cărți bune în casa asta, oare cine le-o fi cumpărat în timp, putea fi tatăl ei, un colecționar, sau mama, autodidactă, iubitoare de literatură. Sau, de ce nu, chiar și ea, cel putin pentru o parte, în anii de liceu și facultate. Am pus mâna pe Love Story al lui Erich Segal și am deschis-o, era o ediție veche, de anticariat, publicată în 1972 la editura Univers, cu pagini îngălbenite de vreme. Pe prima pagină era un scris de mână cu tuș negru, “Pentru tine, cu drag”, și mai jos, semnat, “G”, un mesaj impersonal, însă îndeajuns pentru cine o primise în dar, ea sau mama ei, în tinerețe. -Am fost foarte apropiate noi două, am auzit dintr-o dată și am tresărit, punând parcă rușinat cartea la loc. Tot timpul îmi spunea că eu sunt pentru ea mai mult decât o mamă, sunt o prietenă, și asta era măgulitor, vă dați seama. Iar când a murit tatăl ei, soțul meu, durerea ne-a apropiat și mai mult, mai ales că era la o vârstă fragedă, nu avea nici șaisprezece ani. Nu îmi dau seama exact când a început să se îndepărteze de mine, probabil odată cu plecarea la București unde a început o altă viață, independentă, stiți cum e, râse și eu am râs cu ea, aprobator. Ce sunt eu acum mai mult decât o amintire? -Eh, exagerați, am spus. Nu e chiar așa. -Probabil, dar înaintând în vârstă devii nostalgic și sentimental, privești lucrurile în mod exagerat. Nu ai cum să te controlezi. Dar să lăsăm asta, spuse pe un alt ton. Pusese ceștile de cafea pe măsuța joasă de sticlă din fața canapelei pe care mă așezasem și mă îmbie să servesc. - Cum se face că ați trecut pe la mine? Nu am înțeles prea bine când mi-ați zis din ușă. - Trebuia să mă întâlnesc cu fiica dumneavoastră acum câteva zile am spus sigur pe mine. Să iau ceva de la ea, o carte, destul de importantă pentru un proiect la care lucrez. Însă nu am mai găsit-o acasă, mi s-a zis că se mutase. Mi s-a părut ciudat că nu mi-a spus, știa că urma să o vizitez. Nimeni din anturajul ei nu știa de asemena nimic, la telefon nu mi-a răspuns iar asta mi s-a părut iarăși puțin bizar. Azi am trecut prin Constanța și mi-am amintit că a locuit aici înainte să vină la București. Mi-am zis că poate știți ceva. Îmi trebuie cartea aceea, este o carte rară, nu știu dacă o mai găsesc pe undeva. Plus că a plecat așa, fără niciun semn… -Da, știu că a plecat din București. Ciudat că nu a spus chiar așa la nimeni, era bucuroasă când a vorbit cu mine despre asta. -Știți unde s-a dus? am întrebat cu sufletul la gură. -Da, în Cluj, la Spitalul Clinic Județean. A reușit să se transfere la rezidențiatul de psihiatrie, este mai bine plătit decât cel de neurologie pe care îl făcea în București. A găsit acolo un post, la București la psihiatrie nu mai era nimic. Și a trebuit să plece repede, să nu îl piardă, mi-a zis că totul s-a întâmplat aproape peste noapte. Se lămurise misterul. Nu aveam nimic de-a face cu plecarea ei, ce nebunie să mă fi gândit la asta. Fusesem doar o distracție de o noapte, o joacă, mă folosise ca pe un obiect, o masa de carne din care mâncase cu lăcomie apoi lăsase resturile să se ridice și să plece singure, urmând să se ridice la rândul ei din așternut, senină, să se spele de mine și, probabil, să se ducă la spital. Era medic rezident, neurolog la început de drum, se spune că medicii sunt dotați cu sânge rece, iată, sângele ei nu era altfel. Mă găsisem întâmplător la ușa ei și m-a luat ca atare, m-a analizat, m-a catalogat și a decis într-un final să mă consume, cu aviditate, primindu-mă în ea, hulpavă, ce fel de femeie era să se înjosească astfel? Plecarea îi fusese probabil planificată demult, avea să se mute într-un alt oraș, doar să i se aprobe transferul, acolo avea să își continue viața, ca și până acum, se schimba doar cadrul, orașul, nu și ea, ea va fi aceeași, purtând aceleași drame, același bucurii, aceleași întrebări, oare cine îi va potoli foamea? Probabil un alt necunonoscut, agățat într-un bar sau club, pe care îl va devora într-o noapte, dintr-o singură înghițitura, cum a făcut-o cu mine. Dintr-odată mi-am dat seamă că nu aveam ce căuta acolo, la masa aceea neagră brazdată de fâșii grena, vorbind baliverne cu o doamnă pe care acum o vedeam pentru prima oara în viață, bucuroasă de o vizită a unui presupus prieten al fiicei sale îndepartate, sorbind dintr-o cafea puțin prea dulce pentru gustul meu. Gândind asta m-a apucat brusc rușinea, umblam după cai verzi pe pereți în loc să îmi văd de treabă, fata plecase din motive externe mie, ce medic neurolog nu ar vrea să ajungă psihiatru? am râs în sinea mea. Trebuia să plec, să fug cât mai repede înapoi, acasă, să uit ceea ce se întâmplase și să nu mă mai gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla, întrevedeam acum asta, răspunsul era probabil nimic, m-aș fi trezit singur în cameră, iar ea la bucătărie, bând cafeaua, calmă, rece, distantă, ignorându-mă, încercând să îmi grăbească plecarea, să închidă ușa după mine și să își reia preocupările ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar în fond ar fi avut dreptate, nu fusese nimic mai mult decât astâmpărarea unei pofte carnale, într-un fel obișnuite, cine a spus că nu suntem decât niște animale dotate cu gândire, a avut dreptate. -O să văd ce fac, am zis, și cuvintele mi-au sunat fals, de parcă nu erau rostite de gura mea, poate am să dau o fugă pe la Cluj, nu am mai vazut demult orașul. O să o caut la spital dacă ajung acolo, probabil o să o găsesc am adăugat și m-am grăbit să ies, mulțumindu-i frumos pentru ospitalitate. 6. -Lu’ Mia i-au dat țâțele! spune Marian Poteleanu trăgându-și ciorapii în picioare. Ai văzut? I-au dat țâțele! Ai văzut ce țâțe are? Ca doi cartofi. Stau pe marginea patului în căsuța de lemn unde suntem cazați. E vară, am terminat clasa a cincea și am plecat în tabără, la Tușnad. E munte, e soare și sunt urși. -Am vazut, raspund absent. Stau cu ea în bancă. -Și cum e? Eu în locu’ tău numa acolo m-aș uita. Nu ai vazut? Ca doi cartofi. Așa era. Văzusem. Îmi venea să îi ating, să îi palpez, să îi întorc ca pe butonul radioului nostru din sufragerie, când caută mama frecvențele. Iar câteodată mă aplecam peste ea, să îmi ridic creionul de jos, căzut în partea ei de bancă. Și atunci îmi frecam coatele de ei, cu bună știință. Și ea râdea la mine cu dinții albi dezvelindu-și toată gingia. Azi Mia poartă un tricou larg și pantaloni scurți. Când urcă pe munte, tricoul face cute la piept care se mișcă de sus în jos. -Și ai văzut cum i se mișcă sub tricou? -Am vazut. Ies din căsuță și cobor în spate, la râu. E răcoare afară, se apropie seara. Apa Oltului e rece ca gheața și limpede, se văd peștii. O să prind unul înainte să plec. O să prind unul și o să i-l dau Ștefaniei. O să prind unul, o să îl frig la focul mic lângă care ne strângem în fiecare seara și o să mâncăm amandoi din el, direct de pe băț. O să suflu în el, să nu o frigă. Și ea o să îmi mulțumească și o să mă țină de mână. Și ea o să mă țină de mână, iar eu o să îi mulțumesc în gând. Ștefania nu are țâțe. Dar acum își poartă părul lung, împletit în două cozi, prinse la spate. Azi și-a pus în păr o floare pe care a cules-o de pe marginea drumului și m-am întristat. Îi făcusem o coroniță din flori de câmp încă din prima zi de tabără pe care am ținut-o sub pat. Nu mi-am făcut curaj să i-o dau. Azi am strâns florile în pumn până mi-au ieșit petalele scofâlcite printre degete. Apoi le-am aruncat. E seară, stăm în jurul focului. Un foc mic, abia pâlpâie. Focul mare, de tabără, va fi în ultima zi. Ne-am strâns în cerc, în mijloc e Adi Trașcă. Cântăm în cor, Ești o floare, ești un crin, ești parfumul cel mai fin, și să-ți spun că te iubesc, colo jos mă iscălesc, și așteptăm să tragă linie cu vârful adidasului, în fața unei fete. O face, o alege pe Florentina Curteanu care îl sărută pe obraz și intră în cerc în locul lui. Aplaudăm râzând și o luam de la capăt cu cântecul. Florentina îl alege pe Liviu care o alege pe Ștefania. Îl văd cum o sărută și îmi mușc obrazul pe interior. Ștefania trebuie să mă aleagă pe mine. Trebuie. Îi simt deja sărutul cu miros de levanțică. Sunt o floare, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin, o știu, și ea o știe, o știe de când m-a luat de mână, o știe de când mi-a susținut privirea minute întregi, într-o pauza în care m-a surprins fotografiind-o printre degete, făcându-mă să roșesc. O știe, pentru că am continuat să o privesc atunci, îndrăzneț, încercând să îi spun cu ochii ce nu îndrăzneam cu gura. Pentru că atunci când toți porumbeii din podul școlii au zburat zgomotoși în aer, întunecând un petec de cer, eu nu m-am mișcat din loc, nu am fugit cu ceilalti copii care au început să strige unii la alții zgomotoși și încântați de stolul acela compact ce se formase brusc. Ci am rămas pe loc, așa cum și ea rămăsese, privind-o așa cum și ea mă privea, deschis, limpede, mult, până am obosit, mult, până am lacrimat, mult, până a sunat de intrare, făcând-o să își coboare pleoapele și să alerge spre clasă. …colo jos mă iscălesc, spune corul, iar ea trage cu vârful tenișilor o linie subțire în praful din fața lui Marian Poteleanu, o linie minusculă, abia vizibilă în paloarea roșiatică a focului. O linie tremurată care mă face să plâng de ciudă și să jur că mâine am să o trag pe Mia de cutele tricoului, care se mișcă su-jos în zona pieptului, pentru că atunci când îmi va veni rândul, jos, în fața Miei, am să mă iscălesc. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Liviu, sa inteelg ca ai facut copy-paste de pe site in word? Eu am redactat in Word 2007 (formatul docx). Poate ai 2003 si asta e pb... Daca vrei sa o citesti in format Word, ti-o pot trimite pe email. Aici pe site arata bine... (cel putin mie, pe Internet Explorer 7) Insa trebuie sa te concentrezi, e lunga, mama ei :) Tania, daca ai timp sa citesti tot ar fi excelent, pentru ca am adaugat capitole in plus care ar trebui sa completeze restul si sa justifice finalul. Dar timpul de goneste pe toti, asa ca tu stii... George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-29 13:13:20               Ei George, pe cat de indignati ati fost pe o alta pagina de-a ta in care faceam exact aceeasi afirmatie ca un text "rupt nu merge.. chiar daca am postat cateva parti inainte" mai spui tu, dar unde AAA mi-a zis ca bat campii, pe atat de simplu marturisesti acelasi lucru. Textele foarte lungi nu se pot fragmenta, asta in cazul in care vrei sa ramana cititorul in aceeasi atmosfera. Si totusi pe un site ca si europeea unde apar multe texte si mult comuri alaturate, e greu de parcurs in liniste un text de o asa lungime. Nici eu nu l-am parcurs in intregime. Recunosc. Am recitit doar fragmentele pe care le stiam deja pentru a vedea ce noua forma le-ai dat dupa ce ai lasat textul sa se odihneasca. Asta este pentru mine cel mai interesant aspect din slefuirea unui text. Scriem cu sufletul, la gura chiar, si apoi revenim dupa un timp cu mintea. TAnia   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-10-28 19:32:41               George, oricît de secătuit de vlagă ai fi, tot va trebui să-l mai perii odată. :) Cred că l-ai redactat într-un program ale cărui ş-uri şi ţ-uri nu sunt recunoscute de Wordul meu. Văd doar pătrăţele. Multe, atît de multe încît m-am descurajat pe la jumătatea primului capitol..   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-10-28 19:08:45               Stiu ca este un text lung. Dar l-am pus tot aici pentru ca rupt nu merge.. chiar daca am postat cateva parti inainte. Este varianta finala, cu adaugari, modificari, stergeri. Finala, adica nu ma mai ating de el o perioada, ca nu mai pot, m-a supt de vlaga :) Sper sa aveti rabdare sa il cititi pana la capat - parerea voastra conteaza mult pt mine George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-28 18:55:39	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE