|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Rodica Elena Lupu |
|
|
Era frântã de obosealã dupã atâta alergãturã prin acest labirint, cu tocurile rãsunând pe dale, cu paltonul descheiat peste bluza roºie, prea þipãtoare dupã gustul lui Dan ºi aleasã înadins pentru conciliere. Poate ca o sfidare? Eºecul, dacã tot nu-l poþi evita, cel puþin sã pui umãrul sã-l desãvârºeºti... Dar unde i-o fi dat maestrul Câmpeanu întâlnire? ÃŽn ce loc? Sã treci dincolo de grilajul cu motive din flori de crin, sã ajungi la bufet, sã cercetezi, stingheritã, vreo douãzeci de avocaþi sorbindu-ºi cafeaua împreunã cu clienþii lor speriaþi ºi cu confraþii joviali care peste o jumãtate de ceas le vor fi adversari; sã vezi dacã printre aceºtia nu se aflã apãrãtorul tãu; sã-þi spui cã prima întâlnire, da, într-adevãr a avut loc acolo, dar cã sigur te-au lãsat nervii ºi confunzi totul, cã noua întâlnire e fixatã în Sala Mare, numãrul 1; sã urci îndatã scara principalã dominatã de patru coloane imense, s-o iei la stânga în loc de dreapta, dupã uºile cu geamuri, sã rãtãceºti, sã te pomeneºti din nou în faþa Sãlii de Apel, apoi în faþa Sãlii Avocaþilor ca sã te întorci în holul mare dominat de coloane; sã te prãbuºeºti, gâfîimd, pe una din bãncile cu himere, sã porneºti iar, sã treci, fãrã s-o observi, tocmai pe lângã uºa larg deschisã a intrãrii indicate, sã te rãtãceºti în holul lung ºi sã parlamentezi cu un vizitator evaziv, cu un gardian rãutãcios, sã ajungi în sfârºit în sala pe drept numitã Mare, împãrþitã în douã – ca orice proces – de patru pilaºtri: sã te rezemi de unul din ei ca sã nu cazi jos de ameþealã, ca sã reziºti dorinþei de a fugi, sentimentului cã trebuie sã rãstorni alba ceremonie a lui „daâ€, rostit la bisericã, în acest templu al lui „nuâ€, unde eºti þinta a o sutã de priviri rãuvoitoare ºi severe: sã închizi ochii, sã revezi într-o clipã un anume Dan într-un anume parc, pe acel Dan gol puºcã din primele dimineþi, pe Dan aplecat asupra Ancãi nou-nãscutã ºi alþi douãzeci de Dan care au avut pentru tine buze, braþe ºi coapse; sã-þi spui o datã mai mult: Nu-i adevãrat, nu-i posibil, nu mi se poate întâmpla aºa ceva tocmai mie; sã te frângi în douã, apoi, deodatã sã te îndrepþi, sã-þi deschizi geanta, sã dai cu albastru pe pleoapele ochilor plânºi, cu roºu pe obrajii pãmântii... Toate astea i-au luat un sfert de orã.
Ana îºi închide geanta, îºi înalþã capul. Bine, bine, e scris pe uºã, dar care dintre ele? Între zece uºi impunãtoare se aflã o mulþime de panouri cu afiºe, fãrã sã pui la scotealã plãcile comemorative, candelabrele, bãncile ca stranele, rotonda de primire, în jurul cãrora se adunã cei ce s-au rãtãcit în mijlocul acestei gloate triste împrãºtiate pe dalele cu dungi negre, unde se miºcã în voie doar zece la sutã dintre avocaþi, cu ochi pãtrunzãtori, cu paºi mãsuraþi, cu toga fâlfîind în urma lor, aºa cum peºtiºorii chinezeºti numiþi „coada de vãl†trag dupã ei înotãtoarele prea dezvoltate în aria arhicunoscutã a acvariului.
Hm! Mai bine sã facã ºi ea înconjurul sãlii. Avocatul Câmpeanu nu-i acolo. Nu-l gãseºte nici douãzeci de metri mai departe. Împinsã însã de un grup care dãduse buzna în tribunalul civil, se pomeni din nou dinaintea scãrii principale cu coloane ºi se opri brusc: picioarele i se muiarã deodatã, dar privirea îi era înverºunatã ºi gura întredeschisã de dorinþa nedesluºitã sã muºte sau sã sãrute. Purtând o cravatã, nu prea potrivitã la costumul cumpãrat cu cinci ani în urmã de Ana ºi pe care ar fi trebuit, dacã cealaltã ar fi fost gospodinã, sã-l fi dat la curãþat, Dan merge cu paºi mãrunþi ºi cu privirea în pãmânt. Nesigur, deloc mândru de el, se vede pe mutra lui, se vede dupã mâna crispatã pe mâneca avocatului Moise, al cãrui craniu roz luceºte împrejmuit de o cãlugãreascã coroanã de pãr alb. Ia te uitã, Nelu Moise! Vãrul de-al doilea care altã datã debita dulcegãrii veriºoarei ºi care astãzi nu-i de partea ei. Vulpoiul în robã a vãzut-o, se înclinã politicos, cu servieta pe piept în chip de scut; apoi întoarce imediat capul, în aparenþã strãin acestei rude prin alianþã pe care este însãrcinat sã o distrugã, ºi cotul dat lui Dan, ca sã-i atragã atenþia asupra prezenþei conjugale, îi taie rãsuflarea Anei, ca ºi cum l-ar fi primit în coastele ei. Cei doi veri au ºi început sã meargã mai iute ºi se îndepãrteazã discret pentru a se opri mai încolo, lângã o fereastrã deschisã; apropiindu-ºi capetele se sfãtuiesc în ºoaptã.
-Doamna Ana Criºan! strigã cineva
Încremenitã, Ana, n-a auzit nimic. Avocatul Câmpeanu a fost nevoit sã ajungã pânã la ea, sã-i atingã braþul ºi sã-i spunã:
-Lângã Sala de Apel este Sala Mare de Judecatã numãrul 1. Haideþi, ne vine rândul peste o jumãtate de orã, ºi înainte de asta mai avem multe lucruri de pus la punct.
-Ah, dumneavoastrã sunteþi! spuse Ana.
Avocatul Câmpeanu o duce de-acolo, îngrijorat de prezenþa în apropierea ei a celui care-i era încã soþ. S-au mai vãzut femei neajutorate care ºi-au rupt umbrela pe spatele unui reclamant – ºi chiar l-au împuns cu vârful în ochi; nemaisocotind certurile în care plouã cu ocãri. ªi dupã toate astea, pas de te mai apucã de tratative, sã propui unul din acele compromisuri pe care judecãtorii – suprasolicitaþi – abia le aºteaptã ºi pentru care Sala de Judecatã, animatã de un veºnic du-te-vino, este teatrul obiºnuit!
Avocatul face un gest larg cu braþul ca sã fie vãzut de confratele sãu care face la fel. O instaleazã apoi pe Ana pe o bancã apropiatã. Ana e gata sã plângã. Dar Câmpeanu nu-i dã rãgazul sã-ºi scoatã batista. Intrã direct în subiect:
-Iertaþi-mã cã insist, doamnã, dar ne-am înþeles, nu-i aºa? Solicitãm ca prin sentinþa civilã sã se dispunã desfacerea cãsãtoriei, reþinându-se vina lui exclusivã, sã se încuviinþeze ca dumneavoastrã sã vã reluaþi numele avut anterior cãsãtoriei, sã vã fie încredinþat spre creºtere ºi educare copilul iar pârâtul sã fie obligat la plata unei pensii de întreþinere în favoarea copilului ºi sã vi se atribuie spaþiul de locuit, respectiv apartamentul în care aþi locuit împreunã.
Ana dã uºor din cap. Abia ascultã. Îi e cald. Îi e frig. Îi e ruºine. Îl priveºte pe Dan. ªopteºte:
-Sã-l vezi aºa... Cel puþin, ultima datã, ne-am certat.
-Nu-i momentul sã începeþi iar! Astãzi trebuie sã faceþi pe victima rãbdãtoare... Ceea e conteazã este sã obþinem mãsuri provizorii favorabile: tribunalul tinde în mod obiºnuit sã le admitã. Vã enumãr...
În faþa Anei, în picioare, numãrã pe degete:
-Unu: vom cere sã vi se încredinþeze copilul, care împreunã cu mama lui sã rãmânã în domiciliul conjugal. Doi: vom cere alocarea unor sume, ca sã facem faþã cheltuielilor de proces. Trei: pensia alimentarã. Potrivit informaþiilor pe care mi le-aþi furnizat aceasta va fi de cinci sute de mii de lei pe lunã. Patru...
Privirea ei se îndreaptã din nou spre cel care a pãrãsit-o ºi tot el a înaintat divorþul, spre cel ce stã cu spatele. Chipul i se împietreºte. Dan, dincolo, înceteazã sã mai comploteze ºi, rãsucindu-se pe cãlcîi, îºi ridicã pãlãria ºi scoate un mic hohot de râs, neauzit la distanþa aceea dar pe cât de vizibil pe atât de detestabil. Da, într-adevãr, a pufnit cu mâna la gurã. κi bate joc de cineva, ºi de cine ar putea sã râdã, în momentul acesta, vã întreb, dacã nu de soþia lui?
* *
Stând tot nedezlipit de avocatul sãu, Dan, la drept vorbind, nu a pufnit în râs. N-a fãcut decât sã tuºeascã încet cu mâna la gurã, ceea ce, din depãrtare, putea uºor sã parã un râs reþinut. Bilanþul întocmit de vãrul ºi sfãtuitorul lui – care-ºi pregãtea ºi el clientul pentru tranzacþie – nu era de naturã sã-l înveseleascã. A reuºit sã o scoatã din sãrite pe Ana; poate sã producã la proces un dosar plin de injurii nu prea grave, dar destule ca sã obþinã o acþiune în favoarea sa, cu prietenii sãi care depun mãrturie chiar dacã Ana contraatacã. Dar Câmpeanu i-a ºi spus lui Moise: încolþitã, Ana îºi va scoate ghearele. Nu va accepta niciodatã o împãrþire din vina ambelor pãrþi. Va pretinde pãstrarea copilului. Decât sã cedeze, mai degrabã va face sã se înãmoleascã procesul, îºi va face o plãcere prelungind ani de zile aºteptarea Verei. A spus textual: Una e sã te întinzi pe spate ºi alta sã stai în picioare în faþa primarului! Dacã juna a pus mâna pe el, încã nu mi-a luat ºi numele. Cu siguranþã, Ana a ghicit cã-n asta-i stã puterea, cã Vera o sã oboseascã tot aºteptând actul de cãsãtorie, mai mult decât ea, care aparent nu oboseºte sã-ºi piardã situaþia de soþie, pãstrându-ºi starea civilã.
-Îl cunoºti pe Câmpeanu ãsta? întreabã Dan. E periculos?
Avocatul Moise, care chibzuieºte, îºi aruncã înainte de a rãspunde, privirea pe ceas, apoi spre confratele lui, acesta din urmã stând tot aplecat spre clienta sa:
-Când pedeazã cam behãie, dar cunoaºte chiþibuºurile meseriei. Oricum, sã ºtii cã Ana e foarte bine informatã. Te va costa vere, aceastã „distracþieâ€.
-E limpede cã fericirea costã scump.
Mâneca robei lu Moise fluturã:
-Nici prima fericire, spune el, nu este gratuitã. Dar a doua, crede-mã, n-are preþ.
Tonul nu-l surprinde pe Dan: de divorþ, se va ocupa el, dar ca vãr îi pãrea rãu, chiar dacã asta-i specialitatea sa, atât de bine retribuitã. Unui cafegiu nu-i place sã-i vadã pe ai sãi rezemând tejgheaua. Din avantajele legii Moise ºi-ar exclude bucuros familia. Dar iatã-l cã se repede:
-Aºteaptã-mã aici.
Lãsând-o pe Ana pe banca ei, avocatul Câmpeanu o porneºte ºi el. Douãzeci de paºi fiecare ºi iatã-i togã lângã togã, mânã în mânã, blajini, întrebând fiecare ce face nevasta celuilalt. Campioni ai aceloraºi cauze veºnic reînnoite, când de o parte, când de alta, angajaþi sau din oficiu, de câte ori nu s-au întâlnit astfel? Dan a rãmas pe loc, în timp ce domnii aceia comenteazã sau comparã, fac semne amicale altor avocaþi ce trec remorcând alþi clienþi. Cele douã mîini stângi sunt blocate pe cele douã serviete. Numai mîinile drepte se miºcã. Cu aceleaºi jabouri în contrast cu acelaºi negru al robelor, numai miºcarea capului îi deosebeºte pe unul de celãlalt. Câmpeanu îºi clatinã capul dintr-o parte în alta, Moise dã din el mai degrabã de jos în sus.
Dan bate pasul pe loc. Deodatã îl cuprinde mila faþã de Ana, stând ghemuitã acolo, pe bancã. Sunt ani de când un tânãr s-a apropiat de o fatã aºezatã pe o bancã. Oare lucrurile se vor sfârºi aºa cum au început? În ziua aceea, în loc sã stea în faþa unui zid rece, era înconjuratã de flori. În ziua aceea nu avea nici laba gâºtii, nici pungi sub ochi, nici gâtul plin de creþuri, fremãta ca o ninfã într-una din acele rochiþe de varã cusute cu minimum de material ºi din care iese maximum de piele. Avea acelaºi aer rãtãcit...
În loc sã fi lãsat doi mercenari sã le hotãrascã soarta, Ana ºi cu el n-ar fi putut s-o facã amândoi?
Ridicã din umeri, îºi schimbã pãrerea. Nu, nu ar fi putut. Cum sã discuþi fãrã sã te cerþi cu Ana, care niciodatã nu-þi dã dreptate, care la nevoie poate sã-þi asculte argumentele dar fãrã sã se clinteascã mai mult decât o fortãreaþã sub un val de sãgeþi? Chiar altãdatã, când îi astupai gura cu un sãrut sau încercai sã o înmoi cu o mângîiere, metoda se dovedea derizorie, se desprindea din îmbrãþiºare ºuierând: Nu mã duci tu în felul ãsta, pentru a lua discuþia de la capãt cu înverºunare. ªi Dan, se stãpâneºte sã meargã drept înainte, sã facã pur ºi simplu acei paºi pentru a spune. Hai, Ana, sã ne înþelegem prieteneºte! Nu te poþi înþelege cu Ana. Ori eºti de acord cu ea, ori o dai la dracu. Ce mai! Când te poþi înþelege, nu divorþezi.
Dan nu mai bate pasul pe loc. A prins rãdãcini pe o dalã. Sã fim cinstiþi. A nu divorþa de una, înseamnã a o pierde pe cealaltã. A divorþa de una, înseamnã a o pãstra pe cealaltã, dar pierzând copilul. Pretextele sunt pentru judecãtor, adevãrul se rezumã la asta. ªi totuºi dacã Ana ºi Dan nu au divorþat timp de zece ani, e pentru cã s-au înþeles mult timp. ªi chiar bine, ºi chiar mai mult decât bine... Când e vorba de o cãsãtorie forþatã, uneori e ºi puþin adevãr în butada: Vã declar uniþi, vã declar pedepsiþi prin cãsãtorie. Dar pe vremuri se simþeau ei oare pedepsiþi, aceºti amanþi care, cãsãtoriþi, au fãcut copii? Un copil. Nu înseamnã puþin lucru. Ceea ce nu a þinut a existat totuºi. Pe Vera nu o prea supãrã acest lucru: domnia precedentei, pentru cea care urmeazã, se simte mai puþin din cauza unei îndelungate orbiri ºi, în cazul de faþã cu atât mai bine! ea e aceea care nu vede limpede. Dacã scandalul existã. Ãsta este. Sunt bãrbaþi la care iubirea se stinge odatã cu animalul. La alþii iubirea se reîmprospãteazã iar aceºtia de obicei schimbã femeile, întrucât nu suportã ideea ca soþia lor sã se fi schimbat. Se poate mãrturisi aºa ceva? Pentru ei, cea de–a doua, apãrutã zece sau cincisprezece ani mai târziu, înseamnã învierea celei dintâi, care nu mai seamãnã cu ce era. Înseamnã învierea lor, care nu suportã o fidelitate egalã cu renunþarea, cãrora le place propria întinerire prin întinerirea dragostei.
Biata Ana, atât de trecutã, atât de strãinã de fata aceea frumoasã, care nu avea nici alte purtãri, nici mai mult gust sau culturã, nici altã fire, nici mai puþine defecte, dar dispunea de timpul ei, de prospeþimea ei, de un pântec supt, de sâni tari, de o tandreþe care cu toate cã era posesivã, încã nu devenise hotãrâtã! Biata Ana, pierzându-ºi armele, le-a folosit atât de stângaci, de agresiv pe toate celelalte: situaþie, obiºnuinþã, interese, relaþii! Biata Ana, baricadatã cu un copil! Povestea e banalã. N-ai cu ce sã te lauzi. Numai sã te frãmânþi. Cum va reacþiona Anca? Ce va face acum Ana?
Dan se îndreaptã spre o fereastrã; poate doar ca s-o zãreascã pe Vera, care în mod excepþional o ºterse de la birou ºi acum îºi fãcea desigur griji la cafeneaua de peste drum. Dar cei doi avocaþi au ºi pornit-o spre clienþii lor.
Moise rupse hârtiuþa din carneþel.
-Þine! Citeºe asta.
Dan o ia fãrã vlagã. Dar îndatã ce-o citeºte, tresare:
-Numai atât!
Aºa-þi trebuie dacã te laºi dus de amabilitate ºi obiectivitate! Erai gata sã fii atins la coarda sensibilã, sã te cuprindã remuºcãrile. Dar minunata ta soþie, Dan, te aduce cu picioarele pe pãmânt. În aceastã salã care zumzãie de controverse în cifre, tu nu eºti decât Criºan Dan, în vârstã de treizeci ºi cinci de ani, inginer, cãsãtorit, având în grijã un copil, domiciliat în..., aºa cum, în sfârºit, te defineºte declaraþia ta de venituri dupã care interesata a furnizat fotocopii.
-Se bazeazã pe câºtigul tãu brut din anul trecut, spune Moise.
-Fãrã sã scadã cheltuielile, riposteazã Dan. ªi fãrã sã þinã seama cã e vorba de un an cu totul excepþional, superior cu o treime celor precedenþi.
-Ai cum sã dovedeºti? Oricum, existã un plafon legal. Dar uneori se gãsesc ºi generoºi, care ar fi în stare sã-ºi dea ºi cãmaºa de pe ei pentru a avea dreptul sã stea goi alãturi de alta. Ce spui?
Dan murmrã printre dinþi:
-ªi Vera mãnâncã.
O mânecã largã fluturã iarãºi.
-Asta nu, dragul meu! Peste ºase luni, când vei fi cãsãtorit cu ea, asta ar constitui un argument. Astãzi ar avea efectul contrar... Ai chiar noroc: pe vremuri, un articol din Cod interzicea soþului vinovat de adulter sã se cãsãtoreascã cu complicea sa... Mai ai ceva de spus? Bun, mã întorc la datorie.
Pleacã. Fãcuse câþiva paºi, când Dan îl strigã.
-Nici un ban mai mult! ªi dreptul de a vizita copilul... La asta nu cedez.
* *
În sfârºit, cu câteva minute înainte de a se înfãþiºa în faþa judecãtorului care are obligaþia sã-i împace pe domnul ºi pe doamna Criºan, iatã-i cu greu de acord asupra dispoziþiilor de luat pentru cazul contrar. Avocatul Câmpeanu este foarte încântat. Avocatul Moise începe sã-ºi frece chelia: odatã mai mult, tratative dibace i-au scãpat de interminabile ºicane, confirmându-le faima de a ºti sã întocmeascã un dosar, cât ºi de a lichida o afacere în doi timpi ºi trei miºcãri. Casa ºi cinci sute de mii de lei pentru copil, ce rãmâne în grija Anei; la rândul ei, îl va lãsa sã vadã fata.
-Nici un tribunal nu v-ar fi fost mai favorabil, spuse avocatul Câmpeanu, enervat de mutra Anei, ºi adãugã: Sã mergem. E timpul.
Dacã Ana, alãturi de avocatul ei merge cam împleticit, Dan flancat de avocatul lui, bombãne:
-Cred cã ne-am pãcãlit bine; nu-i despart decât doi metri pe unii de ceilalþi. Primii îi aud perfect pe adversarii lor consultându-se asupra unui amãnunt:
-De fapt, spune Moise, va trebui sã declari un domiciliu separat. Nu-l poþi indica pe cel adevãrat...
-La mama? propune Dan.
-Sãrãcuþul! zâmbeºte Moise. S-a întors la mãmica lui.
Din fericire ultimul dosar s-a terminat repede ºi nu trebuie sã mai aºtepte pe coridor. Au ajuns în faþa completului de judecatã. O doamnã voinicã îmbrãcatã în negru, al cãrei pãr cãrunt se contopea cu tãcerea, ai cãrei ochi cenuºii le reþine privirile. Gâtul ei e la fel de þeapãn ca ºi spinarea grefierului care o asistã – un tânãr uscãþiv – ºi mîinile ei cu unghiile tãiate scurt aratã partea din stânga soþului, cea din dreapta soþiei.
Braþul grefierului se întinde, lãsând sã se vadã un ceas brãþarã în deschizãtura mânecii: un dosar alunecã pe sticla biroului, în care se reflectã, alte dosare. Doamna judecãtor frunzãreºte dosarul, examineazã o anumit notiþã.
-Da, îi ºopteºte grefierului, pentru mãsurile provizorii, pãrþile ar putea propune un acord.
Doamna în negru, aruncã în sfârºit o privire scurtã ºi neutrã asupra sus-numitelor pãrþi, nemiºcate, aproape absente, oricum despãrþite de un perete de aer, de o înþepenire a gâtului ce-i împiedicã sã se întoarcã unul spre celãlalt. Doamna îºi coboarã ochii cenuºii pe o notiþã. ªi chipu-i serios, prin douã uºoare încreþituri ale pielii exprimã satisfacþia pentru un folositor câºtig de timp ºi regretul mãsurat al eºecului sãu probabil. Începe cu o formulã bine pusã la punct.
-Aº fi dorit, domnule ºi doamnã, sã nu staþi unul lângã altul pentru ultima oarã. Rolul meu este sã vã amintesc de prima...
Urmeazã câteva fraze atrãgãtoare, evocând marele DA ce nu ar fi trebuit niciodatã sã devinã NU, ºi scumpul cãpºor, gândiþi-vã cã are nevoie de buna convieþuire dintre tatãl ºi mama lui, chiar dacã uneori aceasta este tulburatã, lucru omenesc, de mici neînþelegeri, din care nu trebuie sã facem o dramã. Aºa e în orice familie. Totul e sã fim înþelegãtori ºi de ce nu, sã iertãm. Urmeazã un solemn sfert de minut de tãcere, pentru gândire. Apoi îºi aruncã o privire scurtã ºi discretã spre reclamant, însoþitã de o ºoaptã.
-Persistaþi?
Capul Anei, totuºi, s-a întors uºor într-o parte
Cel al lui Dan, cu nasul înainte, nu s-a miºcat. Persistã. Cu o simplã clipire de gene, persistã. Grefierul se ridicã ºi-i pofteºte pe avocaþi.
-Regretãm, spune avocatul Câmpeanu. Eram gata sã uitãm.
-Îmi permiteþi? spune avocatul Moise, întinzând o nouã notiþã.
Doamna judecãtor încuviinþeazã cu un aer preocupat, începe din nou sã citeascã. Aºa cum actul de cãsãtorie, e semnat înaintea nunþii, care uneori se decomandã, acest petic de hârtie este în fond un act de despãrþire înainte de judecatã. Fireºte cã doamna judecãtor este suveranã; majestuoasa ei rezervã o spune cu prisosinþã. Dar o justiþie grãbitã, ce aprobã cele cerute de justiþiabil, poate schimba dorinþa în sentinþã:
-Asta, cel puþin mi se pare rezonabil, ºopteºte augusta gurã la urechea grefierului.
Ca sã o confirme negru pe alb, se aºterne o altã tãcere în care se aud doar tastele maºinii de scris. Dupã ce pune ultimul punct, grefierul, cu o voce groasã ºi clarã, reciteºte ce a scris. Doamna judecãtor a ºi început sã consulte discret un alt dosar. În fine, ridicã pe jumãtate pleoapele cu gene scurte ºi cu o formulã obiºnuitã, în contrast cu tonul întristat, încheie ºedinþa.
-Bun! Vã mulþumesc.
* *
Cum a fugit Ana, ºtergându-ºi ochii, cum el însuºi a traversat din nou sala cea mare coborând val-vârtej treptele scãrii laterale ce dã într-un hol murdar acoperit de afiºe legale, Dan n-ar putea sã spunã. Merge în vârful picioarelor, ca ºi cum i-ar fi fricã sã nu striveascã ceva. Pleacã, chinuit de o durere care-l þine într-o parte, tot întrebându-se de ce oare e atât de nemulþumit de satisfacþia lui.
-Chiar cã e o farsã! bombãni.
-Crezi cã noi nu ºtim? Orice avocat demn de acest nume, doreºte o adevãratã împãcare, o discuþie sincerã privind modalitãþile de a salva ultimele ºanse ale unei cãsnicii. Dar procedura ne înghite ºi stricã totul.
Ajuns jos, se opreºte ºi-l apucã pe Dan de un nasture al costumului:
-Nu mai face mutra asta. Dacã stai sã te gândeºti, divorþul e ca operaþia: nu e niciodatã bunã dar uneori e necesarã.
Ploaia mãruntã, care face sã luceascã asfaltul, e oare împroºcatã de vânt? Nu, Moise vorbeºte prea de aproape:
-Sã nu uit, l-am tatonat pe Câmpeanu pentru ce urmeazã. Degeaba repetã cã mãrturiile noastre au fost date de complezenþã, în fond îl cam îngrijoreazã. Mi-a spus-o pe ºleau: Întrucât mã obligi sã fac o cerere reconvenþionalã, alege. Ori sã pledezi pânã la calende, ori sã-þi retragi dosarul, ori soþul recunoaºte adulterul, refuzând sã reia viaþa în comun.
-ªi? întreabã Dan, cu privirea pierdutã.
-ªi atunci tu trebuie sã hotãrãºti. Dacã accepþi, la urmãtoarea înfãþiºare s-a terminat. Dar atenþie! Ai s-o târîi aºa toatã viaþa, plãtind pensia alimentarã ºi mereu o sã te judeci pentru revizuirea ei.
-Oricum, spune Dan, n-o pot lãsa pe Ana fãrã un ban.
-Atunci ºtii ce ai de fãcut. Între noi fie zis, e de datoria ta. În ce priveºte greºelile, ale tale sunt precumpãnitoare. Dacã un divorþ ar fi judecat ca un accident de maºinã – ºi încã n-ar fi atât de rãu – þie þi s-ar pune în cârcã vreo optzeci la sutã din rãspundere. Cât despre adulter, am sã mã mai gândesc ºi-þi voi spune cum facem.
Urcã trei trepte, se întoarce ca sã mai adauge:
-Nu uita sã-mi trimiþi avansul pe care þi l-am cerut zilele trecute: pentru onorariul meu, neam-neam, brânza-i pe bani, pentru cheltuielile impuse de proces care le vei simþi pe pielea ta.
Pleacã ºi Dan rãmâne în faþa unui afiº anunþând o vânzare judiciarã. La naiba, iatã cã iar îl apucã. Trebuie neapãrat sã-ºi zgândãre sufletul: ca ºi cum sinceritatea ar fi de ajuns ca sã gãseºti în ea mântuirea. Douãzeci la sutã din vinã pe seama Anei e o treabã discutabilã, dar oare asta-i problema? Soþii care-ºi pãrãsesc cãminul proclamã întotdeauna soþiile drept detestabile, ºi într-adevãr aºa ºi sunt, întrucât existã: defect major în numele cãruia li se vor pune în spinare toate celelalte. Încãpãþânatã, chiþibuºarã, pedantã, ursuzã, mereu nemulþumitã, da, aºa-i Ana. Agresivã sau mai degrabã cicãlitoare, zgârcitã în a-þi împãrtãºi bucuriile, dar nu ºi necazurile; în a-þi spune mulþumesc, dar nu ºi în a-þi aduce învinuiri. Pisãlogindu-te pe deasupra, plecând urechea la orice bârfã, preocupatã doar de solduri, reclame, coºniþã... ºi cu toate acestea nu i se putea reproºa nimic. Ireproºabilã, din pãcate! Aºa cum spunea Moise. Inocentã scorpie! Totuºi scorpie. Adesea, adulterul, nu este cumva consecinþa – ºi nu cauza – neînþelegerii conjugale? Mai întîi oamenii sunt ceea ce sunt, ºi dacã asta este scuza lor atunci când fac ceea ce fac, tot ãsta este ºi cel mai mare handicap al lor. Nu poþi face nimic împotriva acestei boli perfide care este alergia conjugalã... dar cine protesteazã? Una n-are legãturã cu alta. Prietenul Gabriel a ºi apucat sã spunã: Þi-ar conveni sã pui totul pe seama fatalitãþii. Spune-o cinstit, vrei s-o laºi pe Ana.
Dan îºi aranjeazã cravata, se hotãrãºte sã iasã. Nu are decât sã traverseze printre ºirurile de maºini oprite la semafor cu ºtergãtoarele în funcþiune. Dar trotuarul din dreapta îi rezervã o surprizã. Nemiºcat, strâns în jurul Anei sub umbrele, a venit sã afle veºti tot clanul de coþofene cu vocile lor scãzute, cãrora infidelul le-a oferit destule ocazii de clevetealã. Nu lipseºte nici redutabila bunã prietenã doamna învãþãtoare Alexa, care îl zãreºte cea dintîi pe vinovat, arãtându-l cu degetul.
* *
În spatele geamului, putea fi zãritã Vera, care aºtepta de o orã. κi aranja iar pletele negre care se revãrsau pânã la jumãtatea spatelui.
Un prim client venise, se aplecase asupra ei, ºoptindu-i:
-Hai micuþo, doar n-ai sã stai aºa singuraticã, dar cãpãtase rãspunsul obiºnuit:
-Mulþumesc, îl aºtept pe soþul meu care trebuie sã soseascã dintr-o clipã în alta.
Nu fãcea pe mironosiþa Vera, dar era prudentã, când înþepeneºti aºteptând mereu, acestui fel de omagii nu-i ripostezi cu palme, ºi chiar dacã rãspunsul era tãios, îl învãluia întotdeauna într-un surâs.
Un al doilea client, mai timid, care se întreba fãrã îndoialã asupra prezenþei ecivoce a unei puicuþe în cafenea, porni atacul fãcându-i cu ochiul; iar doi papiþoi cocoþaþi pe taburete, la bar, sorbeau din ochi rochiþa albastrã care, de câte ori o punea, asigura cam prea mult succes conþinutului. Tot verde, dar de un verde metalic, privirea Verei se aþintea drept înainte, durã ca o pavãzã. Era sãtulã pânã peste cap de genul ãsta de bãrbaþi; de aceastã aºteptare fãrã de sfârºit pentru bãrbatul ei, în faþa unei cãni cu cafea încununatã cu un pic de friºcã. Desigur, neplãcutã treabã sã fii cealaltã! Un tânãr, când nu vine la întâlnire, când are îndrãzneala s-o ºteargã pentru cã fata a întârziat zece minute, s-a zis cu el. Fãrã punctualitate, rãbdare ºi risipã de timp, bãrbatul n-are ºanse în dragoste. Buchetul spune prea puþin; o bijuterie te face sã apreciezi grosimea portofelului, dar nu neapãrat ºi pasiunea ce o ascunde. Dar chiar când pare cã socoteºte asta ca pe un lucru firesc, o fatã ºtie totuºi cã timpul e tot ce i se poate oferi mai preþios, cã e cea mai bunã dovadã...
ªi totuºi! ªi totuºi, revizuieºti ºi rãstorni principiul, dacã în locul unui tânãr dai de un bãrbat însurat – ºi, încã ºi mai rãu, tatã de familie. Cãci în acest caz, este exact contrariul. Ce este de fapt o soþie, dacã nu un soi de fermierã care arendeazã pentru o rentã în naturã timpul soþului? Ceea ce se poate sustrage, pentru alte bãtãi de inimã, depinde întotdeauna de bãtãile unei pendule. Sã gãseºti clipele, sã le faci delicioase, sã accepþi multe absenþe ºi puþine prezenþe, cu sufletul senin, cu gura ferecatã în ceea ce priveºte grijile personale, dar gata sã se deschidã pentru sãrutãri, nu-i chiar aºa de uºor. E mai degrabã meritoriu, nu le fie cu supãrare cenzorilor incapabili sã înþeleagã ce înseamnã sã te dãruieºti cu totul unui om ce nu-þi aparþine decât pe jumãtate. Dupã Lea, Iacob a trebuit sã rabde ºapte ani înainte de a o putea avea pe Raºela, ne asigurã Vechiul Testament. Asta se poate citi ºi pe dos: Raºela a rãbdat ºapte ani înainte de a-l avea pe Iacob. În ce priveºte aºteptatul ºi atenþiile, Ana îi dãduse oare mãcar a zecea parte lui Dan, din ceea ce îi oferea Vera? În cafenele, în hoteluri, în magazine, în muzee, în metrou, pe stradã, din cinci ani, trei cel puþin îi petrecuse uitându-se la ceas, aºteptând, aºteptându-l pe acest om, care de teamã sã nu fie prins în flagrant delict, îºi petrecea rar noaptea la ea, care chiar ºi acum mai cultivã romantismul iubirii pe ascuns ºi-ºi primea corespondenþa la mama ei. Ceea ce se petrecea acum peste drum, trebuia demult fãcut. Vera nu mai putea suporta sã trãiascã fãrã el, ºi nici Dan sã fie bigam. Sosise momentul sã redevinã nevinovat.
-Bun, s-a terminat. Acum e rândul celor ce desfac cãsãtoriile sã-ºi facã treaba.
ªi deodatã, era acolo, în spatele ei. Vera nici nu-l vãzuse traversând. O þinea acum pe dupã umerii rotunzi, o sãrutã dupã ureche, ºoptindu-i.
-O vezi acolo, în faþã, cu bluza roºie, între mama ºi prietenele ei?
-Cum? Ea e? strigã Vera cu voce pãtimaºã ridicându-se brusc. La restaurant parcã era mai ºic.
Ca sã vadã mai bine. Ca sã creadã mai bine ceea ce vedea. Poate chiar ca sã fie mai bine vãzutã. Pe Ana n-o zãrise pânã atunci ºi de atunci, nici mãcar de departe. Nu putuse gãsi nici cea mai micã pozã a ei în portofelul din care Dan scotea cu multã plãcere fotografia fetiþei. Într-adevãr o zi mare! O mare noutate! Cã acum nu mai era un inconvenient sã aparã în compania lui, sã sfideze prin transparenþa vitrinei, însemna mult. Acolo ploua, picurii cãdeau pe arcul umbrelelor, alãturate în indignarea lor ca cupolele negre. Acolo, cu privirea aþintitã spre cafenea, ºi Ana trebuie sã fi strigat, dar pe un alt ton: Ea e! Sigur cã fãcând spume la gurã, a sortit-o dispreþului tovarãºelor ei, celor care toatã viaþa au pledat pentru ce li se cuvine ºi pentru drepturile lor... Dar Vera regreta prima miºcare ºi se furiºa în spatele lui Dan, ca sã fie mai puþin vizibilã, mai puþin provocatoare. La ce este bunã trufia, când dispui de milã? Uite asupra cui triumfa! Deci Dan, blocat printr-un act de cãsãtorie ºi o naºtere, pierduse atâta timp ca sã se elibereze de o asemenea femeie! Datoria conjugalã care avea o asemenea înfãþiºare dezvãluia adevãrata luptã: a unui bãrbat cu scrupulele lui, mai mult decât cea dintre douã rivale. Vera nu-i mai purta picã lãcustei acesteia, pe care doar Dumnezeu ºtie cum, într-o zi de post, desigur, a putut-o face comestibilã.
-Dar câþi ani are? spuse ea fãrã sã se gândeascã.
-Mai puþin cu trei ani decât mine! rãspunse Dan.
Fãrã sã se sinchiseascã sau prefãcându-se cã nu-i pasã, strecurã uºor o bancnotã pe masã ºi adãugã:
-Poate te mirã, dar acum doisprezece ani era mult mai frumoasã. Un copil, o operaþie, nu-i nici un mister...
Poate era un mister pentru Vera: în crunta duioºie a glasului. Dar, fãrã sã se mai preocupe sã ia restul, Dan o conducea þinând-o de braþ, privindu-i în trecere cu un aer bãþos pe tinerii cu ochi sclipitori. Ca de obicei se înfuria, jubila de uimirea lor, de pofta lor ascunsã. Câþiva din semenii lor îºi încercaserã norocul cu ea, o ºtia; dar faptul cã o gãsise pe Ana neatinsã, cu doisprezece ani în urmã, îl fãcea cu siguranþã mai puþin plin de sine decât cã o smulsese pe Vera generaþiei sale.
-Ce facem? spuse ea.
-Mergem acasã, rosti Dan, pãºind pe trotuar.
Ploaia încetase ºi grupul Anei, închizându-ºi umbrelele, se îndrepta spre staþia de metrou. Numai micuþa învãþãtoare îºi mai rãsucea gâtul ca sã priveascã în urmã.
-Mergem acasã ºi vom sãrbãtori ziua asta, reluã Dan, luând-o spre florãrie.
Vera se strânse mai tare lângã el. Nu-i nevoie sã-mi spui cu ce te þine legat fiinþa aia! îi strigase într-o zi Ana soþului ei. ªi era adevãrat. ªi nu era adevãrat. Care din cei doi îl þinea pe celãlalt? Vera ºtia în ce mãsurã tinerii, pe cât de grãbiþi pe atât de repezi, pot fi, la pat, niºte jalnici amatori. ªi mai ºtia în ce indiferenþã se cufundau dupã aceea. Ana urlând împotriva cãþelelor, uita un lucru: cîinele este un animal duios. Ana pãrea – sau poate voia – sã nu ºtie cã bãrbaþii nu-ºi distrug cãminul pentru cã doresc sã se culce cu alta – asta o pot face toþi bãrbaþii fãrã sã divorþeze ºi nici nu se dau în lãturi s-o facã – ci dimpotrivã, fiindcã dincolo de dorinþã, de plãcere unii ajung la delectare; deoarece încep sã nu mai poatã trãi fãrã cealaltã. ÃŽn ultimul timp, repulsia lui Dan, tot mai accentuatã searã de searã, faþã de întoarcerea în strada Popa Tatu, frazele sale cele mai neînsemnate: „Credeam cã mi-am lãsat impermeabilul la ea, dar l-am gãsit la noiâ€, nu mai lãsau nici o îndoialã asupra acestui sentiment.
Vera îi sãri deodatã de gât.
-Ei! Ce mi se întâmplã? Sunt iubit? fãcu Dan, pe jumãtate înãbuºit de gura care-o astupase pe-a lui, în faþa unei florãrese din piaþã, care tocmai pulveriza apã proaspãtã pe crizantemele albe.
Fãrã comentarii; Vera nu obiºnuia sã facã. Numai cã avea un fel al ei de a-ºi înclina capul, de a ºi-l freca de umãrul hainei.
-Vicioasã! Interesatã! Perfidã! mai spuse Dan, parodiind pomelnicul conjugal.
Coapsã lângã coapsã, tâmplã lângã tâmplã, au rãmas o clipã nemiºcaþi în acest decor cam funerar al florilor de sfârºit de toamnã. Dan se întunecase la faþã ºi urmãrea cu privirea douã eleve de liceu cu fuste identice cu cele ale fiicei lui. Pierderea copilului, pentru el, era lucrul cel mai grav iar pentru Vera, cu siguranþã, o victorie ambiguã. Surâdea cu gravitate. Cã Dan, în sfârºit, se hotãrâse, asta îi dãdea o mare exaltare, dar era totoodatã puþin ruºinatã, chiar îngrijoratã. Ca ºi cum trecând de la cea care ia la cea care pãstreazã, la femeie, îºi schimba rolul, înlocuind-o pe Ana, în apãrarea unui drept atât de ºubred.
-Hai sã mergem!
Dan porni din nou, cu paºi mari, sacadaþi. Poate în trecere va cumpãra un buchet de trandafiri, va coborî treptele spre metrou, se va furiºa într-un colþ al vagonului, va ieºi ca sã ajungã din nou în stradã, mergând cu o siguranþã de sine forþat. ªi în tot acest timp, fãrã sã mãrturiseascã o clipã cã se gândeºte la ce pierde, va continua s-o þinã pe Vera de braþ.
ªi odatã ajunºi în garsoniera ei, va încerca, cuprinzând-o puternic în braþe, sã-ºi pãstreze acel aer învingãtor, proclamând în tãcere: S-a fãcut! am lãsat totul pentru tine. Ce mai conteazã nedreptatea în faþa egoismului fericirii? Degeaba. Chiar în înverºunarea sa va exista acea grijã de a ºterge anii diferenþã, în timpul cãrora, de mii de ori culcat cu soþia sa, nu bãnuise cã undeva creºtea o fatã destinatã sã-i împodobeascã din nou patul.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Viaa, nenorocirea, singurtatea, prsirea, srcia sunt cmpuri de lupt care-i au eroii lor, eroi necunoscui, mai mari uneori dect eroii celebri. n felul acesta se zmislesc firi puternice i rare.
Inima omului are o fa pe care e scris Tineree i un verso pe care scrie nelepciune.
Triesc cu adevrat acei ce lupt. |
|
|
|
Postat
de catre
Rodica Elena Lupu la data de
2006-01-04 14:42:52 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Iti spun si eu bun venit pe Europeea Elena!
Mi-a placut textul tau. L-am listat pentru a-mi oferi bucuria unei lecturari pe indelete, acasa, in liniste.
Ai atins un subiect foarte delicat.
Trainicia familiei incepe sa se clatine. Filonul ei principal - femeia - incepe sa se elibereze de lanturile atator milenii de patriarhat si nu mai accepta compromisul ca stare de normalitate.
Finalul, departe de a fi previzibil, este - asa cum spunea si Sorin - un subiect la care trebuie sa meditam fiecare dintre noi.
Promiscuitatea este la rang de cinste in aceasta societate putreda, care si-a pierdut incet, incet, valorile morale!
|
|
|
|
Postat
de catre
Adelina Ionescu la data de
2006-01-04 14:14:30 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Muresul ne-a daruit in anul 2006 o prozatoare cu multe carti la activ, o scriitoare care se inspira din realitate si in realitate lucreaza in Bucuresti. Rodica-Elena bine ai venit in Europeea. La multe texte si critici pe site!
Am citit tot - sfarsitul de aici pune omul pe ganduri: Chiar n nverunarea sa va exista acea grij de a terge anii diferen, n timpul crora, de mii de ori culcat cu soia sa, nu bnuise c undeva cretea o fat destinat s-i mpodobeasc din nou patul.
La multi ani, Rodica-Elena! |
|
|
|
Postat
de catre
Sorin Teodoriu la data de
2006-01-04 12:47:16 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23949 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|