În rol de Moş Crăciun, Dan Florică şi-a golit sacul de comentarii sub pomul nostru, căci iată ce ne spune în misiva însoţitoare:

„As dori să îl consideraţi un fel de cadou de sărbători oferit atât fericiţilor câştigători cât şi tuturor celorlalţi participanţi la concurs care urmăresc cu interes şi plăcere aprecierile mele dezinteresate, făcute din spirit de solidaritate literară de grup. Vă asigur că va mai urma ceva atunci când va fi gata, de dorit cât mai rapid pentru a nu mă învălui alte obligaţii. Alătur acestor spuse tuturor urarea de La Mulţi Ani cu Sănătate, Fericire şi de Toate!”

*

Acum, la sfârşit de an, patru sunt poemele haiku care au acumulat cele mai multe puncte (între 12 şi 15), la tema atât de generoasă a «bradului de Crăciun». Fericiţii câştigători sunt : Henriette Berge, Ivăşcan Horia, Dan Norea şi Tincuţa Horonceanu Bernevic. Cu puţin noroc şi alte 8 poeme (1, 5, 7, 8, 16, 21, 26, 28), puteau permite urcarea acolo sus pe podium, valoarea multora fiind foarte apropiată, semn bun pentru un concurs care se respectă. Nici sclipirile de talent formidabile nu lipsesc şi ele se pot identifica în poemele : 1 , 5, 25, 26. De astă dată concurenţii experimentaţi nu au obţinut sufragiile necesare pentru a urca pe scena site-ului. Sper să nu se simtă nedreptăţiţi şi după alte eşecuri nemeritate să bată în retragere. Premejdia ca veteranii să câştige totul a trecut, a apărut în schimb primejdia de a nu câştiga nimic. Dar lucrurile neplăcute şi nedorite, periculoase, cu atenţie sporită din partea tuturor se pot corecta în viitorul apropiat.

1.Cu poemul : S-aud colinde - / lângă pomul de Crăciun / bunica tristă, poeta Henriette Berge, a obţinut 15 puncte şi singurul premiu I. Departajarea de premiul al II-lea este de numai 2 puncte. Nu este primul său premiu, din câte îmi amintesc, dovadă că acumulările anterioare dau în continuare roade meritorii. Poemul surprinde o situaţie inedită (contrastantă), în preajma bradului de sărbători, când în anumite case, bătrânii nu mai au nici măcar bucuria pe care o pot inspira colindele noastre tradiţionale, ce vin din adâncuri de istorie cunoscută, sau chiar nebănuit de necunoscută, pentru mulţi dintre noi. Apatia vârstnicului, reliefând multe neputinţe şi temeri, la început în faţa porţiei de mâncare, o vedem in exemplul de faţă extinsă asupra unui moment ce ar trebui să fie plin de bucurie şi nu de tristeţe iremediabilă. Surprindem un substantiv la plural, sub forma colinde urmat de altele două la singular: pomul şi bunica. Pe de altă parte, colindele (dar şi bradul) le putem lega de un nou început, ciclu al tradiţiei locale, pe când bunica cu problemele ei, cu neliniştile ei, cu starea ei, anunţă un sfârşit nedorit. dar totuşi un sfârşit. La fel de pământesc. De astă dată nota de negativitate din final, ce dă savoare specific niponă haiku-ului în cauză, succede unei stări generale de euforie, determinată de splendorile specifice sarbătorilor de iarnă româneşti. Valoarea estetică pregnantă este de sabi.

2.Poemul colegului nostru Ivăşcan Horia, sub forma: Luminiţe-n pom / micuţul meu clipeşte / imitându-l, este pe de-a dreptul neaşteptat în acest moment. El este un haiku modern (demn de premiul al II-lea) şi deja este o aplicare a teoriei haiku-ului prezentată pe site-ul nostru de către Eduard Weiss. El te determină, după ce îl aprofundezi, să pronunţi cu uimire acel “aha” prin care recunoşti că poemul are calităţi remarcabile, graţie celui care l-a scris, şi că înţelegi pe deplin subtilităţile acestuia. Până la jumătate poemul (Luminiţe-n pom - /, micuţul meu), e destul de obişnuit, după aceea însă prin continuarea: clipeşte / imitându-le, devine covârşitor de frumos, surprinzându-ne brusc prin ingeniozitatea observaţiei autorului. Poemul debutează cu un plural, luminiţe, ce dă măreţie şi splendoare unui singular, pom, nu oricare însă, cel de Crăciun, cu revers la fel de pozitiv pe plan uman, chiar dacă e vorba de un micuţ, chiar la nivelul trăitor al unei puţinătăţi de timp, comunicată vizual în primul rând, prin reproducerea lor (în simultaneitate , nu in contrarietate), prin cea mai întâlnită manifestare umană, imitaţia. Numai că imitaţia aceasta, am putea zice ieşită din comun, este neaşteptată la o vârstă fragedă. Valoarea estetică ar putea fi karumi, hosomi... dar ceva mă indeamnă să cred ca este vorba de shiori (simpatie). Poemul în cauză nu conţine aşteptata şi dorita negativitate, el conţine mult râvnita stare de satori, de iluminare. Ea este vestită de verbul “imitându-le” pe care copilul îl transmite instinctiv tatălui său care îl prinde din zbor, cu nebănuitele sale calităţi literare.

3.Poetul Dan Norea mai proaspăt în apariţiile pe site, aduce în concursul lunii decembrie un haiku interesant sub forma: Pomul de Crăciun - / aşteptând darurile / copil adormit. Posibil să se fi întâmplat cu noi toţi, în copilărie, o astfel de neîntâmplare. Şi nu ştiu cum se face că eu adormeam mereu înainte de sosirea Moşului cu darurile sale nepreţuite. De unde să bănuim noi că Moşul aştepta mereu să tot adormim... Un plural – darurile – se află între două singulare fireşti: pomul care se lasă împodobit cu ele şi copilul care le tot râvneşte, cu toată naivitatea şi bucuria lui. Poemul se face remarcat şi prin două verbe (unul în gerunziu şi altul în participiu, care cred ca nu îl împovărează). Atmosferă de sabi, trădată de acel participiu în care se află copilul din poem. Patina timpului îmbracă forma pomului de Crăciun, care însă nu anunţă ruină şi dezolare, ci împlinire şi bucurie.

4.Ultimul poem premiat, pe pozitia a III-a aparţine unui nume nou intrat în concurs: Tincuţa Horonceanu Bernevic, care pare la prima vedere să ne fi trimis un poem insignifiant, dar nu este aşa: Pomul de Crăciun - / colindă la fereastră / şoapte de înger. Intre trei substantive la singular (pomul, colinda, înger), un al patrulea la plural (şoapte). Prezentă patina timpului, atât în primul vers, cât şi în al doilea. Nu acelaşi lucru putem spune despre îngerii (cu valoare de eternitate), din versul trei . Deşi nu se ştie... Rostul lor însă este altul, acela de a suprapune, contrapune lumii noastre în sărbătoare lumea divină, chiar dacă numai sub formă de şoapte ale îngerilor, auzibile doar pentru unii dintre noi, deosebit de înzestraţi spiritual.

Poemele cu numarul 5 şi 21 aparţinînd poeţilor Vasile Moldovan şi Vali Iancu din cadrul SRH Bucureşti şi au apărut pe nivelul de apreciere IV şi respectiv IX. Punctele obţinute, 11 şi respectiv 6, deşi poemele au nivel valoric egal cu al laureaţilor, nu au permis atingerea satisfacţiei de câştigător. Cel de pe locul IV era foarte aproape de poziţia de succes, dar cel de pe locul IX, obţinând doar 6 puncte, a fost coborât mult în ierarhia valorică reală.

Am să vi le prezint:

5. Seara de Ajun - / o lună de tinichea / luminând bradul. Puterea acestui poem este concentrată în versurile 2 şi 3. Luna de tinichea, ca expresie literară este aş putea spune, complet inedită. Ea dă negativitatea de care are nevoie poemul şi conţine totodată un contrast între ceea ce este de fapt luna de pe cer (altfel am avea parte de o metafora ce nu şi-ar găsi locul aici) şi ceea ce este în fapt imitaţia ei (o jucărie), prezentă în brad (confecţionată dintr-o tinichea bine lustruită, capabilă să dea măcar iluzia că este luminoasă). Substantivele utilizate sunt toate la singular, două dintre ele, extremele, sunt două efemerităţi, cel de-al treilea reprezentând luna, ţine de eternitate. Adevărata lună la care ne gândim cu toţii, dă putere copiei ei atârnate în brad, cu ceva meşteşug uman , să lumineze bradul din seara de Ajun. Luna aceasta de tinichea cu toată capacitatea ei sugerată de a lumina bradul (numai) nu poate ascunde o negativitate sporită provocată de prea simplitatea bradului de Crăciun. Şi totuşi, cu toată această lipsă de bogăţie sărbătorească, autorul sugereaă atmosfera unei seri de Ajun plăcute, mulţumitoare pentru un suflet care de unde nu este nici nu cere. Poemul e construit pe modelul clasic de 5- 7 -5 silabe. Răspunde la intrebarile: Cine? Unde ? Când? Atmosfera este de wabi/sabi. Patina timpului, amprenta lui specifică e reliefată de cuvântul ce ne pare curios în acest context, acela de tinichea. Pare simplu acest haiku însă necesită mână de maestru.

6. Ce noapte lungă / A rămas de veghe / Bradul de Crăciun, gândeşte autoarea în poemul său în locul copilului care îl aşteaptă pe Moş Crăciunul ce nu se arată cu nici un chip. Nopţile de iarnă la solstiţiu sunt foarte lungi, cele mai lungi... Însă atunci când aştepţi ceva ce nu mai apare cu nici un chip, ţi se par nemărginit de lungi. Aşa se face că micuţii neastâmpăraţi, îndreptăţiţi să aştepte marea bucurie din noaptea de Ajun, fiind peste puterile lor, adorm, şi în cele din urmă bradul pe care îl însufleţim cu gândurile noastre rămâne să aştepte singur pe nemaipomenitul MOŞ ce vine şi din adâncurile de timp şi spaţiu românesc. Negativitatea poemului se face simţită prin mijlocirea adjectivului lungă, ce o amplifică suplimentar, în contextul creat. Veghea bradului nu este nici ea una obişnuită şi capătă şi ea negativitate de moment. Deşi bradul de Crăciun imprumută însuşiri umane, starea lui rămâne aceeaşi, în realitate el face tot ceea ce noi ştim bine, în continuare. Însuşirea pe care i-o atribuim vine doar să-l înfrumuseţeze, nu să-l facă apt de ceva uman. Poemul are 16 silabe ( 5 – 6 – 5 ) şi nu-i nici o problemă, el tot pe filiera clasică se înfăţişează. Răspunde la întrebările fundamentale într-o atmosferă de wabi/sabi. Acel a rămas de veghe are darul să dea o anumită nuanţă patinei timpului din seara aceea...

Sclipirile formidabile de care pomeneamn la începutul acestui comentariu de final de lună şi de an literar dedicat haiku-ului autohton sunt suprinse în poemele : 1, 5 , 25 şi 26. Două dintre ele se află printre cele comentate deja. Au rămas două: 1 şi 26. S-o luam în ordine crescătoare:

7. Ţurţuri de gheaţă / la geam, colorând în alb / bradul de Crăciun. Poemul aparţine Monicăi Trif. Haiku-ul de faţă izbeşte pe oricine îl citeşte cu atenţie cu acel colorând în alb bradul de Crăciun. Ţurţurii de gheaţă aduc un prim val de negativitate şi singurul în spaţiul literar al poemului. Deşi ei se află la locul lor predestinat (la streaşina din faţa geamului prin care se vede bradul...), în lipsa zăpezii închipuite de pe purtătorul de daruri şi frumuseţi, ei ţurţurii îi dăruiesc, din întâmplare, albul podoabei atât de necesare la locul şi momentul potrivit. Conţine 17 silabe perfect amplasate în spaţiul poemului, răspunde la întrebările de rigoare. E rodul iluminat al unui rarisim spirit de observaţie ce poate sesiza insesizabilul. Pe un fundal de atmosreră de wabi/sabi se înalţă o construcţie literară în manieră karumi.

8. Ultimul haiku de care mă voi ocupa aparţine unei proaspete cunoştinţe a noastre poetul Soriu Nakata, căruia i-am remarcat un poem extrem de frumos şi luna trecută. Poemul său: Răcoare în zori - / oglinda se tulbură / de o suflare. Nimic despre brad dar nu e cazul să ne îngrijorăm. Răcoarea însă pe care o reliefează autorul e neîndoios prezentă în vecinătatea bradului şi de care nu pomeneşte nimic. Poemul evocă o atmosferă de Crăciun proprie autorului, având în minte un kigo de sezon. Ne oferă foarte puţină informaţie, trimiţându-ne acolo unde nu ne aşteptăm, fără să pomenească nimic de frumuseţea pe care o are în faţa ochilor, în oglindă. Importantă este, desigur, această răcoare care proiectează ceva greu de definit intr-o oglindă din preajmă, oglinda în care consider că se reflectă un brad de Crăciun pe care suflarea sa proiectează o podoabă de sezon – nea, chiciură - suplimentară. Poemul a primit 8 puncte semn că a fost remarcat de către partenerii de concurs. Negativitatea o regăsim îmbrăcâand forma: răcoare, ca substantiv dar şi sub forma expresiei se tulbură, ca verb. Tulburarea oglinzii se petrece într-un mod inedit având ca subiect vector, propria suflare. Personificarea are aici un rol benefic şi edificator de imagine cunoscută, plasată într-un moment de îmbogăţire spirituală. Şi acest poem îl percep ca pe un rezultat al unui moment satori. Haiku perfect clasic, întrebări cu răspuns promt : Cine? Când? Ce?.

La mulţi Ani , tuturor,

Florică Dan

Concursul nostru este unul în care participanţii, prin faptul că supun aprecierii celorlalţi poemele lor, îşi formează gustul şi pentru a crea poeme mai autentice, dar şi pentru a recunoaşte valoarea acolo unde ea este prezentă. Alături de faptul că modul lor de apreciere e ghidat de poemele valoroase care se impun prin clasarea lor în primele locuri, comentarii avizate îl orientează şi către către acele poeme mai subtile care deocamdată îi scapă.

Şerban Codrin este unul din cei care şi-a asumat sarcina de a recupera valorile trecute cu vederea şi a ne deschide ochiul spiritului încă adormit. Îi mulţumim pentru contribuţia sa şi ne-am bucura ca ea să rămînă în continuare la fel de vigilentă şi de preţioasă.

*

Tocmai pentru că sunt încărcate de virtuţi zen (detaşare, stare de meditaţie, interioritate, autenticitate, acceptare şi am putea continua), unele poeme pot trece neobservate, ba chiar pot fi abandonate (altă virtute!). Există creaţii cu valori evidente, ba chiar de suprafaţă, prin urmare foarte strălucitoare, de-ţi vine să închizi ochii şi să te fereşti de forţa sugestiei, deci nu este nimic condamnabil în asta, dar apar şi unele de-a dreptul paradoxale, pe care le ignori şi uiţi de ele, dar ele rămîn acolo, sunt evidente şi îşi aşteaptă descoperitorul, ca o piramidă îngropată.

Iată un astfel de poem neobservabil, dar cu atât mai expresiv:

Într-un singur brad
milioane de becuri -
un poem ratat

(Petruţ Pârvescu)

Juraţii n-au observat pădurea din cauza copacilor. Acest poem este memorabil prin multe calităţi deloc la îndemâna oricărui creator. Se sesizează o pendulare între unul şi infinit, cenuşiul extraordinar al primului vers se aşează în antiteză cu strălucirea inutilă a versului al doilea, în aşa fel încât rezultatul este nul, un gol complet. Întreb retoric, aşadar fără nici o virtute, câţi dintre poeţii români sunt capabili de o astfel de profunzime a gândirii zen? Nu vreau să spun că poemul ar fi nu ştiu cum, pentru că este prin evidenţa ascunsă, dar ar trebui să ne pună pe gânduri pe toti poeţii, pe toţi comentatorii, pe toţi antologatorii.

După memorabilul poem respins şi apoi descoperit al lui Eduard Ţară, iată un al doilea caz, zic eu, notoriu şi care ar trebui sa ne pună nu pe gânduri, ci pe studiul filozofiei zen buddhiste, ceea ce autorul menţionat a facut-o şi rezultatul se vede, o capcană în care s-a căzut cu dezinvoltură. Voi reţine poemul lui Petruţ Pârvescu nu pentru ca ştiu că a mai fost capabil de altele memorabile, ci pentru că o creaţie este autentică nu prin contururi de suprafaţă, ci prin mari adâncimi. De la început m-a frapat aceasta bijuterie şi nu se putea să aibe o altă soartă mai bună decât să fie ignorată. Fiindcă veni vorba şi se discută mult, textul se află cam pe muchia cuţitului, între haiku şi senryu (ultimul vers este specific de senryu), de aici poate o scuzabilă nehotărâre în apreciere, dar nu-i nimic, a trecut şi concursul acesta, să fie laudaţi câştigătorii, pentru că o merită.