PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şampania de apă Text postat de Tania Ramon (...) Doamne ce simplă e iubirea aceea în care apeşi pe clape cu un singur deget şi simţi muzicalitatea ca pe o întreagă simfonie a lumii! Sau cînd atingi obrazul, piramidele ţi se răstoarnă în poală schimbînd sensul pe trepte. Dar Bucurestiul este un oraş obositor, înghesuit de expresii, impresii, atitudini dar nu aşa de exotice cum era privirea ajustată de înclinaţia oblică a ochilor, sclipind ca un abanos expus într-o vitrină. Aşa îl văzusem. Un bust de manechin între reclame de torturi. Trecusem deja cînd mă întrebam ce poate să facă acolo aşa o reclamă… mai ciudat comestibilă. Oricum nu ştiam cofetaria. Căldura însă cădea pe trotuar aproape materială, trîntind peste mine disconfortul tuturor îmbrăţişărilor făcute ca la o înghesuială între perete şi o uşă ce e deschisă brusc. Ce bine că simt răcoarea ce vine din parcul pe lîngă care trec şi care arată lipsit de orice inhibiţii. Fîntînile mărunte, aşezate frumos una dupa alta, cu braţele de ape larg-larg desfăcute se tăvălesc pe aleea mărunţită de pietre cimentate şi înghesuite una într-alta. O agăţare febrilă de îndrăgostite după umbre dar care, ca într-un leşin, rămîn căzute, în forme de femei uşoare, pe astfalt. Cuminţi sunt băncile şi singure. Singure. Îmi trec cu greu paşii cu tocurile ce tot intră printre denivelările mărunte de pe alee, cu aceeaşi îmbrăţişare solară în cîrcă ce nu mă slăbeşte. Nu prefer cuminţenia băncii ce îşi deşcojeşte vopseaua într-un budoar al zilei deloc intim şi întind mîna spre una din siluetele de apă ce se unduie insinuant. “Nu, nu. Vă rog, nu aveţi voie să vă spălaţi aici, sunt wc-uri la capătul aleii, în spate, o luaţi…staţi că vă arăt.” Mică, stirbă, trasă la faţă, într-o costumaţie ciudată de uniformă movă, femeia ce mi se adresa mă ia de mînă. `Mulţumesc` spun smucindu-mă. Pentru că era aşa de slabă şi urîtă o priveam în silă sau chiar mi-era cald şi că nu atinsesem apa? Brusc, din mijlocul bazinului ce arăta ca o savarină pe o farfurie artizanală, izbucneşte pe una din ţevile de apă un jet puternic într-o veselie de clipociri de zile mari. Se trezesc păsările, bate puţin vîntul răscolind petalele din preajma băncilor. Îmi flutură colţurile fustei umezite de picuri. Jetul puternic îmi curge sub priviri la fel ca şi o şampanie. Dar nu stiu cine destupase sticla. Încep să rîd, ţopăi, m-aş lăsa prinsă de apă, m-aş feri să nu mă ude… E plin de vrăbii în pulberea de apă, în zgomotul ei bucălat ca un copil dar care mie îmi susură senzual în îmbrăţişarea solară ce mă urmăreşte obsesiv în zgomotul de explozie ce gîdilă cerul. Mă înebuneşte acel moment în care boaba de strugur prinsă între dinţi pocneşte. Şi umple gura cu miezul parfumat . Am vrut să trec strada dar nu găsisem nici o zebră, nici măcar pe distanţa la care mă putea duce privirea de-a lungul străzii. Maşinile parcate cu dosurile, provocator sau cu ură una spre cealaltă, fac baricade, diversii clienţi ieşiţi din magazin le ignoră, plase pline, incomode, ce nonsens!, şoseaua ce nu e liberă de trafic pare un joc cu Mario. Cu puţină speculaţie, agilitate, inteligenţă, spionaj, se putea evada dar abia pînă la linia de tramvai aflată în marele mijloc al marelui bulevard. Ce naiba îmi zic. Treceau cîte doi, cîte trei deodată căci gardul ce împrejmuia linia de tramvai lăsa puţin loc de trecere. Acolo urma o altă speculare a momentului în care tramvaiul e trecut deja şi linia e liberă. Am trecut, în fine, şi de linii şi cînd dau să trec partea cealaltă iar nu văd zebra, oricît de amabilă sunt să privesc în lung şi lat şoseaua şi să nu traversez în flagrant. Eram aproape de intersecţie, maşinile treceau, treceau, se făcuse verde pentru pietoni dar nimic nu se oprise. Nici măcar căldura. Erau momente cînd maşinile curgeau lichefiate din stînga spre dreapta pe şoseaua dilatată ca o aortă fără puls. Mecanic. În virtutea inerţiei. Ascult melodia apei, parcă s-ar cînta pe doua voci, cele mărunte şi mici şi cea mare ce revenea cu putere în bazin să se poată înălţa iar. Sau nu. Părea un ulcior cu omenie. Curgea înălţîndu-se. Mi-a trecut deja prin pori, ca o altă bătaie de inimă, uniformă care ştii că te face viu chiar dacă nu o percepi, la fel ca şi rugăciunea ce o tot repetam în autocarul ce ne ducea spre mănăstirea Seuca în care făceam repetiţiile pentru evenimentul de acolo. Cu mătăniile în mîna dreaptă, cu degetele din stînga individualizînd fiecare biluţă de lemn, spuneam cîte o rugăciune într-o ordine prestabilită. Toţi cei din autocar repetam la fel, culmea că nu se încurca nimeni la text şi nu ieşea în evidenţă nici o voce stridentă. Doar ghidul sau doamna ghid, o femeie specială în felul ei, avea un accent mai apăsat ce ne dirija. Curgea toată recitarea ca această şampanie din parc, spălînd cu limpezimea cerinţei tot ce nu trebuia să persiste şi să tulbure. Se termina parcurgerea rozariului, se lua de la capăt. Si iar se lua de la capăt pînă cînd ceva se schimbase în vocea ghidului. `Să ne rugăm şi pentru cei care încă nu au puterea de a termina ziua în rugăciune şi pentru care întîlnirea de la mănăstire cu harul divin va fi o încercare serioasă.` Atunci am tresărit. De mine era vorba. Aţipisem şi poate că şi sforăisem puţin în acel timbru monoton al rugăciunii, în acea dilatare a spaţiului din interior dar şi din afara mea pe unde se revărsau fîntînile. “Nu, nu. Vă rog, nu aveţi voie să vă spălaţi aici, sunt wc-uri la capătul aleii, în spate, o luaţi…staţi că vă arăt.` Ridic privirea din cartea ce-o ţineam în poală, aşezată fiind pe un colţ de bancă cu puţină umbră. Restul de umbră era doar o promisiune pentru cei ce vor veni aici peste zece ani. Pe bordura bazinului era cocoţată o tipă grăsuţă, rotundă ca un măr, cu o pleată aparent neglijent făcută sau nepieptănată de ceva timp, îmbrăcată toată în negru, cu buricul gol deşi avea la 50 de ani, şi care oprea în palme curgerea unui jet de apă. O dădea pe mîini, pe gît, pe faţă cu o delectare de invidiat. Mai avea puţin şi intra cu picioarele în apă. Cea mică, stirbă, trasă la faţă, într-o costumaţie ciudată de uniformă movă, o trage pur şi simplu pînă în mijlocul aleii .`Hai , lasă vraja că nu înţelegi şi cară-te. Ştii că e loc public`. Grăsuţa îşi termină siesta din mers, călcînd printre flori, se întoarce la banca ei, se aşează şi cu mina căutînd ceva în sacoşă , tot neagră, zice` Ştiu vrăbiuţelor. Ar trebui să vă mai dau ceva de mîncare. Eu nu trec niciodata strada, nu vreau să opresc pe nimeni pentru a trece eu sau să fiu înjurată pentru că o fac. Ştiţi şi voi la fel de bine că drumul nu se termină, undeva trebuie să întoarcă.` Las cartea din mînă şi privesc cu atenţie cum aruncă firimituri spre vrăbii, privindu-le atît de matern de gîndul îmi fuge la orfanii vieţii pentru care acestea niciodată nu ajung. De acele obrazuri zbîrcite, crîncenate de complexe şi depresii. Grăsuţa îşi reazămă spatele de bancă, mulţumită ca după o treabă bine făcută şi îşi ridică obrazul ca pentru un sărut spre apa ce vine pulverizată spre noi. Zîmbeşte. Din clădirea primăriei ies gălăgioşi şi relaxaţi nuntaşii. Chiar admirasem, dinainte de a intra cu toţii înăuntru, rochia miresei dar şi îngrijorarea că nu sunt toţi, că nu e cine trebuie, că nu e filmarea pornită...Fusese în faţa clădirii o adevărată agitaţie. Acum trec prin dreptul nostru cu hohote, cu flori, cu ocheade. Unul mai zăpăcit, cu o singura fandare urcă pe bordura bazinului şi întinde mina spre apă. . `Nu, nu. Vă rog, nu aveţi voie să vă spălaţi aici…” Dar pe alee, printre vrăbii e o veselie de nedescris cu firimiturile ce trebuiesc gustate. Lîngă o şampanie de apă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE