PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Locatarii (prima parte) Text postat de Tania Ramon Iar e cafeaua amară, iar ziua e cu programul ei prestabilit, fără surprize de genul x sau y iar e toamnă şi miroase a frunză, iar e lună într-un ultim pătrar cînd sufletul e gata să se spargă în picături rotunde de asfalt. Toate o determină să se încrunte în oglindă. Sprîncenele uşor arcuite şi puţin dezordonate, era cazul să se penseze zilele astea, încadrează obrajii palizi si traşi de nesomn, de parcă, privindu-se in oglindă, ar vedea o altă oglindă prelucrată în piele cu ramă de fire de păr cenuşiu şi uşor cîrlionţat de la felul cum dormise. Azi se mai dau încă treizeci de angajaţi afară, euro sigur se va umfla cu ceva unităţi. Să o vezi pe vecina de la doi, îşi zice în gînd, cum vine iar şi se vaită, că nu are sau că prea are. Depinde cum vezi lucrurile, nu are mai nimic de mîncare sau are numai datorii. Ar trebui să zicem doar că avem. Ea nu şi nu. Că diferă. Întotdeauna, grăbită, şi abia la plecare, îşi bagă mîna în buzunarul de la piept, în suflet, adînc, cu mîneca uşor suflecată. Ar fi fost simplu să fi avut sentimentul că se îmbracă cu ceva nou, o nouă zi, o altă planetă, alte raze de soare. Dar senzaţia e alta. Parcă ar desfunda chiuveta, presînd, scurt, pe orificiu, să vada ce a mai ramas, dacă sunt toate acolo. Da, erau, şi nostalgia, şi temerea şi repulsia şi puţina visare strînse să i-l înfunde sau să-i pună capac, niciodată nu erau limpezi denumirile, plecase şi Mişu lăsînd un bilet că-i părea rău că a făcut-o să se îndrăgostească de el, toate erau întoarse prin casă, luase doar o parte din lucruri, aşa ca să nu poată pricepe dacă mai revine sau nu sau să ştie şi ea de la ce i-a venit plecatul ăsta, de ce o presează amintirile şi de ce nici nu se duc pe canal în jos, măcar să nu mai ştie de ele. … Numai ce trecuseră cîteva ore de cînd săriseră prin cameră ca doi popîndăi şi loveau cu pernele pereţii după ţînţarii ce trebuiau ucişi! Dar ucisul tînţarilor nu trebuie să sune niciodată a despărţire, nu-i aşa? Şi totuşi au urmat dimineţile reci însoţite de ropotul paşilor proprii ce şi-i asvîrlea grăbită, pe treptele scării ca pe nişte bocanci inutili. Şi o dată cu ea, năvăleau ca într-o evadare şi gîndurile. Să fie si ea un moment singură, fără ele, să aibă şi ea acel moment de parc proaspăt la prima oră, cu aleile stropite cu furtunul de la cişmea, cu frunze ce rîd gîdilate de razele adormite cînd încă şcolarii nu lasă ambalajele aruncate pe după bănci şi boschetarii nu si-au ales încă spaţiul intim, visează de mult. Însă pe el, pe vecinul de peste drum, ce parcă anume şi-a plasat geamul în dreptul uşii de la scara blocului lor, ca să dea cu nasul în fruntea lui bombată de cîte ori ieşea din scară, îl vedea în fiecare dimineţă cum stătea la fereastră, tocmai pentru acele minute în care se face rînduială, aşa se zice, în gînduri, înainte de a începe o nouă zi. El o făcea, se pare, în sufletul lui cît un dulap de haine bine alese, prin fumul ţigării. Doar fumînd reuşea. Asta ar fi însemnat să se apuce şi ea de fumat ca să cîştige acele minute de respir? Momîia! Nu îl vedea decît cum stă pe geam. Ea, cu alergatul, cu plătitul chitanţelor, cu fugitul la grădiniţă, fă cumpărături, cară-le, în fine. Ieşind în stradă, matinal, dădea de altă mînă murdară, alt suflet înfundat. Altă chiuvetă. Deja le recunoştea după privire, după glasul cu care o salutau. Deja ştia că dimineaţa le e umplută cu vatelină să nu-i deranjeze zgomotul rîşniţei de gînduri. Şi mai ales disperarea. O singură dată a reuşit să intre în sufletul ei pînă la genunchi de parcă ar fi intrat într-o apă, acolo unde nu mai locuia de ceva vreme. Şi se simţise de parcă intrase în nămolul unsuros şi negru de la Ocna ce trece printre degetele de la picioare cînd păşeşti şi te încearcă greaţa şi te ia cu leşin şi dintr-o dată ai o imaginaţie bogată. Isi pipaia sufletul cu genunchii înmuiaţi si cu degetele de la mînă lungindu-se în spaţiul sufletului cu rapiditatea unor fulgere. Verzi şi lungi fără unghii. Freamătul şi felul cum băjbîia cu mîna întinsă, căutînd un nu ştiu ce, nu aducea a nimic bun. Exact. Doar o uscăciune. Citise biletul pe care, de cum l-a vazut, l-a perceput ca pe o împuşcătură. Vorbea la telefon rîzînd de poantele Şarlotinei de la ziua ei de naştere la care nu a ajuns (Charlotte era o prietenă de 150 de kg dar căreia îi plăceau enorm diminutivele, mai ales la mîncare), şi cînd s-a apropiat de măsuţa unde îşi lăsau bileţele de amor, pac! Sec şi asurzitor. Ca într-o înfundătură, mîna, scufundată pînă la cot, i se oprise în ceva. Nu tu ascuţit, nu tu rotund şi nici să îi inspire vreo culoare nu părea. Doar zăcea acolo ca o epavă pe fundul sufletului. Şi-a tras atunci mîna de parcă o muşcase metalul ruginit. Şi de atunci uşa se încuiase lăsînd-o pe afară de parcă ar fi rămas în casă, dincolo de uşă, ceva pe aragaz şi risca să se aprindă panicînd-o. Fugise la fel, cu întregul corp, şi din mantră. Pusă în faţa ei, la trei metri, mantra se desfăşura pe o coală albă, fixată de canturile uşii, în cercuri concentrice, negre, întretăiate de linii prinse în unghiuri ascuţite semănînd cu petale de narcisă. Aşezată în lotus, cu picioarele puţin forţate de la poziţie, de parcă s-ar fi suit într-o şaretă dusă pe braţe din care nu aveau voie să i se vadă picioarele, purta privirea printre acele linii, precis conturate, ca pe un bulevard bine aerisit, cu soarele înclinat, puţin, către apus, cu boxele mici prinse de stîlpii de iluminat şoptind ceva duios, asteptî ndu-se să întîlnească minuni de coarde vibrînd cînd privirea i s-a agăţat în ceva asemănător unei clanţe. Şi gata. Abisul: culoare tubulare curbate spre sine dispersate într-o lumină albăstruie şi lăptoasă. Toată depărtarea era la fel de aproape şi de egală în raport cu ea. De parcă privea fereastra cerului, boltită deasupra maşinii parcate în soseaua periculos de îngustă ce se derula printre pereţii verticali de la Cheile Bicazului. Doar stelele mărunte şi vuietul acela ce şlefuia piatra o pătrundeau pînă la os, nu mai exista milă pentru nimeni, cazurile de la ora 5, nici compasiune, nici grija că poate muri şi că mai sunt atîtea de făcut, nici spaimă de înălţime, nici invidia că nu a fost top model în a zecea. Nimic. Erau toate atît de dizolvate în adîncimea aceea a ferestrei sau în înălţimea muntelui, nici nu mai realiza poziţia din care privea, de parcă umanitatea în sine nici nu exista. Fusese vizată unde va ajunge şi era cu ochii pe cel mai mic reper care să o ţină aproape de ea la fel ca pe o butelie. Căci e la fel ca atunci cînd nu reuşeşti să faci cafeaua înainte de fix şi nu te machiezi, aranjezi, mă rog. Ziua pare să nu mai fie a ta. E posibil ca o altă prezenţă să vină să locuiască parşiv cu gesturi de balet mecanic, să îţi mişte caraghios mîinile şi să îţi poarte picioarele. Era în creierul ei şi avea sentimentul unui platou de filmare unde luminile vin difuze din plafon, şi de unde abia ce au ieşit actorii lăsînd-o cu ameţeala proaspătă a replicilor sub forma unor iluzii auditive. Singură în nesfîrşitele culoare. Căutase să calce pe ceva material dar parcă se înfunda în iarba de la ţară a bunicilor.Acea iarbă parfumată înainte de a fi cosită de parcă se gătea pentru un ritual şi din care puteai inspira verdele la fel ca pe un drog, căci te apuca subit chiuiala şi dorul de-a rotitul. Şi acea învîrteala parcă rotea şi mai repede soarele, copacii, grădina, care intra unele în altele pînă cînd stomacul înghiţea plămînii, glasul, ochii şi trînteşte cerul de pămînt. De mai cînta doar păsările. Atît. Aici nici măcar nu se ştie dacă a intrat cu picioarele. Dacă le mai are. Prelungiri nesfîrşite erau toate. Pînă şi uşa ce o intuia undeva în spatele ei, părea o prelungire a inimii. Cuprinsă de panică se lovise de ea dar se lovise mai tare de senzaţia că nici nu era. Toate gîndurile, ideile, de zilele trecute, din copilărie locuiau acolo, le privea mirată căutînd să îşi amintească care a fost ultimul gînd de care s-a servit. Ca într-o vizită de curtoazie. Ca în şoprul bine camuflat de fînul rămas din anii trecuţi, unde venea să citească ore întregi fără să o deranjeze că numele ei se auzea strigat prin toată pădurea cînd era deja dată dispărută. Cum nici un punct de referinţă nu ieşea în evidenţă, spaima devenise şi ea o altă prelungire de dincolo pînă aici sau de aici spre dincolo căci o purtase, smulgînd-o dintre liniile desenate ale mantrei ca dintr-o sîrma ghimpată şi o trîntise pe covor. Dar într-o cameră ce nu mai putea fi la fel niciodată. E ciudat să auzi prin boxele oprite ale tv-ului radioul, de parcă îţi intră pe firul de cablu intruşi ca să-ţi vorbească în spaţiul tău despre problemele lor sau să vezi cum se strică toate prin casă din momentul în care bărbatul devine pur şi simplu o hologramă. La naiba! Vecinul fuma din nou pe geam, trecuse iarna în care l-a văzut stînd ascuns, în casă, de perdele, după ce aerisea cinci minute bucătăria. Îşi propusese să nici nu se mai uite în direcţia aceea, dar ce, parcă atunci îl privea cu şi mai mare curiozitate, nu mai mare decît cum privea facturile rotunjite ca nişte tălpi ce o călcau în picioare. Sau ca niste braţe ce o trînteau de perete punîndu-i un pumn în gură. Pînă aici. Ori plăteşti ori te ia mama naibii. Dar de cînd privirea e musai să fie agăţată tot timpul de cineva, de ceva? Vezi, iar ne-am întîlnit la aceeaşi oră, un dialog mutual: eu sunt, tu? Eşti? De atîtea ori i-a spus administratoarei pe un ton tăios ca să priceapă, că noaptea se aude apa curgînd undeva în bloc şi pentru asta plăteau aiurea toţi. Că apa la ea nu mai voia să curgă după ce s-a dat peste cap armătura sau cum îi zice. Si de ce să plătească? La parter locuiau doar perechi de bătrîni care erau tot timpul acasă. Ei foloseau apa la nesfîrşit. Oare de asta în fiecare dimineaţă în viaţa lor se schimba cîte ceva. Cîte o amintire venea să le cînte la fereastră sau le defila în pijamale prin faţa sufletului. Romantici. De parcă toată viaţa lor au ascultat numai fanfară şi concerte de caritate, gîndea privind cu dispreţ spre uşa lor. La ea, nimic. Aceeaşi fugă de tot ce o speria, aceeaşi spaimă că ajunge prea tîrziu. Exasperant cum o goleau toate aceste secvenţe ca şi o secetă ce îşi înghite fîntîna. La etajul unu, în fiecare zi ieşeau direct pe geamul deschis bombănelile lui Moşulică, ca nişte proiectile, spărgîndu-se cu zgomot în ecoul de pe aleea dintre blocuri. Avea gratii puse la suflet şi, suspicios cum putea locui doar la mansarda improvizată în emisfera emoţională a creierului care fierbea de grija nepotului ce ştia doar să ceară bani, că cică i se cuveneau, şi care nu avea să se mai vindece leac de tupeu. Acesta, de fiecare dată cînd venea în vizită, răvăşea toată ordinea din mintea bătrînului şi îl determina să scoată invective de te miri de unde, de parcă înaintea lui ar fi locuit acolo nişte birjari. Nu mă recunosc îşi tot repeta cu mîinile prinse de gratiile sufletului, legănîndu-se uşor ca un copil pe banca din faţa blocului. Nu mă recunosc. Însă vecinul mustăcios, care întotdeauna era cel mai guraliv la şedinţele de scară, era îndrăgostit. Îşi purta sufletul, descheiat, ca un pantalon cu fermoarul stricat, fără nici o jenă. Îl vedea cum se uită după puştoaică salivînd şi aranjîndu-şi plimbările cînd venea ea de la şcoală. I se făcea greaţă de cîte ori trecea pe lînga el. Tot mai ridat îi părea şi tot mai adus de spate cu hohotele de veselie caraghioase de-a dreptul, ca dintr-o jucărie stricată cînd bătea din palme Da. Mai era şi vecina cu marile ei datorii, care cerea isteric, mai ales la orele de noapte, un spaţiu mai mare decît mansarda confort 3 doar cu opt clase şi pregătire la locul de muncă, la cîte nebunii făceau copiii ei toată ziua şi la cîte gînduri de despicat în patru o puneau, la fel ca pe o cenuşăreasă. Plouă. Ciudată pornirea asta de a construi în interior alte interioare, bucătăria să o muţi în balcon, să lărgeşti sufrageria, să priveşti vecinii ce-şi duc sau trag sau împing viaţa cît mai la îndemînă, să cumperi apartament unul sub altul şi să faci apoi scări interioare. Adică să ai o legătură din suflet direct cu mansarda? Ai ei urmau să plece la prima oră, cică nu suportau multe chestii. Cum era calculatorul. O auzeau bătînd la taste şi o ironizau că `iar alege fasolea`. Cică aşa se percepe sunetul pe care îl fac tastele atinse. Cum să le spună că nu alege fasolea ci cuvintele? Sau nici măcar nu le alege. Numai că omul din ea era încuiat pe dinafară. Şi mut. Dar pentru ai ei, totul trebuia să fie în regulă. Şi chiar aşa părea. De cîte ori intra să îşi mai aerisească acea stare confuză, de mlaştină, era un gest de fapt a unui locatar ce îşi plătea conştiincios chiria. Şi pînă la urmă toţi păreau a fi chiriaşi în propriile lor construcţii scheletice sau cu imporvizaţii de colesterol. La fel şi ai ei, nu se mai iubeau dar gesturile le erau atat de cunoscute si de stereotipe, aceleasi pentru amandoi, încît nici nu mai foloseau cuvintele. El o privea lung şi concentrat, o bere măcar, ea clipea scurt şi des ca şi o confirmare dar în acelaşi timp să nu uite şi de doleanţa ei: un pachet de ţigări. Sau alţii locuiau în proprietăţile lor, instalînd păreri străine şi egoiste aşa cum priveşte ea, acum, de aici de sus, mai degrabă bătrînul din ea, ferestrele blocului vecin ce par ca nişte pleoape obosite de anticar. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Maruntisurile se rezolva Adrian, numai rabdare sa ai. Simina, chiar si eu sunt curiasa daca reusesc ceea ce mi-am propus. Recunosc ca m-am apucat de ceva dificil. Insa scenariul ma framanta de ceva vreme ca sa il las asa.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-10-29 04:17:30               Interesant mod de a surprinde realitatea din interiorul dar şi din exteriorul personajelor. Aştept cu drag să citesc continuarea!   Postat de catre Simina S Scladan la data de 2008-10-28 08:37:23               *încă 30 de angajaţi - se scrie "treizeci", că suntem pe un site literar. *aszvîrlu grăbită - ori "azvârlu", ori "asvârlu". *aszvîrlu grăbită - tautologie (a azvârli presupune graba) *după trei puncte, se lasă spaţiu. Nu înainte, nu şi înainte şi după. Şi, mai ales, nu 4, cum ai lasat tu. *ai o groază de virgule în plus sau în minus *ai câteva typo-uri. *ai unele fraza care credeam că nu se mai termină. Asta la o citire rapidă.   Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2008-10-27 23:45:53	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23932 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE