FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Solidaritatea reinventată complicitar
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu



(publicat în Dilema Nr. 324, 23 - 29 aprilie 1999)



Acest secol (cel trecut, articolul este scris înainte de începerea acestui incalificabil mileniu) al emancipării comunitare promitea solidarității un destin de-a dreptul sublim. Legătură temeinică între membrii unei colectivități, împărtășire a unor idealuri, credințe și simțăminte comune, participare responsabilă la acțiunile grupului, ea se bucura de o îndreptățită și incontestabilă reputație a coeziunii morale. Capacitatea ei de a uni organic și spontan, printr-o spiritualitate exigentă și subtilă mădularele corpului social n-avea de ce și cum să fie suspectată de rele intenții.

Și totuși, veacul - zorit, vulgar, ostentativ - a reușit să o atragă în curse compromițătoare. Tot mai mult, cei interesați au ținut să extindă solidaritatea dincolo de marginile sale decente, lăbărțînd-o peste aglomerări tot mai mari - bresle și clase, popoare și confesiuni - în tentativa de a aglutina mulțimile amorfe. Cheagul cleios (strîns uniți în jurul) al conducătorilor iubiți, comandamentele acide stropșite din megafoane doctrinare, vîscozitatea ridicată a feluritelor oportunisme, teroarea tot mai apăsătoare a istoriei sînt doar unii din factorii și constituenții noului adeziv - grosolan și soios -, substitut neizbutit al subtilului liant spiritual.

Coeziune delicată și suplă, provenită din și întreținută de umoarea sufletească a celor uniți, adevărul figurat, metaforic al unirii solidare a fost înlocuit de o aderență exterioară rezultată din îmbîcsire, care produce în cele din urmă coxarea articulațiilor mobile, reducînd solidaritatea la semnificația primară și anchilozată a solidarității corpului fizic: duritate și rezistență, masivitate și opacitate ce convin de minune solidarității gregare de corp. Ceea ce era doar adunătură și aglomerare (sedimente ale viiturilor istorice) e cimentat astfel în conglomerat, ca apoi, sub acțiunea chimismelor corosive ale ideologiilor și sub presiunea de nesuportat a evenimentelor, să se metamorfeze într-o masă mono-litică (în care indivizii nu se mai recunosc) - adevărat calcul social de rinocerită.

Indestructibilitatea bolovănoasă a acestor solidarisme invadează țesutul social și îi împiedică funcționarea sănătoasă, compromițînd înțelesul autentic al solidarității. Ea sufocă însă și viața liberă și demnă a indivizilor care, dacă nu au devenit doar simple urme și reziduuri înglobate în substanța densă a promiscuității și colaboraționismului, se simt prinși (încarcerați) într-o crustă de tartru, izolați de viața potențial liberă a celorlalți - alăturați, înghesuiți, striviți, dar nu uniți prin aspirații libere și responsabile.

E normal ca ei să caute contactul viu și relația flexibilă cu ființa celorlalți, pentru ca, indivizi fiind, să nu rămînă singuri, zidiți în izolarea solidară. Și această încercare nu poate fi decît una subversivă, care subminează ingenios rînduiala împietririi. Rezoluției frivole și expeditive, dar cvasiunanime, a încremenirii în proiectul solidarist ea îi opune tendința dizolvantă, disociativă - disoluția complicității.

Ceea ce era reprobabil în accepția proprie a complicității, asocierea secretă la rău, se emancipează, se transfigurează sugestiv și devine nu doar dezirabil, ci de-a dreptul necesar pentru a desface o solidaritate degenerată și a încerca refacerea ei pornind de la o sămînță generoasă, de la o celulă sănătoasă. Conotațiile cuvîntului, remarcate cu precădere în modalitatea adverbială a lui complice, acced la rolul de a ghida și legitima demnitatea fragilă a unei proaspete și exigente coeziuni.

"Singurătatea noastră - nu se sfia să spună Camus - e lașitatea celorlalți." El resimțea sisific absurditatea fatală, strivitoare a deșertului de piatră și, în chiar clipa răzvrătirii, își modula strigătul într-un apel și o deviză ale complicității sacre: "Mă revolt, deci sîntem". Recuperarea statutului de individ liber să se confrunte neîmpăcat cu duritatea destinului său era simultană cu șansa salutară de a restabili o relație decentă, de la suflet la suflet, cu celălalt la fel de apăsat, relație responsabilă, întemeiată pe afinități reale și delicate.

Complicitatea este deci acțiunea subversivă de sus-ținere reciprocă în tentativa de desprindere din smîrcul promiscuității solidariste. Misticii solidarității ea îi propune doar discretul semn de recunoaștere al celui ce face cu ochiul - asumarea predispoziției grave la o erezie pentru doi. Complicii au vocația să se complice, ei riscă împreună împotriva dreptății convenționale, fade, reacționare un pariu metafizic: exiști pentru mine, exist pentru tine, mizăm unul pe altul pentru a inventa un "noi" fără compromisuri.


Image hosted by Photobucket.com

Complice un jour... complice toujours...


Brutalității și ostentației atotștiutoare, cu care solidarismul ține să-și impună pseudovalorile, complicitatea îi contrapune doar căutarea unei exigențe abia presimțite, a unei făgăduințe întru orizontul căreia cheamă, care se constituie însă în demnitate de autentic blazon. Căci ea vestește dobîndirea unei patrii: o oază reavănă-n pustiul de piatră.

Gravității fanfarone, vulgare și ipocrite a unității indestructibile în jurul marilor cuvinte, complicitatea îi substituie numai înclinarea jucăușă de a tatona o taină, bănuiala prevestitoare a unei virtuale inițieri. Ea a învățat să nu declare pentru a se feri de veleitarisme, pentru a păzi de fățărnicia cuvintelor ferme ceea ce se înființează și sporește doar în vagul nenumit al aspirațiilor hrănite la flacăra sufletelor unite candid.

Complicitatea ar putea fi o fondantă pe coliva solidarismului. E posibil ca solidaritatea unui alt mileniu să fie fundată pe complicități. Armată și mlădiată, drenată și nutrită de o rețea fină de complicități. Așa o văd eu. Sau n-o văd deloc.






Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
 
Să fiu sincer, mă bucur mai mult că l-ai citit (chiar intrigată) pe Camus. Eu l-am citit complice (într-o perioadă cînd criza mea existențială avea nevoie de el).

Am la îndemînă cîteva citate, ecouri din Mitul lui Sisif - un manual pentru innobilarea deznadejdii. Cred că sînt interesante și în izolarea lor. Nu știu dacă sînt sentințe, mie mi se par mai curînd strigăte, patetice, e adevărat, dar încercînd un anume echilibru între luciditate și lirism. Iată-le:

"Numai echilibrul intre evidenta si lirism ne poate ingadui sa avem acces in acelasi timp la emotie si la claritate. Fiind vorba de un subiect atit de umil si totodata atit de patetic, dialectica savanta si clasica trebuie asadar sa cedeze locul, fapt de la sine inteles, unei atitudini de spirit mai modeste, care sa purceada in acelasi timp din bun simt si din simpatie.

Adevarata generozitate fata de viitor consta in a da totul prezentului.

Nu descoperi absurdul fara a fi ispitit sa scrii un manual despre fericire.

O anumita continuitate in disperare sfirseste prin a zamisli bucuria.

Ideea ca o gindire pesimista este in mod necesar o gindire descurajata e o idee puerila.

Sa dam un sens suferintei fie si numai spunind ca e inadmisibila.

Ei bine, voi spune ca, pesimist in ceea ce priveste destinul omenirii, sint optimist in ceea ce priveste omul.

Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit.

Nu ne vom mira niciodata indeajuns de faptul ca toata lumea traieste ca si cum 'n-ar sti'.

Pentru om, a intelege lumea inseamna a o reduce la uman, a o insemna cu pecetea sa.

Daca omul ar cunoaste ca si universul poate sa iubeasca si sa sufere, ar fi impacat.

Aceasta nostalgie dupa unitate, aceasta sete de absolut ilustreaza miscarea esentiala a dramei umane.

Dar faptul ca aceasta nostalgie exista nu-l implica si pe acela ca ea trebuie de indata potolita.

Mireasma de iarba si stele, noaptea, acele seri cind inima isi afla pacea - cum as pute nega lumea aceasta, a carei putere si tarie o simt?

O singura certitudine ii este de ajuns celui ce cauta. Important e doar sa traga din ea toate consecintele.

Daca consider ca un lucru e adevarat trebuie sa-l pastrez.

Omul este totdeauna prada propriilor sale adevaruri.

A trai inseamna a face sa traiasca absurdul.

A saraci o realitate a carei inumanitate face maretia omului inseamna a-l saraci si pe acesta.

Privatiunea de speranta si de viitor inseamna o crestere a disponibilitatii omului.

Divina disponibilitate a condamnatului la moarte.

In faptul de a te pierde in aceasta certitudine fara margini, de a te simti indeauns de strain de propria ta viata ca s-o poti spori si strabate fara miopia amantului, exista principiul unei eliberari.

Trebuie sa fim absurzi, dar nu trebuie sa ne lasam inselati.

A nu sti sa-ti bucuri inima inseamna a o fi si vindut.

Nu viata vesnica e importanta, spune Nietzsche, ci vesnica insufletire.

Nu exista destin care sa nu poata fi depasit prin dispret.

(Oedip)... orb si deznadajduit, cunoaste ca singura sa legatura cu lumea e mina frageda a unei fecioare. Atunci rasuna cuvintele uriase: 'In pofida atitor incercari, virsta mea inaintata si maretia sufletului ma fac sa judec ca totul e bine."
 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-09-01 22:14:49
         
 
  Typo : solidarismului.....sentintelor...a facut-o...scuze,

Calvar
 
Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-09-01 21:46:40
         
 
  Ideea complicitatii ca raspuns (sa zicem, pozitiv) "solidatismului" (perfect spus) este interesanta si , cum era de asteptat, pertinent expusa si poate ca este chiar viabila....cine stie?!?

Ceea ce m-a intrigat totdeauna la Camus ( la el m-au intrigat multe) este siguranta emiterii sentintelot definitorii, chiar (sau mai ales) atunci cand lasa loc interpretarilor adverse; ca afacut-o cu buna stiinta sau nu ramane la nivelul intrebarii?!

Zice, el:"Singuratatea noastra e lasitatea celorlalti" si imediata traducere ar fi acel chin sisific in care finalizarea este expresia absurdului : tendinta fara sansa concretizarii....ne inchide astfel sisificul in tarcul nostru din care nu putem iesi decat cu mana intunsa a celuilalt.....

Si atunci imi permit sa zic, este responsabilitatea "celuilalt" sa-mi dea o sansa, sa NE dea o sansa?
Lasitatea ne apartine.... Camus, stiut sau nu, deschide poarta "predarii" a renuntarii , a tintuirii "la zid" a ceea ce inseamna -fundamental- a fi oameni: individualism structurat a se modela grupului fara a se pierde.

Ma bucur ca am ocazia sa te citesc CTA.

Calvar...si n-ai nevoie de steaua mea, evident!
 
Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-09-01 21:40:35
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
 
"Ai zice chiar ca veacul face imposibila o altfel de uniune decat in complicitate."

Îmi dau seama că, într-adevăr, solidaritatea este doar o mascaradă (demagocică), în timp ce "complicitățile" sînt fundalul nevăzut a ceea ce se întîmplă.

Totuși, cred că există și o complicitate delicată și înaltă, așa cum, simbolic, poate fi zărită în imaginea de mai sua.

"cine, ce mai poate zice?!"

Cred că subestimezi unele personaje!

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-09-01 20:55:27
         
 
  La modul cum reușiți a vă elabora eseurile, cine, ce mai poate zice?!  
Postat de catre ioan peia la data de 2008-09-01 17:53:56
         
 
  Ai zice chiar ca veacul face imposibila o altfel de uniune decat in complicitate. Nimic nu ne mai leaga unii de altii, in afara de complicitate, vinovatie comuna, interese sordide, cupiditate, dupa ce o jumatate de veac ne-a unit frica. Iar peste toate astea troneaza, invariabil, meschinaria, vulgaritatea si violentza stupida, toate trei la fel de indecente. Felicitari pentru acest mini-studiu pertinent, percutant, la obiect. Cu stima, K  
Postat de catre sters sters la data de 2008-09-01 16:26:08
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE