PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Paty (6) Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Luluţă (Alexandru in buletin) era un om deosebit. Iubea cărţile, îl fermecau mirosurile de hârtie galben-maronie, de tuş proaspăt imprimat şi de coli proaspăt legate între ele. Citea mult, aproape fără întrerupere, vroia să ştie totul, vroia să simtă, să aibă totul. Scria, dar o făcea greu, chinuit. Îl sfâşiau angoasele cauzate de neputinţă, îl chinuiau nopţile albe pline de frământări şi întrebări. Trăia la marginea lumii, acolo, pe buza prăpastiei. Se ţinea cu dinţii încleştaţi de parapet, gata să alunece. Lupta din greu să stea pe linia de plutire. La cel mai mic dezechilibru se afla cu un pas mai aproape de nefiinţă. La cea mai mica rafală de vânt, se afla cu o palmă mai aproape de neant. Golul îl atrăgea cu o foame de lup, vidul îl presa cu putere de menghină. Îi venea să-şi întindă aripile şi să zboare spre înălţimi halucinante, îi venea să se arunce în mocirlă cu capul înainte şi mâinile pe lângă corp, să înoate prin lava fierbinte a abisului cărnii cu buzele sângerânde şi supte într-o grimasă dezgustătoare. Era bufonul regelui îndrăgostit de regină, slujitorul visând la stapână, cavalerul rătăcitor cu privirea pierdută în căutarea iubirii, amorezul în căutarea împlinirii carnale. Luluţă era bolnav şi maladia de care suferea era incurabilă, pentru că purta cu ea durerea adâncă a inadaptatului, a marginalizatului, a transparenţei materiale. Era abstractul în căutarea concretului. Era absolutul în căutarea absolutului. Şi era student la matematică. Iar Paty reuşise să-l facă s-o iubească. Iubire neîmpărtăşită, care îl făcea mai palid şi mai suferind pe zi ce trece. Fuseseră împreună câteva luni. Apoi, fatidic, apărusem eu, iar Paty îl lăsase, fără vreo urmă de regret. Nu îl iubise niciodată, după cum avea să-mi povestească. Îi plăcea profilul lui psihologic, atâta tot. Şi îi admira nespus modul de gândire abisal. Intelectual, îi satisfăcea criteriile. Fizic însă…se încadra undeva, sub linie. Totuşi Luluţă nu era un bărbat urât, chiar dacă începutul de chelie avansa, părul rărindu-i-se treptat în ciuda pletelor pe care le purta, cărarea ce demarca emisferele lăţindu-se, alburie şi strălucitoare. Pielea capului, văzută de sus, de la balconul din apartamentul lui Paty, îi lucea deosebit în bătaia soarelui, ca un lac îngheţat într-o zi de iarnă însorită. Iar în timp ce dragul de Luluţă, cu barba de preot fluturându-i în adierea vântului primăvăratic, suna la interfon, aşteptând un răspuns urmat de deschiderea uşii, creştetul său devenea pista de aterizare a avioanelur de hârtie lansate de noi, de la etajul cinci. O bună perioadă de timp, acceptase fără împotrivire această ruptură a lui cu Paty. Nu o mai vizitase, telefoane îi dădea din ce în ce mai rar, ducând o luptă acerbă cu el însuşi, hotărât să facă faţă sentimentelor. Rătăcea în neştire pe străzi, ziua şi noaptea, fără ţintă, ca o corabie în derivă. Dar, de cele mai multe ori noaptea, parcă fără să vrea, ca şi când locuinţa fetei îl atrăgea ca un magnet, se trezea în faţa blocului lui Paty, cu ochii pironiţi la balconul închis prin ale cărui geamuri, din păcate, nu ieşea nici o rază de lumină. După ce dădea ocol clădirii, ca un caţel ce doar îşi marcase teritoriul, cu un oftat oprit undeva, la jumătatea esofagului, o lua la picior spre casă, strângându-şi geaca pe el, insensibil la frigul de afară. Chiar dacă se apropiase primăvara, soarele zâmbitor sau luna rece şi tăcută nu-i mai puteau trezi nimic în sufletul împietrit de suferinţă. Pentru el nu mai existau anotimpuri. Pentru el nu mai exista noapte sau zi, astăzi sau mâine, cald sau frig, urât sau frumos. Pentru el nu mai exista decât EA, undeva, pe 13 Septembrie, la etajul cinci. EA, care îi domina cugetul, facându-l să-şi piardă minţile. Într-o zi nu mai rezistă tentaţiei şi, ca un viciat, îşi reluă apelurile telefonice şi vizitele aproape zilnice, intrând brusc în viaţa noastră, bulversându-ne. Din acea zi, devenirăm trei. Luluţă ne însoţea peste tot, ca un câine credincios, câteodată chiar şi la cursuri. Când o vizitam pe Paty, el era deja acolo, instalat, picior peste picior, pe patul din camera ei, mângâindu-l tandru pe câinele Axi cu o mână, ţinând calm o ţigară fumată pe jumătate în cealaltă, toate astea pe tapetul unei discuţii aprinse la care de regulă participa numai el, pe teme abstracte însă plină de insinuări cât nu se poate mai concrete. Paty, bănuiesc că de frică să nu cadă în monotonia în care relaţia noastră ar fi putut să ajungă, i-a acceptat, ca într-un joc, prezenţa şi, de ce nu, avansurile. Avansuri pe care nu i le-a tăiat din start, aşa cum s-ar fi cuvenit ci s-a mărginit, diabolică, la a le întreţine, dându-i de înţeles (cu ajutorul armelor specifice genului feminin) că are să se despartă de mine, numai să aibă puţintică răbdare. Aşa că Luluţă, la orele zece trecute fix, seara, avea nu avea treabă cu ea, o suna, pornind o discuţie din aceea care în final îl secătuia, lăsându-l fără puteri, discuţie pe parcursul căreia Paty, monosilabic, îşi reîntregea promisiunea, conform căreia eu, actualul ei iubit, aveam să devin de domeniul trecutului, iar el, triumfător, dându-mi cu tifla, îşi va atinge scopul suprem. La început nu m-a afectat aproape deloc omniprezenţa lui Luluţă, însă mai târziu, văzând că nu se potoleşte, am început să mă enervez. Devenisem din ce în ce mai iritat, mai ales când îi vedeam figura. Am somat-o pe Paty să îl îndepărteze. I-am spus că nu mai suport trinitatea aceasta ce ne caracteriza de la un timp încoace. - Jonny, te rog, nu îmi cere asta, îmi zise miorlăindu-se, întinsă pe patul de la ea din cameră. Ştii cât de mult îl admir eu pe acest om. E prietenul meu, între noi nu e nimic, nu ai de ce să-ţi faci griji. Hai, linişteşte-te. - M-am săturat de mutra lui imbecilă! am urlat şi mai iritat, cu respiraţia îngreunată de fumul ce devenise deja o ceaţă groasă şi învăluia mica cămăruţă. Tu nu îl vezi cum îţi dă târcoale cu privirea aia de nebun? Şi când vreau să te sun, seara, tot timpul e ocupat. Că vorbeşti tu cu Luluţă, prietenul tău mult admirat! Ce tot aveţi a vă spune în fiecare seară? Cockerul dezaxat prinsese o perioadă liniştită a existenţei sale de câine şi acum mă lingea drăgăstos pe mână, umplându-mă de bale. L-am propulsat cu un şut în celalalt colţ al încăperii. - Nu mai da în Axicu, se smiorcăi prietena mea, el nu are nici o vină. Apoi, pe un ton grav, superior: - Să ştii că eşti un prost, dacă crezi că eu simt altceva decât prietenie pentru Luluţă. - Atunci spune-i prieteneşte să te lase în pace, am continuat eu neînduplecat. - Păi crezi că nu i-am spus? Dar ai cu cine să te înţelegi? - Atunci nu-i mai da speranţe. De ce dracu îi dai speranţe? Ce vrei să faci cu asta? Unde vrei să ajungi? Devenisem al dracului de furios. Mergeam de colo-colo prin odaie, cu ochii roşii de fum şi indignare. Simţeam că-mi vine să-i omor, şi pe ea, infama şi pe el, nebunul şi pe câinele ăla care se tot freca de picioarele noastre, lăsând păr roşcat în jur. - Păi nu îi dau speranţe decât aşa, să mă amuz şi eu puţin. M-am oprit brusc din vârtej. M-am aşezat pe pat. Simţeam că nu o pot întelege, mi-era peste putinţă. Dacă o făcea din amuzament, nu se amuza decât ea. Noi nu contam deloc? “Ce om mai e şi ăsta?” mi-am zis. “Şi ce caut eu aici, în nebunia asta?”. Inima îmi pulsa să-mi spargă pieptul. Am respirat adânc, de câteva ori, reuşind să mă calmez. Am privit-o cum îmi surâdea angelic, de acolo, din fundul patului şi dîntr-odată am înţeles. Îi plăcea să se simtă stăpână pe situaţie. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei. Era femeie, deci îi plăcea să se ştie dorită. Şi acest mic conflict care apăruse parcă de niciunde nu făcea decât să-i dea frâiele în mâini, să o lase să decidă unde, când, cum şi cine va face un anumit lucru. Hotărârea îi aparţinea. Indubitabil. Şi asta o făcea să tremure de plăcere. Aşa că aş fi vorbit în van, n-aş fi ajuns nicăieri. Aveam de ales: ori o lăsam în pace, să îi treacă, ori renunţam, brusc, la ea, la noi, la tot. Nu ştiu de ce, am ales prima variantă. Mi-era mai la îndemână. Implica mai puţin efort. Şi parcă nu aveam forţa necesară să mă desprind de tot. Nu, nu atunci şi nu aşa. - Ei, dacă te amuzi…, i-am zis cu o voce ce mă chinuiam să pară neutră, atunci e ok. O să încerc să nu mă supăr. Dar vezi, ai grijă, să nu degenereze situaţia, să nu o scăpăm din mâini. Nu uita că personajul acestei comedii e nebun, ai recunoscut chiar şi tu. Fu de acord să se joace cu atenţie. Acest joc, ca majoritatea jocurilor periculoase, îşi avu culmile sale, Care trebuiau atinse. Ceea ce se si întâmplă, prima dată luându-mă prin surprindere, într-o seară, când Luluţă, cavalereşte, o conduse pe Paty la mine. Apoi, la fel de cavalereşte, îşi luă talpăşiţa, lăsând-o să urce singură până la etajul şapte unde locuiam. - O să-ţi zic ceva, dar să nu te superi pe mine, îmi zise ea după ce se culcă pe canapea, ţinându-mă de mână. Astăzi m-a adus Luluţă până aici. Nu mai aveam puterea să mă enervez, aşa că am lasat-o să continue, după ce am turnat în pahare eterna coca-cola cu care ne delectam în fiecare seară. Ea îşi aprinse eterna ţigară cu care se delecta neîncetat şi continuă. - M-a luat de mână. Lucrul acesta se întâmplase în premieră, Luluţă, până acum fusese ţinut la distanţă. Băutura îmi rămase în gât. Am înghiţit greoi, fără să o întrerup. - Apoi, la despărţire, m-a sărutat pe gură. Am început să tuşesc, simţind cum o gheară începuse să mă gâtuie din interior. M-am dus la baie, încercând să mă calmez. De când luasem hotărârea de a o lăsa în pace şi cu această nebunie, mi-am promis că voi face tot ceea ce îmi va sta în putinţă să nu mă mai enervez. Nu îmi facea bine la organism, îmi creştea tensiunea. Aşa că m-am întors şi am privit-o calm, afişând un aer nepăsător. - Păi şi tu…l-ai lăsat aşa, să te sărute? am întrebat-o liniştit. - Nu am rezistat Jonny, mi-a zis pe drum atâtea lucruri interesante! E atât de deştept! Avea privirea nostalgică. Pentru a doua oară, se dădea înlăuntrul ei o luptă (prima dată fusese în cazul Salvi, în care eu ieşisem în cele din urmă învingător la puncte). Se apropie de mine şi mă lua în braţe. Mă studia, de parca mă vedea pentru prima oară. - Dar tu, tu…tu eşti atât de frumos, îngăima, atingându-mă cu degetele subţiri pe ochi, pe buze şi pe obraji. Eşti atât de frumos…. Bineînţeles că nu am contrazis-o. - Da, am înţeles, i-am zis la fel de liniştit ca până acum, în ciuda clocotului din mine care devenea din ce în ce mai puternic. Am înţeles, eu sunt ăla frumosu’, el e ăla deşteptu’. Ai în faţă doi oameni care se completează reciproc. - Ce bine zici…de s-ar putea să fiu cu amândoi… Găsise soluţia. Îmi venea să o iau la bătaie. Mă şi vedeam, ridicându-mi mâna criminală şi pălind-o drept între sprâncenele pensate, scurt şi dur, ca un despot. Luminat, aş zice. - Nu, nu, aşa nu se poate, i-am zis forţându-mi un surâs. Trebuie să alegi, draga mea, trebuie să alegi. Dar să ştii, deştepţi o să mai găseşti, dar frumoşi ca mine…. Sesiza ironia. -Tu în loc să mă ajuti, îţi bati joc de mine. Lasă, stai liniştit, că nu te las eu pentru Luluţă. O zisese cam cu jumătate de gură, totuşi eu am răsuflat uşurat. Câştigasem şi a doua bătălie. Însă războiul nu se terminase, inamicul avea să contraatace, cât de curând. A doua culme fu atinsă în momentul în care Luluţă, cu o ultimă suflare, reuşi în cele din urmă să-i smulgă dragei mele promisiunea fermă că mă va părăsi, şi că o va face imediat, a doua zi dimineaţă. Cum se întâmplase asta…nu mai ştiu. Paty se dedublase, în ea se dădea lupta dintre spirit şi materie, dintre imagine şi simbol, dintre esenţă şi aparenţa efemeră. Victoriile se succedau, o dată caştiga esenţa, alteori aparenţa, o dată neesenţiala materie, al carei mesager eram eu, alteori spiritul lui Luluţă, studentul la matematică cu gândire abisală şi veleităţi artistice (într-o zi îi adusese o nuvelă scrisă de el, pe care Paty o critică îndelung ca un bun cunoscător al artelor, sub privirile aprobatoare ale autorului). În cele din urmă îi dădu întâlnire lui Luluţă, în faţă la Universitate, întâlnire la care apărui şi eu, numai aşa, să-i văd expresia feţei. Fu din cale afară de uimit. Bineînţeles, nu se aşteptase să mă vadă, mai ales de mână cu Paty. Se aşteptase, mai degrabă, ca până atunci eu să fi fost deja de domeniul trecutului, undeva în negura istoriei, iar fata, liberă, despovărată de prezenţa mea chinuitoare, să i se arunce în braţe, cu ochii în lacrimi, declarându-şi iubirea veşnică. Aşa că o trase mai încolo, lăsându-mă pe mine în urmă, însă nu atât de departe încât să nu le aud conversaţia şoptită. -Păi ai zis că i-ai spus, şuieră Luluţă. -Nu am putut, crede-mă, sâsâi şi prietena mea. -Spune-i acum, zi-i că nu îl mai vrei, zi-i că mă doreşti pe mine, îi auzii eu accentele de disperare din glas. Paty luă o pauză, ca pentru gândire. -Bineee, îi zise, mă duc să îi spun. Stai aici, că vin acum. Şi facu doi paşi mai în spate, unde eram eu postat, sprijinit de statuia lui Mihai Viteazul. - Vrea să mă despart de tine, îmi zise privindu-mă în ochi. Nu ştiu ce să fac, sunt între ciocan şi nicovală. Mi s-a facut brusc greaţă de ea, de el, de mine, de tot. - Ştii ce? i-am pus aplecându-mă, să mă audă mai bine, eu m-am cam săturat. Fă ce dracu vrei şi lasă-mă în pace, eu plec. Dă-l în mă-sa şi pe Luluţă ăsta al tău, dă-te şi pe tine….eu mă duc acasă, mi s-a luat de voi. Salutare! Şi am dat să plec. Surprinzător, a început să plângă şi mi s-a aruncat în braţe. - Nu, nu pleca, te rog, nu mă părăsi!, îmi şoptea fierbinte la ureche. Sunt a ta, ai uitat? Luluţă privea scena înmărmurit. Apoi, făcând un extraordinar efort de voinţă, cu o privire de om învins, o luă la pas în jos, pe Kogalniceanu, fără a privi înapoi. Paty îl văzu, dădu să alerge după el, dar se răzgândi. - Gata, s-a terminat, îşi şopti mai mult sieşi, lipindu-se de mine. Gata Jonny, s-a terminat, spuse apoi mai tare. Într-adevăr, se terminase. Luluţă nu a mai intervenit între noi până la final. Câştigasem definitiv, prin knock-out. Mă simţeam mulţumit. Am luat-o de mână şi am părăsit locul, îndreptându-ne spre casă, eu cu privirea în pământ, ea încă cu ochii şiroind de lacrimi, amândoi constienţi că suntem cu un pas mai aproape de despărţire. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   gina, multumesc. apreciez rabdarea si punctul tau de vedere. asa e, dupa ce un text e terminat, trebuie sa il las la dospit, apoi sa il recitesc si sa incep sa tai din el :) apoi il mai las o tura, si tai iar. pana ori nu mai ramane nimic, ori devine bun de tipar :) George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-09-27 19:19:31 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               in fine: am o cretina erata; 'intorducere' a se citi: se stie... in-tro-du-ce-re... io.   Postat de catre nula nada la data de 2008-09-27 03:04:49               George-D, te-am citit, si pot sa spun, ca, acest text l-as reduce la cca 'juma' scriere... introducerea lui 'Luluta', cu precadere, as concentra-o. dintre toate detaliile aduse, as insuma o stricta si credibila concluzie, pliata celor spuse de tine, in chiar intorducere: 'Luluţă (Alexandru in buletin) era un om deosebit' incearca sa te feresti, de cele expresii, deja folosite, ex.: 'Inima îmi pulsa /să-mi spargă pieptul/' nu pot, si nu am rabdarea sa iau detaliu de detaliu, sa ti-l aduc ochiului... ideea e ok. povestirea, isi gaseste implinirea, insa e nevoie de a ta revenire peste text: 'conjugarea verbelor' - 'timpul verbelor', al scrierii, trebuie pastrat:ex: 'A doua culme /fu/ atinsă' (chestie discutata in 'ante-postari'!) succes, my friend, gand bun, regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-09-27 02:37:27               Paty six (penultima).   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-09-26 15:32:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE