PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Vulturul Ilie Text postat de Marian Radulescu Păruinţii noştrii, noi ce aven deja aproape peste o jumatate de secol, care au copilarit pe Câmpul Saturn, de la marginea Buzăului, în loc de jucării au avut parte de un minunat camarad de joacă pe vulturul Ilie. Diplomatul-poet Bucur Chiriac a trăit o frumoasă dar şi tristă copilărie alături de acest "ultim zăgan", aşa cum l-a botezat poetul Marin Soerescu. Poetul evoca acest eveniment, cu nostalgie dar mai ales ca un semnal de alarmă pentru neglijenţa şi nepăsarea cu care tratăm natura, distrugând-o. Ultimul zăgan a fost ultimul exemplar din stirpea sa, care s-a stins odată cu el. De aceea Bucur Chiriac ne spune povestea aceasta, în frumoase versuri, pentru a stârni copiilor de azi interesul pentru protejarea naturii, acest dar a lui Dumnezeu. Am sa incerc să vă supun atenţiei măcar câteva fragmente... pentru a le citi, la ceas de seară, copiilor şi nepoţilor voştri. ÎNCEPUTUL Ceea ce vă spun acum, e-o poveste-adevărată, care nu începe cu: fost-a fost ca niciodată, ci cu: mai de mult, într-o câmpie printre alte zburătoare, un vultur fără de seamăn, care se numea Ilie, vieţuia în bună pace în natalul meu Buzău. Nu a fost un oarecare, ci o pavăză în zare, ba chiar „pasăre erou”. N-auzisem pe la şcoală despre vulturii zăgani, dar ştiam că neamu-i mândru era „rege”-ntre vultani. Neam ce se stingea alene de vechime şi urât; toţi înalţi, golaşi la gât şi pe cap cu multe pene: două ciufuri mari, sub cioc, şi stufoase, ca o iarbă de-i priveai, păreau că poartă o invidiată barbă. Negru-lucitor pe spate, coada galben-aurie ca şi aripile-nvoltate, netede ca o hârtie: limpezi şi neadormiţi, ochii scrutători de zare când îi aţintea spre tine păreau scânteieri de soare; ciocul îndoit pumnal şi tăios precum o coasă aştepta doar un semnal pentru-o luptă nemiloasă. Nu ştiu cine-l poreclise cu-acel nume cu vocale; cum de ne ieşise-n cale şi-n oraş cum se-aciuise. Îl iubeam ca pe un frate, toţi copiii din oraş, căci veghea peste cetate cu profilu-i uriaş. Zilnic, şi la ore fixe, da oraşului ocol coborând apoi spre seară către moara dinspre gară. Cuibul şi-l avea-ntr-un turn ce părea că stă de strajă, cenuşiu şi taciturn sub a serii calmă vrajă. Din înalt, rotind privirea, un far viu sever şi mut apăra oraşul, zarea, ca un mare, vajnic scut. Pe o scară ca un melc, se urca un om, Mitică, să-i dea proaspătă carne şi-apă rece din ulcică. Cârâind rupea vultanul de-acolo, de sus, din pisc, hălci de carne cu „toptanul” cu înfometatu-i plisc. Se aflase, bunăoară, de trecutul lui Ilie, cum de a ajuns la moară şi a fugit din colivie. Zicea moş Nicolae, un găzar sfătos şi bun, că fusese prins pe-o ploaie, lâng-o tufă de alun, în munţii de la Gura Teghii, de Futună, pădurar, ce-l ţinu sub vraja veghii, îmblânzindu-l cu mult har. Un neguţător de vază, cumpărându-l pe mulţi bani, l-a ţinut un an sub pază, într-un coteţ cu curcani. Însă-al libertăţii dor îşi aprinse-n pieptu-i focul şi-a scăpat de sub zăvor, tot lovind în el cu ciocul. Cei care iubesc înaltul nu îl dau pe demâncare: şi începu spre cer asaltul şi-apoi se pierdu în zare. S-a rotit peste oraş dând semnale către soare, n-a vrut soarta de ocnaş îmbuibat, dar la răcoare. Spuneau unii că morarul, om bătrân şi plin de milă, îndrăgise mult zăganul, neavând copil, copilă... Şi văzând că-i încă pui, ca să-i fac-o bucurie, (coborî la mintea lui) cumpărând o jucărie, zice-se de mare preţ, însă vulturul Ilie o privise cu dispreţ ca şi pe-alte bunătăţi; turtă dulce, ciocolate, el dorind pe cea mai dulce, ce se cheamă libertate. Şi văzând ce vrea zăganul s-a înduioşat morarul; nu trecuse bine anul şi eliberă vultanul. Îşi făcuse cuib la moară, nu plecă în munţi la semeni, printre brazi şi printre cremeni, cum trăia odinioară. Îi plăcea să-l strigi pe nume şi venea la noi în ceată, cu o demnitate-anume în mişcarea lui rotată. Ne lăsa chiar, deseori, penele să-i netezim, însă se zbârlea pe dată când voiam să-l necăjim. I se cuvenea iubirea, iar făptura lui crăiască nu îngăduia jignirea nici în lumea păsărească. Iară noi, curteni-desculţi, îl feream de întinare, când vreun rău, dintre cei mulţi, îi stârnea vreo supărare. Gata să se ia la trântă, aripi îşi lăsa în jos, să înceapă luptă cruntă pentru ţelu-i luminos. Ne spusese-nvăţătorul că şi legea-l ocroteşte; fiindcă l-a-nfiat poporul să-l tratăm, toţi, omeneşte. Neamurile lui în stemă îşi lăsaseră conturul; ca o mândră diademă sta pe flamură vulturul. Poate ne iubea şi el, dar, aşa, de la distanţă; nu-şi îngăduia defel nici-un pic de aroganţă. Simbol al puterii viu, neamul lor în veci nu-nghite muşte, de aceea scriu prin „cuvinte potrivite” întâmplările-i de seamă, petrecute-n scurta-i viaţă, care n-a ştiut de teamă, rămânând mereu povaţă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23932 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE