PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Puzzle de toamnă Text postat de Adrian A. Agheorghesei Puzzle de toamnă ...Asfinţitul de octombrie curgea printre copacii care-şi scoateau încet, încet siluetele din pântecele scrijelite cu tot felul de iniţiale, date, semne de egalitate şi eternele „love”. Crengile confuze îşi renegau rufoasele odăjdii, iar acestea peticeau lemnul băncilor roase. Parcul, cu arborii săi răvăşiţi, cu aleile sale cenuşii, cu mesele-i aşteptând ca figurinele să le ocupe odăile negre şi albe, părea o fotografie de epocă, făcută fără premeditare, care, atunci când nu este privită, prinde viaţă. Tânăra se smulse din braţele bărbatului, prea avar strânse. Eşarfa-i albă foşni şi îi coborî umărul. Îşi şterse ochii cu palmele, murdârindu-şi obrajii cu rimel violet. Trebuia să se stâpânească, apoi să râdă-n hohote, nu să plângă. Sau măcar să zâmbească. Şi totuşi... -Trăiesc, dar... Bărbatul, cu vişinia cămaşă suflecată până la cot, afişa o mimică de muribund. Lungile-i mâini căutau un punct de sprijnin în aerul care sfârşea întemniţat în pumni. -Nu sunt călăul, nu sunt! Doar solia-i. Dar mă înspăimântă bucuria ei. Şi e numai iubire. Numai iubire. ...”Metallica” zguduia boxele, iar boxele pereţii. În gura ferestrei, cu un pahar în mâna îmbrăcată până la jumătatea degetelor de-o mănuşă neagra, un băiat repeta întruna: -Un zâmbet. Cât de greu e să oferi un zâmbet in locul injurăturilor, scuipatului, lacrimilor...? Să ţi se spuna, măcar de complezenţa, „mulţumesc, cretinoidule”, sau nici atât. Să-mi arate zâmbetul, să-mi redea certitudinea umană, şi să plece, la dracu, cum n-a venit. Adică mai bogat c-un... La dracu! Iar aiurez. Ce muzică de rahat! Lăsă paharul pe pervaz şi opri muzica. Apoi, boxele cutremurau iarăşi pereţii. Doar că de data asta, mai tare şi-n ritm de rap. ...-Vezi ca lui Ioan îi este iarăşi rău! -Dă-o-n gura mă-sii de treabă, vii până-n cratiţa mea să-mi spui că-i este rău lu’ fiu-tu. În timpu’ ăsta, puteai să-l întrebi ce-l doare, să-i dai o aspirină... da’ tu vii să-mi spui mie... -Păi eu am treabă cu calculatorul ăla... -Halal! E fiu-tu, macaronar impuţit! Chiar nu-ţi pasă? -E „bastardinio”, amore, nu mi-l mai băga pe gât! De asta se şi îmbolnăveşte aşa des; nu are sămânţa mea. -Nu are sămânţa ta... da’ tu ce sămânţă ai, măi slugoi impotent?! -Vezi? Iar vorbeşti ca atunci când te-am adunat de pe centură, mai bine zis, când te-a adunat decapotabila... -M-a adunar mă-ta... aoleu! Ioan! Femeia ieşi tăvălug. În camera alăturată, Ioan, un puşti de şase-şapte ani, stătea pe podea, turceşte. Clipea fericit. Paloarea îi accentua frumuseţea ochilor verzi. Se juca în pletele-i negre. Le încolăcea pe deget, apoi le derula. -Acum mi-e bine, mami. A zis doctorul că mă fac bine, nu, mami? Femeia, băgându-i o aspirină în gură, bolborosi: -Da, aşa e. Ai doar gripă. Ai auzit, fiu-tu are o gripă, în caz că vrei să ştii. Asta mi-a spus doctorul. Ai auzit, macaronar împuţit?Să nu cumva să mori de griji! Exploda-ţi-ar cal’atoru-n gât! Ioan privea. Dar nu la femeia din faţa sa. Privea prin aceasta. La capăt, găsi două braţe, şi în ele, pe el. ...-Offside clar! Off-side, moşule. „L-a” văzut şi e’stratereştrii din Venus, moşule! Autorul „moşului”, un venerabil septuagenar, se ridică şi dădu volumul televizorului mai tare. -Ceapa ma-sii! Nu merge. Margaretooo! Margaretooo! Margareta se împlini în pragul camerei. Ce-i drept, gospodina nu înfaţisa imaginea numelui ei, ci mai degrabă pe cea a jumătate de câmp. De margarete. -Fa, da’ greu te mai mişti! Ce ceapa mă-sii faci? -Cu ceapă, da; ţi-am zis de ieri că azi fac musaca! -Fa, tu n-auzi bine? -Ha? Amândoi işi ridicară ochii, ieşiti din orbite, catre tavan. Acesta se mişca. Şi nu era o iluzie. Septuagenarul işi întoarse capul spre televizor. -Au dat ăştia gol. Ba nu. E egal. Ha? E trei-doi. Ba nu. Doi-doi, că au anulat... cu offside-ul, care n-a fost. Aş vrea să aud şi eu o dată, atât, un meci. Că de văzut, eh! Ceapa... -Ţi-am zis, musaca... -Crucioul ma-tii, Margareto. Mă car la derbedeul ăsta cu muzica lui. Ii dau eu numa’ „bum-bum”, „imi scot, îmi bag”, „bum-bum”. Cepoiul crucioului! ...Era a şasea oară când o va vedea. Prima dată, într-o rochiţă roşie, cu şiret alb pe coapsa dreaptă,; a doua şi a treia oară cu pantaloni de in, roz, care permiteau un soi de ghicit; a patra oară, ciudat, nu reţinea, apoi... Bărbatul lăsă să-i cadă foaie din mână, işi duse mâna la ochi şi, cu cotul, lovi cana plină cu nes. Aceasta căzu de pe colţul biroului. Adună cioburile. Ridică din nou hârtia şi-şi duse iarăsi palmele la ochi. Chipul ei, pe care l-a privit de-atâta ori şi care nu l-a privit niciodată, îi furase nopţile parcă de-o veşnicie. De aceea, işi percepea gândurile ca o ghilotină. „Oare ce-o fi purtând azi? Sper să fie ceva... alb. Trebuie să fie ceva alb!” -Bună ziua, domnule doctor. -Bună, Andreea. Ia loc... O eşarfă albă pluti prin faţa doctorului şi coborî, cuviincioasă, pe umărul stâng. -Cum e? Avem rezultatele? Un zâmbet îşi făcea loc prin colţul gurii tinerei, dar eşuă odată cu privirea-i, care alunecă de-a lungul tocului unui pantof negru, de lac. Doctorul îşi privea cămaşa vişinie. Un gând îi bătea în tâmple cu putere, „Camaşa e neagră. Oare de ce am ales-o tocmai azi? Neagră? Nu! Vişinie! Faţa ei este galbenă, dar atât de frumoasă. Mâna îi tremura. Mai tare decât a mea. Ce ochi dulci ai, copilo, de ce-ţi tremură şi ei?” -Domnule doct... Bărbatul işi strânse tot sufletul în dinţi şi ochii ii împietriră. Vorbi pe un ton gri: -Nu am pregătire pentru aşa ceva, dar... -Dom’ doctor, cum e? -Ai leucemie, Andreea. În stadiu avansat. O lună este mult... Vântul dansă perdeaua. Soarele începea să coboare. Parcă mai repede şi mai roşu ca nicicând. ...Băiatul cu mănuşa neagră, pe jumătate de palmă, porni, iritat. să schimbe genul muzicii. Atunci auzi bocăniturile din uşa. Deschise. În prag, septuagenarul. Privi tânărul cu uluială. -Mă, muce! Păi în ceapa mă-tii, nu ţi-e de-ajuns, mă, că mi-ai făcut odihna veghe? Da’ chiar nu mă laşi să aud şi eu o ştire, un meci? Toată ziulica „imi bag, imi scot”, toată noaptea huruială de aia, de „roacher”, de nici nu mai ştiu ce-o să mănânc. Păi mai las-o-n crucioul ma-sii de treabă. Un pumn porni ameninţător spre scăfârlia băiatului, dar se izbi, în final, de uşa proptită-n nasul bătrânului. -Poftim, iarăşi înjurături. Oare-i chiar aşa scump un zâmbet? Un alt cd începu să se învărtă, iar volumul, dat la maximum, şi vibraţiile se transformără, pentru paharul de pe pervaz, în prăbuşire, iar pentru bătrânul din spatele uşii, în lift cu reacţie. ...Doctorul păsea anemic. Nu auzea decât ochii Andreei care nu au mai clipit. Şi refrenul tocurilor sale negre. Un refren funebru. Simţea că pieptul îi atârnă pe sticlă încinsă. Şi nu dorea să şi-l ridice. Poate că anemia paşilor, sau poate că plumbul găndurilor îl feri de paharul care căzu la câţiva centimetri de capul său. Se uită în sus. De la fereastra de deasupra cioburilor, il privea, speriat, tănărul rocker. -Chiar toate se sparg astăzi. Cana mea, paharul ăstuia, viaţa Andreei... mda. Totul e la fel. Doar că la mine a fost cană, aici pahar. Cană, pahar, Andreea. Andreea. Andrea. Andreea. Andrea. Şi bărbatul zbieră ca pentru ultima dată: Doamne! -Domnule, ati păţit ceva? -?! -De la pahar... de la mine a căzut. Doctorul îl apucă de braţ, violent, il trase spre el, şi-l îmbrăţişă. Îl sărută pe obraz, îi zâmbi apoi o goană nebună puse stăpânirea pe el. Ajuns la metri buni, bărbatul se opri şi ţipă: -Mulţumesc! Tânărul, rămas mut, îşi palpă obrazul, şi incepu să râdă în rafale. -În sfârşit! ...-Sună, femeie, n-auzi?! -Tot eu, tot eu, macaronar jegos! Telefonul sună diferit în noaptea aia. Receptorul se înălţa, rămase aşa câteva minute, apoi căzu pe podea. Femeia se deplasă în altă camera. Italianul, lăngă calculator, ii privea năucit faţa încremenită. -Ce-i amore? -Ioan... -Ce-i cu el? -N-are gripă, are leucemie, Amândoi năvăliră în camera copilului. Pe podea, Ioan statea lungit. Femeia se repezi spre el. Il pipăi. -E rece, e rece, Giuseppe, e rece, lua-te-ar dracu! E mort, Giuseppe! Il luară în braţe. Nu două. Patru braţe. Patru, dar reci. ...Margaretooo! Margarettto! Ceapa mă-tii de „roacher” şi muzica cui te-a făcut! Margaretooo! Margareta se prezentă în prag. -Da’ ce zbieri aşa, iubi-te-ar norocu’? Abia atunci îşi dete seama că era linişte. Niciun zgomot. -Unde-i telecomanda, Margareto? -Unde-o laşi tot timpul, sub pat. Septuagenarul o înşfacă şi comută programul. -E meci, Margareto. La masa ce-avem? -Tocăniţă cu carne! -Ce fel de tocăniţa? -De ceapă. Ţi-am zis ieri. -Mda. Nu te-am azuit. Se aşeză. Dădu volumul la maximum. Zâmbi. -Offside clar! Off-side, moşule. „L-a” văzut şi e’stratereştrii din Venus, moşule! Mda, offside. Ce mai... Ce linişte. Cre’ că l-am speriat pe „roacherul” ăla. N-oi fi eu chiar ultimul ramolit. Margaretooo! ...-Domnule doctor, vă jucaţi cu mine? V-am spus de trei ori in trei minute. Mă numesc Andreea Ioan. Faţa doctorului strălucea. -Da, Andreea... mă vei putea ierta oare? -De ce? Nu sunteţi dumneavoastră de vină că voi... -Nu, nu vei muri! -Domnule Doctor, vă rog, nu-mi... -Andreea, ascultă. Am un pacient, un copil. Maică-sa e româncă, tatăl său este italian. Si el, pacientul, se numeşte Andrea Ioan, numele de familie este „Andrea”, ai înţeles? Am încurcat fişele din cauza numelui. Noroc de-un pahar, de-o cană, am făcut analogie... În fine. Am suant parinţii acelui copil şi le-am spus. Nu vei muri, Andreea, nu vei muri. Nu aveai cum. Te iubeam. Te iubesc! Luciul feţei îi pieri. -I-am sunat... ce idiot. I-am sunat, iţi vine să crezi? Cât egoism. Doamne! Nu eşţi tu, dar... O îmbrăţişă. Tânăra se smulse din braţele bărbatului, prea avar strânse. Eşarfa-i albă foşni şi îi coborî umărul. Îşi şterse ochii cu palmele, murdârindu-şi obrajii cu rimel violet. Trebuia să se stâpânească, apoi să râdă-n hohote, nu să plângă. Sau măcar să zâmbească. Şi totuşi... -Trăiesc, dar... Bărbatul mumrură: -Nu sunt călăul, nu sunt! Doar solia-i. Dar mă înspăimântă bucuria ei. Şi e numai iubire. Numai iubire. ...Asfinţitul de octombrie curgea printre copacii care-şi scoateau încet, încet siluetele din pântecele scrijelite cu tot felul de iniţiale, date, semne de egalitate şi eternele „love”. Crengile confuze îşi renegau rufoasele odăjdii, iar acestea peticeau lemnul băncilor roase. Parcul, cu arborii săi răvăşiţi, cu aleile sale cenuşii, cu mesele-i aşteptând ca figurinele să le ocupe odăile negre şi albe, părea o fotografie de epocă, făcută fără premeditare, care atunci când nu este privită, prinde viaţă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   AAA, M-a prins proza ta: e bine construita si trateaza un subiect extrem de actual. Mici typo care trebuie corectate, in rest, vot! VPL.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-09-08 23:24:17               Adrian, Proza respiră veridic, are o construcţie elaborată; poate finalul un pic prea patetic pentru gustul meu!Vot!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-09-08 22:16:45	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE