|
|
|
|
|
|
|
|
|
adai-dan |
|
|
Text
postat de
Tania Ramon |
|
|
Uneori scoica înseamnă labirint -pereți capitonați cu săgeți lungi. Și cât mai curbate. Tentant pare și urcușul pantei chiar dacă nu se mai termină. Fiecare dialog cu Dan era un urcuș, o cățărare spre varful răspunsului în care se aștepta să găsească declarațiile cele mai mărunte cu putință, dar să fie de dragoste. (Erau colegi de clasă, de bancă și pe deasupra și de parcelă agricolă când se ieșea la practică pe camp. Erau obligați să participe la o astfel munca).
Însă el filozofa nemurire pe străzile ce le ardeau tălpile și le-ndoiau genunchii de la atâta umblat de cum ieșeau de la cîmp sau toamna tîrziu de la ore. Tot pe străzi, dar pe cealaltă parte era plin de tați și de priviri nenorocite care o arătau cu degetul- Ești ca maică-ta vezi, ești ca ea!
De fiecare dată, Dan era cel mai fericit când avea brațele pline de cărți. Camera lui nu avea zugrăveala obișnuită ci la fel ca o folie de tapet lipită de perete, stătea biblioteca, impunătoare de la podea și pînă la tavan. În fiecare zi Dan mergea fie cu ea, fie cu sora lui la o anumită librărie doar să ridice cărțile spunând că vine din partea lui tata-comandantul de la unitatea din Calea Poplăcii. De multe ori în plimbarea cu el până acolo, asculta povești despre armată arătându-i cât de bine se poate trăi. Și cât respect știau să pună acei oameni educați și instruiți pe oamenii obișnuiți. Era foarte ciudat pentru ea să tot audă în jurul ei- sărutmîna cu mîna dusă spre chipiu. Fusese chiar la o defilare cu ocazia depunerii juramîntului. Îi sunau fascinant melodiile patriotice în cadența pașilor( în clasă astfel de melodii parcă-i gâdilau prin stomac și provocau râsul general. Nici o melodie nu se termina la modul serios). Frumoșii cadeți îmbrăcați la dungă, cu fața serioasă ( parcă toți erau gemeni) treceau ca soldățeii de plumb aruncînd o emoție generală printre curioșii ce se înghesuiau la marginea terenului, așa cum preotul aruncă parfumul de tămâie printre credincioși trezind rumoare și pocăință. Măcar pentru cinci minute să se simtă iertați. Aici, erai patriot cît timp ținea defilarea.
Câteodată ploua pe aceleași străzi cu picuri atât de sclipitori cînd rîdeau în ochii lui! Așteptau amîndoi troleul de multe ori în orele de vârf cînd se terminau și cursurile lor și aveau ce aștepta. Mai ales când ploua! Dar atunci Adela iubea dintr-o dată ploaia. Ieșea în mijlocul străzii, se tot rotea trecînd prin mașini ca o hologramă ținîndu-l de mână. Își limpezea sufletul precum un curcubeu alergat pe câmp de copii. Știa că cel care trece primul pe sub el, are noroc toată viața. Dar curcubeul nu se lăsa prins. Alerga o dată cu ea. Alerga (în imaginația ei) privindu-l cum stătea cu mapa strînsă la piept strîmbînd din buze nemulțumit de întîrzierea troleului. Era sigură că o va face cu adevărat într-o zi. Acum se hrănea cu sclipiciul din ochii lui, să-i rămână măcar cît un vârf de lumînare cînd nu avea să fie cu el.
Taică-său dispera când îi trecea Adelei ora exactă de ajuns acasă. Nu scotea nici un sunet, nici o vorbă despre nemulțumire doar stătea lipit de ecranul televizorului aruncînd priviri spre bucătăria de unde nevastă-sa nu ieșea și nu făcea zgomot. Ca la un film mut. Și al naibii că Adela nimerea să întârzie tocmai când era inventar la Postavaru și când nu erau ședințe cu băieții. Acestea erau de regulă în fiecare zi la cîrciumă, cu mici excepții, între colegii de muncă ai fabricii unde lucra taică-său.
Într-una din zile Adela primise cadou un săpun, din acela care se aduceau de dincolo( pe sub mână) de către cei care reușeau să se mai strecoare afară din țară prin câte o excursie. Fericită, simțise că merită să se plimbe până la epuizare cu Dan. Ajunsese foarte târziu acasă față de timpul care îi lua să vina direct de la școală. Uneori merită să faci sacrificii pentru mulțumirea sufletului. Mama era încă la grădina din livadă. Grădina de aici, era ideea directorului de la fermă pentru a mai face un ban: închiria parcele între meri și oamenii își puneau cartofi, chiar și sfeclă pentru porci. Cele mai multe parcele erau însă ale lui, că și porci avea la casa din fermă cât cuprinde! Era tot momârlan ca și tatăl Adelei, numai că el știa clar ce avea de făcut. Terminase repede horticultura, venise în oraș, a stat în chirie câțiva ani și apoi a început serios cu avuția de când a ajuns director. Dar și recolta de mere era recoltă! Rar a mai fost așa ceva în oraș. Erau mere numai pentru exportul cu rușii dar și casa lui era o casă cât o vilă. Și când te gândești că venise cu un geamantan de cărți și cu o nevastă frumoasă și geloasă! Avea și de ce să fie geloasă dacă privea înspre cartierul unde căminele erau pline de moldovence.
Când intrase în casă, taică-său juca table cu vecinul. Trântea zarurile așa cum și-a trântit norocul de fiecare dată- cu dușmănie. I-a fost de ajuns să-l privească. A lăsat ghiozdanul, a văzut că nu mai e nimeni acasa și a luat-o la fugă spre grădină. Suna undeva în abdomen alarma, de parcă începuse războiul. Ca dintr-un avion cu manifeste și anunțuri îi cădeau în minte și cuvintele care simțea că trebuie să le spună pentru a se apăra. Știa că nu există drept de apel dar sirenele sunau zgomotos în mintea ei. Și cuvintele trebuiau repetate pentru a le găsi forma perfectă de trăsnet. Inima-i bătea de parcă alerga după un tren cu un alt tren pe care îl luase stricat în brațe. Încă o amețea și acum mirosul de săpun.
Maică-sa săpa pământul acela nenorocit scoțând buruieni. Venise la ea ca să o apere dar în privirea ei citise rapid aceeași neputință. I-ar fi scos ea toate buruienile dacă știa că viața e doar o grădină plină de sclipici de la o privire ce vorbea despre îndrăzneală. Despre afirmare. Despre iubire. Despre un labirint cît o joacă. Nu făcuse altceva decît să întîrzie.
A fost ca un cutremur momentul pumnului ridicat. Nu realiza cine pe cine a lovit, pumnul lui- capul ei, capul ei- peretele, privirea lui- universul. Toate de-a valma îi șopteau că nu va mai putea scoate al doilea cuvânt. Ca într-o gaură neagră erau toate dispersate, masa de bucătărie, groaza de pe fața mamei, convingerea lui taică-său că făcuse ceva bine, farfuria din care abia reușise să mănînce ciorba de la prânz, blocul cu toate etajele amestecate printre scări. În fața ei rămăsese doar o privire limpede ca o apă de izvor ce susura. Își aminti de munte, de cabana ce abia se ținea între brazi. Și de Pietrosul ce stătea încă înfofolit în zăpadă în luna lui iunie. Și de plăcile cu povești de la pick-up ce le ascultase cu fereastra deschisă spre munte ca un piept dezgolit. Era fericită că le găsise băgate printr-o ladă și deja specula momentul cînd aveau să fie ale ei. Și-așa nu le folosea nimeni. Nu era păcat? Trebuia să-i spună și lui Dan că îi plac poveștile, că mai vrea să le audă cu el mai ales seara la culcare. Ca pe o melodie.
Deodată s-a făcut liniște. Nu se mai auzea nici un scîncet, nici un strigăt. Taică-său s-a lăsat pe colțarul din hol cu lacrimile mari ca niște pălmi. Viața din ea ce se trezise ca la comandă de la propriul răcnet: În mine nu mai dai!, avionul plin de de bilețele ce nu se mai auzea, neputința care-l învinsese îl aruncaseră în copilăria lui cu fantome și codrii. Plîngea cu adevărat.
De multe ori le povestise cum fugea de la școală și rătăcea prin pădure căutînd urmele de urs. Era curios de unde venea seara la șopru să le sperie vitele.. Mai tare îl mînca spaima când auzea tălăngile cum huruiau, caii cum loveau în lemnul care se lipea de casă și câinii ce lătrau la maică-sa să se scoale. Văzuse o dată ursul mare cât claia de fîn la câțiva metrii de casă. Înțepeniseră și unul și altul. Doar sunetele din oala (în care se fierbea laptele )și pe care o lovea bunica cînd venea ursul parcă sunau a moarte. De parcă loviturile bunicii vorbeau. Ursul calm se răsucea atunci spre pădure și făcîndu-se tot mai mic înghițit de negură, lăsa toata casa să doarmă. De atunci însă, avusese somnul tot mai ușor și cu spaimă. Satul era plin de povești despre urșii care furau copiii lăsați singuri prin casă. Intrau mai ales prin geamul uitat deschis și deși se știa lucrul acesta tot așa erau așezate pătuțurile sub geam( chiar și al lui). Mai bine să fi treaz decât să te scoale ursul din somn.
Acum plîngea.
Iar Adela păstrase mult timp cutia de la săpunul primit cadou, îndoită ca un semn de întrebare.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
erata- daca nu e scris cu detasare e posibil sa nu fi inteles.
...e posibil ca mesajul sa nu fie inteles. |
|
|
|
Postat
de catre
Tania Ramon la data de
2008-07-20 22:38:22 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
E frumos ca ma incurajezi Sade, nu cred ca sunt in masura sa fac intinderi mari de proza. E de muncit si tu stii asta. Sunt doar incercari. E adevarat ca acest text este trunchiat din unul mai mare. Am cautat sa il fac de sine statator. Acum realizez ca nu e chiar ok de la fraza care l-am inceput.
Ma faci sa zambesc cat de subtil ma indemni sa scriu si proza. Sau ma rog, in fraze.
Dle Sarbu multumesc pentru vot, e tot o incurajare. Stiu doar ca textul are o valoare emotionala si daca nu e scris cu detasare e posibil sa nu fi inteles.
Tania |
|
|
|
Postat
de catre
Tania Ramon la data de
2008-07-20 22:33:38 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Un nou fragment din romanul " Scoica"...sau doar continuarea poveștii Adelei și-a lui Dan ?
Abruptă și ermetică introducerea:"Uneori scoica înseamnă labirint -pereți capitonați cu săgeți lungi. Și cât mai curbate. Tentant pare și urcușul pantei chiar dacă nu se mai termină.."( de ce săgeți, de ce curbe...n-am prea înțeles!) |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2008-07-20 19:19:50 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
bine strunit subiectul ...
bine argumentate trairile ...
vot, |
|
|
|
Postat
de catre
gheorghe Sarbu la data de
2008-07-20 16:04:40 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23949 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|